Recenzii

Patrick Modiano - „Micuța Bijou”

               În ciuda titlului cu rezonanțe superficiale, „Micuța Bijou” este o carte subtilă, profundă, vibrantă, despre consecințele unei identități fragile, inconsistent alcătuite, proiectate pe fundalul unui Paris necruțător în strălucirea sa.

                Thérèse Carderes, o tânără de nouăsprezece ani, își recunoaște, întâmplător, într-o stație a metroului parizian, mama, despre care credea că murise demult. Ea o urmărește pe femeia cu mantou galben, ponosit, cândva elegant, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu aceasta în lungul interval, de 12 ani, de când dispăruse din viața ei. După cinci săptămâni și mai multe drumuri nocturne către cartierul și locuința sordidă a acesteia, constată că, dintr-o tânără dansatoare cu o viață dezordonată, boemă, ajunsese o bătrână ciudată, singură, închisă în sine și agresivă cu vecinii. Thérèse îi lasă portăresei bani pentru chiria neplătită, dar renunță să o întâlnească efectiv pe mama sa.

                Substanța romanului o constituie rememorarea, nu lipsită de durere, a copilăriei „micuței Bijou”, numele de „de scenă” dat fetiței de către mama sa, pentru a-și împodobi falsa strălucire de artistă. Soma Carderes pe actul de identitate, cunoscută în diferite etape și sub nume ca Suzanne, Sonia, Nemțoaica, sau chiar Contesa Soma O'Dauye,  mama  Thérèsei, venită de mică la Paris pentru a studia dansul clasic, eșuează, în urma unui accident la glezne, într-o carieră de starletă de cabaret, cu tentative de a deveni actriță de cinema, într-o viață în care se găsește nevoită să trăiască din expediente, ori sub „protecția” unor figuri masculine pasagere, relații pe care fiica sa nu le poate înțelege. Confecționându-și o identitate mereu schimbătoare, în care minciunile se înlănțuie la nesfârșit, viața celor două, mamă și fiică, are numeroase urcușuri și coborâșuri. Legătura lor ia un sfârșit brutal, când Thérèse se trezește expediată singură cu trenul, doar cu o etichetă cu numele ei atârnată de gât, de la Gara Austerlitz, la Fossombronne-la-Foret, la țară. I se spune că mama sa trebuise să plece de urgență în Maroc. Fiica trăiește cu convingerea că mama ei era bolnavă și că a murit acolo.

                În planul prezentului, Thérèse reușește să închirieze apartamentul în care se născuse, pe când clădirea era hotel, și în care locuise, o vreme, cu mama sa. Îi rămăsese de la aceasta numai o agendă cu telefoane care nu mai erau valabile și un tablou din anii „de glorie”: „rochia largă de tul a mamei mele, strânsă pe talie, corsajul de catifea foarte ajustat şi voalul care, în lumina aceea albă, îi dădea aerul unei zâne false. Şi eu, în rochia mea, nu eram nimic altceva decât un fals copil minune, un biet animal de circ”. Amintirile se succed, trecutul reînvie tot mai dureros, în alternanță cu prezentul. Fata nu știe cine îi este tatăl, mama nu îi spune. Bănuiește că ar putea fi un bărbat care o scoate din când în când la masă sau la plimbare, căruia îi spune „unchiul”. Alte imagini sunt cele de la școala cu internat Saint André, cu zilele, nu puține, când mama nu răspunde la sonerie, iar fetița trebuie să telefoneze din barul de peste drum, ori acelea cu câinele, acceptat cu greu, care dispare, „pierdut”, pe când mama avea un bucătar chinez.

                Thérèse nu-și poate găsi un punct fix, viața ei nu se împlinește. Fără studii superioare, lucrează ca simplă vânzătoare sau în alte slujbe modeste. În căutările ei o ajută Moreau-Badmaev, un traducător din limbi orientale al unor emisiuni de radio nocturne.

                Trauma  Thérèsei se adâncește atunci când își găsește o slujbă temporară, aceea de a avea grijă, trei ore pe zi, de fetița unor oameni bogați, dar dubioși, familia Valladier. Locuința lor lasă impresia de provizorat, au doar un  divan și un fotoliu în salon, nu există nici tablouri, nici alte obiecte personale. D-l Valladier vorbește mereu la telefon într-o limbă ciudată. Camera fetiței nu pare de copil, este prea mare. Totul  -  și numele, și purtările lor - lasă impresia de fals. Locuiseră la un hotel și urma să se mute în scurt timp. Adulții nu îi spun niciodată pe nume fetiței și nu par a ști să aibă grijă de ea. O trimit să se plimbe noaptea, iar când Thérèse o aduce pe micuță, se întâmplă să nu fie nimeni acasă. Nici acesteia nu îi este îngăduit să aibă un câine. Destinul Thérèsei se oglindește în al acestei alte „Micuțe Bijou”. Într-o zi, pe neanunțate, ea  găsește casa Valladier abandonată, sigilată.

                Tânăra simte că toate aceste lacune i-au marcat existența și i-au blocat evoluția: „rămăsesem aceeaşi, ca şi cum Micuţa Bijou ar fi fost conservată, intactă, într-un gheţar.”  După o tentativă de sinucidere, Thérèse Carderes - înțelege că trebuie să o uite pe Micuța Bijou, pentru a lua viața de la zero.

                Ceea ce rămâne în urma lecturii este tristețea pentru destinele măcinate în malaxorul Parisului, în special cele ale copiilor, victime ale goanei după o viață strălucitoare, de fațadă, în spatele căreia se ascund abandonul, neglijența, minciuna, înstrăinarea; dar, în ultimă instanță, și optimismul, care face ca toate aceste victime, adulți și copii, să aibă puterea de a se metamorfoza întruna pentru a supraviețui și pentru a o lua mereu de la capăt.

                Patrick Modiano este un răscolitor al trecutului, comparat uneori, cu Marcel Proust, dar scopul său estetic nu este imortalizarea unor momente ideale, ci acela de pătundere asumată în labirintul memoriei, pentru înlăturarea zonelor obscure și aflarea drumului către lumină.

Alessandro Baricco „Mătase”

        Am citit, de fapt, două cărți de Alessandro Barrico: „O poveste” (Questa storia), pe care am citit-o în volum, și „Mătase” (Seta) căutată,  în mod firesc, imediat după aceea, ca fiind scrierea care i-a adus autorului celebritatea, în format pdf.

            Prima dintre ele, „O poveste”, m-a făcut să descopăr, cu încântare, că povestirea, ca formulă narativă, funcționează încă foarte bine în secolul al XXI-lea, căci a fi sedus, prin evocarea unor timpuri eroice în felul lor, este încă o nevoie a lectorului de azi. În esența ei, cartea se compune în jurul ideii că unora le este dat să viseze, iar altora - să transpună visul în realitate, chiar atunci când este inutil și prea târziu, și că acel lucru care face ordine în haos este iubirea, în orice formă a ei.

          În text se țes mai multe voci narative, distincte și excelent conduse: Libero Parri, fascinat de legendarele curse de automobile din anii '20, vinde vacile și înființează un garaj, în asociere cu un conte, iar fiul său, Ultimo, preia, din toate evenimentele, visul de a construi o șosea, de fapt un circuit pentru curse de mașini, pe care nu-l va realiza niciodată.  Același Ultimo trăiește pe viu infernul războiului în înfrângerea de la Caporeto, alături de un căpitan ce se salvează printr-o atitudine plină de onoare, dar este împușcat, din eroare, ca dezertor, și un soldat care se dedă la jafuri, ascunde o comoară, sfârșind în pușcărie. În partea a doua, Elizaveta, descendentă a unei familii princiare ruse, străbate America împreună cu șoferul Ultimo Parri, ca angajată a unei companii care vinde piane și oferă lecții gratuite clienților. Ea scrie un jurnal în care povestește - real sau nu - obsesia ei de a distruge moral familiile prin intrigi pline de viciu. Între cei doi nu este o apropiere reală, dar fiecare va pune o amprentă de neșters în viața celuilalt. Spre finalul vieții, Elizaveta pune în practică visul lui Ultimo, construind circuitul visat de acesta.
            „Mătase” este, într-adevăr, o capodoperă în arta povestirii, cu subtilități simfonice, al căror ecou te urmărește mult timp după lectură. Cu o formulă clasică, în care ordinea „logică și cronologică” este prefect respectată, vocea narativă unică spune o poveste despre nostalgia iubirii de dincolo de realitatea comună, care, odată întrezărită, nu se mai poate uita; și despre oglindirile celor două lumi, accesibilă și inaccesibilă, fiecare cu iubirile ei, care, pentru cel ce trăiește destul ca să înțeleagă, sunt, în esența lor, același mare miracol.

             Pe de o parte, este lumea europeană, a manufacturilor de mătase din Franța secolului al XIX-lea, o lume practică, în care producerea mătăsii înseamnă bani, pe de altă parte, la cealaltă margine a pământului, lumea inabordabilă a Extremului Orient, mai precis a Japoniei, producătoare a celei mai fine mătăsi din lume, care nu accepta nicio intruziune a vreunui străin pe teritoriul său.

            Când o molimă distruge viermii de mătase, Hervé Joncour, fost militar, căsătorit cu Helene, cea cu o voce minunată, este trimis în Japonia pentru a cumpăra ouă ale acestor prețioase insecte. După un drum anevoios, parcurs cu tenacitate, (mi-a amintit de călătoria în China a lui Nicolae Milescu, cu câteva secole înainte), sosește, după trei luni, la destinație. Cu multe precauții (legat la ochi), ajunge la curtea seniorului Hara Key, care va fi de acord să îi înlesnească tranzacția. Hervé este atins de aripa unei iubiri eterne când o vede pe favorita acestuia, o tânără cu față de copilă, ai cărei ochi nu aveau tăietura asiatică, lucru inexpilcabil, căci nicio femeie din afara țării nu pătrunsese în Japonia vreodată. Aceasta va rămâne mută mereu pentru el, dar va găsi o cale de comunicare pentru o iubire de dincolo de realitate. De patru ori face Hervé acest drum, de trei ori ca trimis al orașului Lavilledieu, iar a patra oară din proprie voință.

            Rămâne de neuitat imaginea unei imense voliere cu păsări minunate, cărora li se dă drumul la venirea lui, în semn de mare bucurie. Descifrarea unei scrisori în japoneză, primite de tânărul călător, va aduce răsturnări de situație, care vor face și mai subtile legăturile dintre cele două lumi și dintre cele două iubiri.

            Autorul evită atât capcanele senzualismului (sugerat de titlu), cât și ale exotismului, preferând un stil limpede, bine temperat. Totuși, tehnici muzicale ca refenul, contrapunctul trădează formația de critic muzical a lui Alessandro Baricco, adâncind misterul poveștii.  Mi s-a părut un pariu literar reîntoarcerea la narațiunea fără artificii (aparent, desigur), câștigat, fără doar și poate, de scriitorul turinez. Astfel că proza scurtă italiană așază încă un nume important alături de Dino Buzzati si Italo Calvino.

Când eu, cititorul, țes povestea lipsă din gherghef: „Norma” de Emmanuel Roblès

            Nu greșesc dacă spun că, de mult timp, o carte nu s-a mai jucat așa cu mine; pe cât de simplă este povestea, pe atât nu mă lasă s-o accept pur și simplu prin ceea ce spune, ci mă trage mereu spre adânc.

            Am cumpărat volumul anul trecut, la un târg de carte. Scotocind printr-o ladă, am întâlnit numele Emmanuel Roblès, care m-a atras pentru că auzisem despre acest autor. Aveam însă impresia că este un scriitor spaniol, din cauza numelui (robles = stejari în spaniolă). Pentru a nu lăsa problema neelucidată, trebuie spus că Emmanuel Roblès (1914 Oran, Algeria - 1995, Boulogne, Franța) este un scriitor francez de origine algeriană, ca și Albert Camus, cu origini spaniole după mamă. Una dintre temele ce revin obsedant în opera lui este cea a rezistenței contra terorii aduse de război, a rezistenței individuale, a sacrificiului pentru păstrarea demnității.

            Titlul „Norma”, sub care editorul român (Editură Lider), din motive greu de imaginat, s-a hotărât să publice romanul, este în mod inadmisibil ciuntit, ilustrația - telenovelistică, iar coperta - lucioasă, de un violent prost-gust, induce în eroare cititorul prin sugestia de roman sentimental de duzină. În original, titlul este „Norma, ou, L'Exil infini” (1988), ceea ce conferă din start scrierii o notă tragică, de meditație asupra condiției umane.

            În roman sunt două povești paralele, aparent fără legătură: Charles Peyrac, celibatar, treizeci și doi de ani, traducător de limbă spaniolă pentru UNESCO, secretar al lui Rodolfo Reyes, un refugiat argentinian, o cunoaște pe Béatrice Lecuyer cu o ocazie stranie: pe când se afla în incinta unei bănci, pentru o operațiune obișnuită, banca este atacată, dar imediat este dată alarma și hoții nu reușesc decât să smulgă banii pe care tânăra din fața lui Charles, Béatrice, tocmai îi scosese de la ghișeu. Momentul de teroare și felul cum bărbatul o încurajează pe aceasta îi apropie. Chemarea pentru declarații, la poliție, de asemenea. El remarcă eleganța sobră și aerul oarecum exotic al tinerei cu ochi negri și ten mai închis. Cunoștința lor înaintează cu greu, căci Béatrice este văduvă, rezervată după moartea soțului survenită cu opt luni în urmă din cauza unei boli care îl degradase treptat (Alzheimer). Charles nu forțează limitele, îndrăgostit cu adevărat. Béatrice, cunoscătoare de limba germană, lucrează în casa unui bătrân, fost ofițer în Rezistență, deportat în lagăr, pe care îl ajută să-și redacteze memoriile. Figura delicată a Béatricei este pusă în contrast cu a artistei Mathilde, pe care bărbatul o vizitează destul de des - pictoriță, sculptoriță - femeie independentă, dar sufocantă, și cu a adolescentei exaltate Lucienne, căreia îi dă lecții particulare de spaniolă și care îl pune în poziții stânjenitoare în public.

            Acțiunea este plasată în Paris, în zilele premergătoare Războiului Malvinelor (Insulele Falkland) din primăvara anului 1982,  între Argentina și Marea Britanie. Charles este la curent cu evenimentele, deoarece frecventează Braseria Maurice, unde se adună refugiații politici din Argentina, între care se remarcă Altamirano, care îi cunoaște pe Neruda, Cortazar, Sabato, dar îl evită pe Reyes.        

            Acesta din urmă, Rodolfo Reyes, este o figură fascinantă: argentinian în jurul vârstei de patruzeci de ani, trăiește exilat la Paris, în casa unor prieteni, sub identitate falsă; cunoscut opozant al regimului militar din Buenos Aires, este căutat de poliția politică, după ce a reușit să scape din închisoare și să fugă din țara sa, susținând că a fost confundat, că este un simplu cetățean ce are nevoie urgentă de o operație la ochi, în străinătate, fără de care ar fi condamnat la orbire. Acest fapt este în mare măsură adevărat, căci el poartă în permanență ochelari cu lentile închise la culoare și nu suportă lumina (legătura cu orbii lui Ernesto Sábato se face de la sine!). Sever, elegant, amoral, afemeiat fără scrupule, este preocupat de cultura veche incașă, despre care publică articole.

            Reyes nu vorbește niciodată despre Norma, soția pe care o lăsase în Argentina. Despre ea află Charles Peyrac de la camarazii de la Braseria Maurice și face aproape o obsesie din destinul acestei femei. Deși Reyes era total străin de ideea de căsătorie, a luat-o de soție pe Norma, în urmă cu douăzeci de ani, pe vremea studenției, dar i-a impus un fel de pact, prin care ea nu îi va reproșa numeroasele aventuri. O fată plină de viață, inteligentă. Nu tocmai frumoasă, dar fină și atrăgătoare o descrie Carmen, femeia îndoliată și suferindă venită de curând la Paris de la Buenos Aires. Aceasta povestește cum au fost ridicate de poliție și ea, și Norma, interogate, torturate pentru a-și trăda soții, aproape mutilate sexual. Norma, adusă în celulă de la interogatoriu, îl zărește printre gratii pe soțul ei care, în același timp, este eliberat și se îndreaptă spre ieșire. Privirile se pare că li se intersectează, dar ea nu îl strigă, pentru a nu-l trăda, ci alege detenția, în urma căreia îi survine decesul. Reyes nu află de moartea Normei, iar Carmen ține să nu i se spună de către altcineva decât ea.

             Titlul articolului meu se naște din senzația subiectivă, acută, niciodată pe deplin justificată, că Béatrice Lecuyer este Norma însăși. Argumentele patinează, datele sunt asemănătoare, dar nu se suprapun întocmai (moartea soțului cu câteva luni în urmă corespunde oarecum cu momentul cheie al detenției și sosirea la Paris a lui Reyes, vârsta Normei și a Béatricei sunt aproximative, chipurile seamănă, dar nu izbitor - Norma din fotografie are ochii mai deschiși la culoare. Ceea ce le face să fie de aceeași esență este închiderea în suferință, rezerva, sobrietatea (Totul s-a schimbat când m-am îndrăgostit de el, apoi, o dată cu moartea lui, am redevenit un sloi, mărturisește Béatrice).             
            Aflând despre  noua prietenă a secretarului său, Reyes cere să o cunoască, sub  pretextul că are nevoie de un traducător de germană. Întrebările destul de insistente ale acestuia, dar și ale Béatricei, ambii dorind să știe dacă celălalt este căsătorit, cochetăria, necunoscută lui Charles, din ținuta femeii cu ocazia unei cine în trei, glasul nou, respectuos, dar mai cald și mai familiar decât de obicei al bărbatului, gesturile tensionate (Reyes îi pune, posesiv, mâna pe umăr, ea îl privește sfidător), respingerea categorică de către Béatrice a oricărei tentative de apropiere, pe care acesta, în mod neașteptat, o acceptă, trezesc în cititor nedumerire, iar pe mine m-au încurajat să speculez asupra posibilității ca și Norma, independent de soțul ei, să fi venit la Paris sub o identitate total schimbată. Totuși, acesta îi propune să îl însoțească într-o delegație la Frankfurt pentru câteva zile; refuzat ferm, o umilește pe Béatrice pentru faptul că își apără cu pioșenie virtutea. Lămurit asupra  iubirii dintre cei doi și, mai ales, aflând de la Carmen despre împrejurările morții Normei, Reyes se sinucide a doua zi - ziua izbucnirii Războiului Maldivelor, în care flota argentiniană este distrusă - sub pretextul orbirii iminente. Înaintea acestei decizii, Reyes le dăruiește tinerilor logodnici o figurină de jad, cumpărată cu mulți ani în urmă din Mexic, a zeului frumuseții, al primăverii și al florilor, zeu cu orbitele goale, căci pierduse perlele cu care fusese încrustat inițial. Béatrice o contemplă îngândurată, văzând, poate, în acest gest semnul acceptării lui Reyes de a o elibera pe Norma, de a-i îngădui să fie fericită cu altcineva. Dorința neașteptată a Béatricei de a ști unde este înmormântat Reyes vine în completarea ipotezei. Iubirea dintre Charles și Béatrice își găsește împlinirea, pe când sufletul eliberat de trup a lui Reyes îl poate întâlni, în cer, pe al Normei. Ambiguitatea se menține până la final, țesută prin fire invizibile ce leagă cele două povești, prin finețea observației gesturilor și a tăcerilor personajelor implicate.

            Norma este un nume surprinzător pentru o femeie sudamericană. Legătura se face automat cu „Norma” de Bellini, operă construită în jurul ideii de sacrificiu din iubire. Mai târziu, aflăm că ea avea rădăcini siciliene, ceea ce explica înfocare în iubire, într-un suflet de limpezimea cristalului, cum o descrie Carmen. Béatrice, la rândul său, este un nume celest, însemnând cea fericită, călăuza spre Paradis din „Divina Commedia”, poate nume ales de Norma în noua identitate.

            O Normă în exil, în acel exil infini din titlul romanului, care poartă cu demnitate  cicatricile trecutului, dar are puterea de a merge din nou spre lumină.

Ion și adevărata nuntire. Mireasa lumii

Constantin Brâncuși, Sărutul

                M-am apucat, anul acesta, să recitesc Rebreanu (Ion, dar și Răscoala), cu intenția de a observa dacă, încercând să ies de pe calea bătută, mai pot descoperi ceva nou - dacă romanul s-a perimat, ori rezistă, dacă își dezvăluie alte fețe, alte semnificații, o dată cu învârtirea mașinăriei timpului către noul mileniu. Am regăsit, însă, cam același lucru, „corpul sferoid” rămâne intact, o lume închisă între legile ei bio-socio-etico-imuabile, un sistem suficient sieși, alimentat (ca Nastratin!) din propria substanță. O lume aparent lipsită de metafizică, un perpetuum mobile fără nimic magic în mecanismul lui. Țărani săraci, țărani bogați, intelectualitate rurală, clasă de mijloc - toți actanți fără pretenții într-o dramă cu scenariul prestabilit: naștere, nuntă, moarte; între ele: muncă, horă, zestre, biserică, școală, copii, iarăși pământ, cârciumă, timp ciclic, Hristoși de tablă.

                Și totuși... romanul Ion este ca un bolovan prăvălit în drum, nu-l poți ocoli, nu-l poți omite, căci este un jalon fără de care alte romane ar cădea, parcă, în abis: țăranii lui Sadoveanu și-ar purta mai palidă aura de legendă, eroii camilpetrescieni ar fi mai stingeri în mondenitatea lor,  Moromeții nu și-ar mai afla temelia polemică, Bărăganul lui Călinescu ar vibra mai puțin grandios față de Pripasul măcinat de conflicte.

                Revin la o idee pe care am susținut-o și în recenziile altor cărți: un roman puternic, rezistent estetic în timp este ancorat de cele mai multe ori într-un strat mai adânc, simbolic, mitologic.

                Să ne imaginăm că am scoate din Ion scena - controversată - a sărutării pământului, care este chiar sâmburele din care a încolțit romanul. Lumea țărănească ar rămâne meschină, ca și satul Siliștea-Gumești după tăierea salcâmului. Tot ce înseamnă sacralitate nu ar ieși din tiparul circular naștere-nuntă-moarte, reglementat prin datini și instituționalizat prin serviciile religioase.  S-ar dovedi valabilă afirmația malițioasă a lui G. Călinescu „toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, iar istoria lui Ion nu ar prezenta niciun interes pentru cititorul pretențios. Această scenă, alături de cea a cositului, dă verticalitate romanului, îl ridică pe erou din particular și îl face să devină, dincolo de timpul real, istoric, de determinismul său,  imaginea arhetipală a țăranului român și îl conectează cu unele dintre miturile fundamentale din folclorul românesc. „Măreție”, „monumentalitate”, „victimă tragică a fatalității biologice” (N. Manolescu) mi se par cuvinte cam prea mari pentru receptarea romanului Ion în mileniul al treilea, dar există în ele o intuiție critică pe care nu o putem nega.

                Recitind capitolul „Sărutarea” din partea a doua, Glasul iubirii”, suntem conduși în interiorul unei scene mitice, în care un muritor se însoțește cu o ființă stihială, primordială, spre care râvnește cu toată ființa lui. Nu e o simplă înfrățire cu glia, ci este o nuntire mistică, metafizică, prin care se încalcă granițele dintre lumi. O nuntă ce conține în sine, în scenariul ei, germenele tragicului.

                Muritorii nu se pot însoți cu ființe supraomenești decât  în moarte. Ne-o spune clar Miorița, prin „a lumii mireasă”. Ne-o spune jocul ielelor. Ne-o spun mitul zburătorului și poemul Luceafărul. Ne-o spune legenda Lostriței sau povestea Domnișoarei Christina. Tiparul este același, fie că este vorba de pământ, de apă sau de foc. Eroul e cuprins de un dor fără sațiu la vedenia  celor de dincolo de zare,  el invocă această vedenie, ea se materializează sub chip omenesc, aparent compatibil, are loc nunta mistică, stihia își ia vama și revine la splendoarea eternă.

                Pentru Ion, pământul este o vedenie, o halucinație, se constituie în patimă, în obsesie, ia chip de mireasă telurică, pentru a deveni, apoi, duh necurat și, în cele din urmă, „zmeu”, nimicindu-l psihic și fizic, absorbindu-l în esența sa, ca victimă și nutrient.

                În această scenă-cheie, Rebreanu iese din stilul cenușiu, din tonul neutru și pune în schimb toată plasticitatea unui limbaj puternic metaforizat, perfect adaptat realităților descrise. Astfel, pluralul „ca niște ibovnice credincioase”, referitor la pământuri, exprimă caracterul copleșitor al ființei primordiale, stihinice, pentru muritor. Omătul de care se dezbracă glia „ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor” este rochia de mireasă; imaginea exprimă materializarea stihiei în trup cvasiomenesc, îmbietor și amăgitor în același timp. Iluzia nunții unice, eterne cu ursita de dincolo de zare este conținută în cuvintele: „Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei”.

                După consumarea acestei nunți, în aparenta contopire telurică, prin îmbrățișarea și sărutarea brazdelor, se declanșează, inevitabil, semnele prăbușirii. Eros și Thanatos se presupun și se succed în acest joc. Îmbrățișarea extatică e dublată de „o plăcere înfricoșată”, de „ un fior rece, amețitor”, semne ale încălcării hotarelor omenești și ale amendării inevitabile de către destin a celui care l-a înfruntat. Lutul frământat erotic se transformă în „mănuși de doliu”.

                „Boala” lui Ion se numește hybris, orgoliul și îndrăzneala nemăsurată a unui individ în luptă cu forțele potrivnice. Când aceste forțe sunt supraomenești, când destinul este cel sfidat, vorbim de schema clasică a tragediei, de aici și ridicarea eroului la rang universal și măreția sa.

                În fine, pământul reprezintă pentru Ion singura nuntă râvnită, singura împlinită, în planul unei suprarealități în care l-a prins hora destinului. Ce mai înseamnă pentru el nunțile pământești față de această „nuntă în cer”? Ce mai înseamnă sacrificarea unor pioni ca Ana sau Florica în fața acestei mirese a lumii, splendidă și cumplită totodată? După întâlnirea cu a lumii mireasă, toate celelalte nu pot fi decât copii palide, nedemne, instrument sau trofeu fără însemnătate în drumul său către adevărata contopire cu zeița-pământ.

                În miturile amintite, alegerea eroului-victimă nu ține de hazard; stihiile nu pot fi râvnite decât de ființe omenești  înzestrate superior, capabile să se măsoare cu acestea;  victima este o fie „o prea frumoasă fată”, fie un Aliman, pescar neîntrecut, fie un ciobănaș cu suflet ales. În Ion stihiile se măsoară cu un erou  care întruchipează floarea vieții țărănești, flăcău „nelumit”,  harnic, voinic, puternic psihic, înzestrat cu o vitalitate de excepție, căci energia lui hrănește, ca jertfă, cel mai bine glia.

                Dincolo de tiparul tragic se derulează viața neînsemnată, veșnic repetitivă a unui sat fără orizont, măcinat în intrigi mărunte. Dar din acest teren țâșnesc, din când în când, ca niște gheizere, destine în care bate gongul cel mare al fiorului tragic; și iată că Liviu Rebreanu a avut intuiția excepțională de a grava în romanul său, ca pe o placă fotosensibilă, clipa inefabilă în care lutul omenesc se ridică și se îngemănează cu raza eternă, înainte de a se prăbuși, inevitabil, în tină.

O poveste exemplară: „Călătoria lui Medilo” de Ioana Nicolaie, cu ilustrații de Sidonia Călin

          Călătoria lui Medilo este o poveste simplă și frumoasă scrisă de Ioana Nicolaie despre obiectele din preajma noastră, din universul familiar oricărui copil, care poate descoperi adevăruri despre sine și lume, dacă este ghidat să observe, să întindă fire de semnificații între oameni și lucruri.  Scrisă cu naturalețe, înțelepciune și umor, mica istorie ajută copilul să-și  înțeleagă emoțiile (îngrijorare, teamă) și sentimentele (prietenie, iubire), să caute soluții și să se ferească de primejdii, să devină, așa cum și trebuie, micul erou al propriei povești.

          Medilo, cel cu nume melodios, este un cârligel de rufe din lemn însuflețit; mama sa îl învață noțiunile esențiale: despre familia căreia îi aparține (au fost treizeci de frați), despre rostul lor (susținerea rufelor atârnate pe sârmă) și fericirea de a duce o viață pentru care ești potrivit, despre pericolele cele mai mari care îi pândesc (apa, rugina) și chiar despre moarte (frații ce ajung în raiul cârligelor de rufe). Într-o zi, Medilo o pierde pe mama sa și pornește în căutarea ei, înfruntând obstacole și reușind să le depășească. Ziua problematică se transformă în A Beautiful Day, cântecul preferat al mamei sale, Medilo află că numele său înseamnă melodie (Me-e-di-lo anagramat), iar soarta lor ia o turnură favorabilă, pentru că finalul le pune în lumină unicitatea și valoarea. El înțelege că lucrul cel mai important este „iubirea care ține totul laolaltă”.

          Ilustrația realizată de Sidonia Călin, în perfectă simbioză cu textul Ioanei Nicolaie, învăluie într-un splendid roșu-auriu tâlcurile poveștii, îmbinat cu nuanțe vegetale și naturale perfect armonizate cu lumea lui Medilo. Chipurile prietenoase ale personajelor, suflate cu o vagă undă melancolică, se conturează la intersecția dintre lumea veche și cea modernă.  Medilo însuși are o hăinuță ce pare câteodată mantia unui  cavaler, cu încălțări moderne însă, iar mama - o bonetă și mânecuțe din timpuri revolute, dar și o discretă gentuță, tare șic. Gesturile, ochii mamei exprimă iubire și blândețe, iar ai copilului, bucuria de a fi ocrotit.  Alte planșe sunt eterice, delicate, simple contururi alb-negre, pe care, de ce nu?, copiii cititori le pot colora după cum doresc.

          Mi-ar plăcea să cred că frumoasa carte Călătoria lui Medilo (Editura Cartier) este doar un prim volum al unei serii de astfel de povești, căci, cu siguranță, dacă aș fi copil, aș vrea să tot citesc asemenea minuni.

Wilkie Collins „Piatra Lunii” – un mystery novel de primă clasă

Anul acesta nu am ajuns la Gaudeamus, dar am reușit să descopăr, într-un anticariat, această carte, pe care am avut-o  și am devorat-o în adolescență, care a fost împrumutată sub jurământ de restituire și - vai, de câte ori se întâmplă! – niciodată recuperată. Trebuie să spun că nu țin să fiu considerată elitistă, nu citesc doar ce este la modă sau must-read, ci acele cărți care îmi spun ceva, care sunt bine scrise și rezonează cu gusturile mele, iar zona policier – suspans – mister a fost una care m-a pasionat dintotdeauna.

Pe Wilkie Collins îl așez, fără îndoială, în galeria pionierilor genului, alături de Arthur Conan Doyle, Edgar Allan Poe, Gaston Leroux sau Émile Gaboriau. Prieten și colaborator al lui Charles Dickens, William Wilkie Collins (1824-1889) s-a bucurat de mare succes în timpul vieții, fiind cel mai cunoscut, mai iubit și mai bine plătit, la un moment dat, scriitor din epoca victoriană. După moartea sa, însă, faima în ascensiune a lui Dickens l-a trecut oarecum în umbră. Dintre cele peste treizeci de romane, șaizeci de povestiri, paisprezece piese de teatru, se disting romanele Femeia în alb (1860) și Piatra Lunii(1862), care au cunoscut și numeroase ecranizări. (cf. wikisource)

Piatra Lunii, povestea unui diamant indian cunoscut sub acest nume, are de toate: intrigă inteligentă, suspans ce nu slăbește de la prima până la ultima pagină, iubire prinsă între devotament și trădare, moșteniri cu bucluc, stăpâni și servitori, sinucidere, poliție, scamatori indieni, societăți de binefacere, copii descurcăreți și, desigur, happy-end.

Ceea ce dă farmecul romanului sunt tipurile umane caracteristice epocii: o lume de ladies și gentlemani, unii onești, alții ipocriți sau ticăloși de-a dreptul; în jurul lor, cei ce îi servesc, cu slăbiciunile și calitățile lor. În centrul romanului se țese idila dintre Rachel, fiica ingenuă a lui lady Verinder și vărul ei, Franklin Blake, un tânăr oarecum excentric prin educație și fire. Acesta din urmă este însărcinat să-i înmâneze tinerei domnișoare, la aniversarea a optsprezece ani, un diamant galben, mare cât un ou de porumbel, furat cu mult timp în urmă de la un templu din India, trecut prin numeroase mâini, până ce a ajuns în posesia  tatălui lui Franklin. Murind, acesta îl lasă  moștenire nepoatei sale, probabil pentru a abate presupusul blestem al nestematei asupra familiei Verinder. Cum era de așteptat, diamantul dispare peste  noapte, stârnind cele mai neașteptate reacții și bănuieli.  Tot acum se schițează și idila dintre Rachel și celălalt pretendent și văr, carismaticul Godfrey Ablewhite.

Primul și cel mai destoinic povestitor este Gabriel Betteredge, vârstnicul valet  al ladiei Verinder. Acesta are acces în lumea servitorilor, al căror șef este, dar și în intimitatea stăpânelor, prin fiica sa, Penelope, cameristă a domnișoarei. El ne spune, printre altele, și  povestea Rosannei Spearman, fostă hoață, servitoare cu cea mai ciudată purtare, care obișnuiește să se plimbe pe malul mării, la Nisipurile Mișcătoare. Doctorul Candy, care se îmbolnăvește subit a doua zi după dispariția diamnatului și asistentul său, Ezra Jennings, pasionat de cercetarea efectelor substanțelor opiacee, avocatul Bruff, cămătarul Luker, bigota miss Clack și mai ales sergentul Cuff, retras după un timp pentru a cultiva trandafiri, sunt personaje-cheie în încâlcirea și, în final, descâlcirea misterului.

Ironia fină, ritmul alert, veridicitatea, diversitatea perspectivelor, siguranța portretelor, exotismul, ingeniozitatea soluțiilor, suspansul concură la construirea uneia dintre cele mai fermecătoare cărți, a cărei prospețime nu s-a atenuat deloc cu trecerea timpului.

Paolo Giordano - „Singurătatea numerelor prime”

          Am ales cartea lui Paolo Giordano pur și simplu după titlu, fiindcă, pe de o parte, a trezit în mine unele vibrații din copilărie, când îndrăgeam matematica (se mai întâmplă!), pe de altă parte, pentru că nu trebuie să fii neapărat un iubitor al matematicii ca să sesizezi  fascinația pe care numerele prime o exercită asupra oricărei minți întrebătoare. Dar, mai ales atunci când afli de existența unor perechi de astfel de numere, numite în matematică „numere prime gemene”, este imposibil să nu cazi pe gânduri și să nu faci o paralelă între natura lor bizară, imprevizibilă și diversitatea tipurilor umane.

          „Singurătatea numerelor prime” de Paolo Giordano  (Editura Polirom, 2018) este un roman de excepție despre persoane care sunt excepții.  Tânărul autor turinez, de formație fizician, scrie o operă de ficțiune despre legătura sufletească aparte a trei adolescenți, Alice, Mattia și Denis,  fiecare ascunzând anumite traume în istoria personală, care le  provoacă  tulburări de comportament.  Aceștia fac față cu greu vieții de zi cu zi, în copilărie și adolescență, dar găsesc o cale să se integreze, să poată să-și continue și chiar să-și realizeze destinul. Ei sunt asemănători numerelor prime.

           Între Alice și Mattia există o legătură subtilă și indestructibilă, niciodată pe deplin comunicată, niciodată suficient împlinită, cei doi fiind, practic, o pereche de „numere gemene”. Conform teoriilor matematice, numerele gemene sunt numere prime  alăturate, despărțite întotdeauna de un  alt număr; de exemplu: 3 şi 5, 5 şi 7, 11 şi 13, 17 şi 19, 41 și 43; incidența lor scade, întâlnindu-se din ce în ce mai rar în șirul numerelor naturale, distribuția lor fiind una asimptotică, însă nesupusă unor reguli.

          Alice Della Rocca este o fetiță foarte slăbuță, cu dificultăți alimentare (are doar 28 de kilograme), împinsă de un tată extrem de aspru spre performanță la ski. Pentru a evita un incident penibil (se scăpase pe ea), care ar acoperi-o de ridicol în ochii colegilor, și pentru a ocoli furia tatălui, ea o ia pe un alt traseu și se accidentează, fiind găsită după mai multe ore în zăpadă.  În urma incidentului, suferă o serie de operații, rămânând cu cicatrici și cu dificultăți de deplasare la un picior.

          Mattia Ballosino are o soră geamănă, Michela, cu retard mintal. În atitudinea părinților plutește învinuirea că, din cauza lui Mattia, mai puternic, sora lui nu s-a putut dezvolta suficient în uter.  La școală, Mattia și sora lui sunt ocoliți de toți copiii. Atunci când un coleg, împins de părinți, îl invită pe Mattia la ziua lui, el este obligat  să o ia și pe Michela; într-o hotărâre de moment,  acesta o lasă pe soră în parc, spunându-i să-l aștepte pe o bancă,  până se va întoarce, foarte repede, să o ia acasă. Dar, prins cu joaca, uită și, pe înserat, constată că aceasta a dispărut, probabil înecată într-un pârâu.  Ea nu va mai fi găsită niciodată. Mattia, neputând gestiona sentimentul de vină, va lua obiceiul de a se automutila, rănindu-se la mâini. El își găsește siguranța în universul științei, al cifrelor, devenind un elev eminent în acest domeniu, dar un însingurat.

          Denis este și el un băiat special, fiindcă are, la rândul lui, un secret, descoperit la vârsta de zece ani, în preajma profesorului de pian: simte o atracție către cei de același sex. El este unul dintre puținii care acceptă amiciția cu Mattia, dar își reprimă pornirile față de el.

          Colegi la aceeași școală, cei trei, adolescenți acum,  devin ținte ale acțiunilor de bullying din partea colegilor. Alice este în mod constant umilită de Viola Bai, fata cea mai populară, și de prietenele acesteia.  La o petrecere, ele hotărăsc să-i „combine” pe cei doi „ciudați” și să îl seducă pe Denis.  Alice și Mattia  simt că au o înțelegere specială, dar tacită, a problemelor fiecăruia.  Pentru a fi acceptată în grupul fetelor, Alice își face chiar un tatuaj cu o pansea („viola”- numele științific), pe care mai târziu îl va șterge cu năduf.  

           Anii dureroși de liceu trec și vine momentul despărțirii.  Într-o după-amiază, când Mattia vine în vizită în camera ei, Alice are ideea de a se fotografia, îmbrăcați ea – în rochia de mireasă a mamei sale, iar el, într-un costum al tatălui ei.  Mattia este rugat să o treacă pragul, în brațe.

          Viața le va separa destinele,  ei se vor maturiza, își vor găsi drumul, cu mai multe dificultăți și goluri decât alții, dar acea zi, în care totul a părut doar un joc, un capriciu, va constitui pentru ei singurul punct de sprijin pe mai departe, clipa de grație care le va da sens vieții, chiar dacă ea nu se va împlini vreodată.  

          Am apreciat romanul pentru acuratețea și siguranța scriiturii, directe, simple, mai degrabă lacunare, adaptată discreției și suferinței pe  care le presupune viața celor ce trăiesc sub semnul unor traume adânci.

          Romanul  a obținut în 2008 Premiul Strega și a fost vândut  în peste un  milion de exemplare în Italia. În scurt timp, el a devenit un bestseller internațional.

Henri-Pierre Roché - „Jules și Jim”

François Truffaut, Jules et Jim - 1962

          Cum ați scrie despre tinerețe și iubire dacă v-ați afla cu doar câțiva ani înaintea morții? Ce adevăr ați vrea să revelați cititorilor, dacă v-ați apuca de scris la 74 de ani? Ce rămâne la sfârșit și pentru ce merită să trăiești cu adevărat?

          Acesta este cazul lui Henri Pierre Roché (1879-1959), scriitorul francez cunoscut mai ales prin  romanul Jules și Jim (1953), propulsat în atenția publicului și datorită întâlnirii fericite cu regizorul François Truffaut, care a realizat, în 1962, un celebru film același titlu, pornind de la acest roman.  În Jules și Jim, Roché scrie o poveste despre tinerețea din anii premergători primului război  și din anii ce au urmat. Și o face cu atâta prospețime, cu atâta sinceritate și lumină, cum numai prin pânza anilor experiența se poate decanta. Unii au spus că este un roman semi-autobiografic, în care ar valorifica experiența sa în mediul artistic al avangardei pariziene, dar există multă idealizare și multă nostalgie în paginile cărții, astfel încât sursa este, până la urmă, mai puțin importantă.

          Și întreb iar, dacă ați fi doi tineri, doi prieteni cu firi complementare ca paginile aceleiași file, aflați în Parisul primelor decenii ale secolului al XX-lea, ce fel de viață ați alege? Și dacă nu ați fi lipsiți de mijloace și ați fi, ca toți tinerii, însetați de viață, de libertate și de iubire? Și dacă Parisul ar reprezenta orașul-miraj, al studiului, dar și al boemei, un vârf de lance pentru artiști, dar și orașul rătăcirilor și al dezabuzării? Și dacă? Și dacă?...

          Jules și Jim, eroii cărții, sunt un astfel de duo; asemănători în franchețe, diferiți în esență. Mic și rotofei, sensibil și talentat, Jules vine din Europa centrală (pe parcurs se sugerează că ar fi evreu din Germania), cu dorința de a deveni scriitor; el întruchipează spiritul contemplativ, romantic; Jim cel zvelt este francez, rațional, îndrăzneț, om al acțiunii, mai puțin înclinat spre reflecție. Cei doi se cunosc în 1907, când Jules sosește la Paris, iar Jim devine inițiatorul său în tainele orașului. Pe cei doi prieteni îi apropie gustul pentru literatură, plăcerea de a frecventa cafenelele Parisului și mediile artistice, dar și dorința de a se îndrăgosti și de a avea experiențe prin care să cunoască femeia ca miracol. 

          Ei vin în poveste cu un mic bagaj, al lui Jim de relații consumate superficial, cu femei ușoare, iar al lui Jules cu relații platonice și cu o logodnă eșuată. Jules îl cheamă pe Jim în Germania, unde  îi face cunoștință cu trei tinere femei, trei tipuri diferite de frumusețe - imaginea mitologică a celor trei grații, la trei vârste ale iubirii: Lina cea copilăroasă, încă nedefinită ca femeie, Lucie cea perfectă, castă - idealul romantic (este cea care îl refuză ca logodnic pe Jules) și Gertrude, prea coaptă la cei 30 ani ai săi, văduvă cu un copil - iubirea profană. Apoi urmează rafinata Magda cea erudită, pariziancă pasionată de muzică, apoi sălbatica, rudimentara Odile, o blondă dintr-o țară nordică. Balul celor paisprezece arte, ce are ca punct culminant un concurs de frumusețe, în care defilează care antice pline cu femei goale, se transformă într-o adevărată bacanală, dezvăluind aspectul periculos al feminității dezlănțuite. Tinerii parcurg, fiecare în ritmul lui, treptele acestor iubiri meteorice, care sunt sondări ale sufletului feminin, apropieri, ezitări, cutremurări, spaime, presimțiri ale Femeii adevărate, ce nu se lasă încă aflată.

          Un episod de răscruce este călătoria în Grecia, când spiritul lor se conectează direct la desăvârșire, la originile artei, la religia păgână, simțindu-se liberi sub soare ca niște greci autentici din trecut. La Delphi întâlnesc statuia, de o frumusețe oraculară, a Afroditei și sunt tulburați profund de „sentimentul straniu al existenței unei dumnezeiri accesibile omului”.

          Întorși la Paris, în viața lor pătrunde Kathe cea blondă, esență a idealului de frumusețe germanic, ce poartă pe buze surâsul statuii din insula greacă. Ea va fi eroina centrală a cărții, alături de Jules și Jim, cu care formează un trio plin de vitalitate, sete de iubire și împlinire (nu vreau să folosesc mult vehiculatul termen „triunghi”, deși nu mi-ar lipsi îndreptățirea, deoarece ar scăpa esența solară, corectă și castă în felul ei a relației celor trei).  Camaraderia și umorul le conduc acțiunile: Kathe se travestește și cei trei cutreieră Parisul, merg la dancinguri, șocând spiritele conservatoare, fac farse, se întrec în alergare pe lângă cimitirul Montparnasse, fapte ce culminează cu aruncarea lui Kathe în Sena.

           Jules și Kathe se căsătoresc, pleacă în Germania, au două fetițe. După șase ani de război (1914-1920), Jim îi vizitează la cabana de lângă lac unde se instalaseră. Iubirea pentru Jules se domolise în acești ani, iar apropierea de Jim stârnește o nouă flacără în Kathe. Ea și Jim se iubesc, Jules cedează, pentru că îi vede fericiți. Kathe se mărită cu Jim. Când Jim îi este infidel, Kathe aplică legea talionului și îl înșeală cu un alt bărbat, iar situația, devenită pentru ea un mecanism de apărare, se tot repetă, alternată cu tentative de sinucidere. Când înțeleg că nu pot avea copii, cei doi se întunecă, se simt chinuiți de îndoieli. Jules este mereu în preajma lor, din pricina celor două fetițe, dar și a prieteniei nealterate ce îl leagă de cei doi. Jim dorește să aibă copii, fapt pentru care renunță atât la vechea lui legătură cu modesta Gilberte, cât și la cea cu Kathe, pentru a avea urmași cu o oarecare Michelle. Kathe se transformă într-o adevărată harpie și alege moartea și răzbunarea, printr-o a doua aruncare, fatală de data aceasta, în Sena, cu automobilul în care se află împreună cu Jim. După incinerarea celor doi, Jules le amestecă pe furiș cenușa în urne.

          Fraza finală, surprinzătoare, spune că jurnalul lui Kathe a fost găsit și, poate, se va publica vreodată.

          Din toate faptele de viață și de moarte ce alcătuiesc substanța romanului, cititorul rămâne cu sentimentul subtil și luminos că, în pofida experienței care aduce inevitabil suferința și erodarea sufletească, undeva se păstrează nealterat un ecou al tinereții pierdute, al vârstei la care  căutarea frumuseții, a fericirii este o realitate și o îndreptățire, o pâlpâire de candoare ce dă sens și preț trecerii imperfecte a ființelor omenești pe pământ.

Tracy Chevalier - mediocritatea de temut...

          Ceea ce m-a determinat să cumpăr, acum ceva  timp, cartea Simetria de temut a scriitoarei americane stabilite în Marea Britanie Tracy Chevlier nu a fost atât ecoul pe care romanul Fata cu cercel de perlă l-a stârnit în lumea literară, cât mai ales faptul că își propunea să fie o carte despre William Blake, figură fascinantă a romantismului englez, poet vizionar, aproape necunoscut în timpul vieții (mai mult ca gravor, ilustrator al Divinei Comedii), cu propensiuni mistice și filozofice.  Menționarea unei serii de premii, cărora nu le-am acordat prea mare atenție inițial - și nu voi mai repeta greșeala! - mi s-a părut o notă bună pentru alegerea acestui roman.

          Poate că scrierile lui Tracy Chevalier se pretează foarte bine pentru a sta la baza unor scenarii de film, cum s-a și întâmplat cu deja amintitul roman, unde viziunea regizorală, decorurile, costumele de epocă, șarmul unor actori consacrați sunt o garanție a succesului,  poate cititorii obișnuiți cu seriile de bestselleruri pentru adolescenți continuă în mod firesc lectura cu astfel de povești pe fundal istoric fără mari pretenții, poate că sunt eu prea cusurgie și am avut așteptări prea mari, dar lectura acestei cărți a fost pentru mine o dezamăgire, o spun sincer și asumat. Am făcut un efort pentru a duce lectura până la capăt.

          Acțiunea este plasată în Londra sfârșitului de secol al XVIII-lea (din martie 1792 până în iulie 1793), perioadă istorică marcată de turbulențele antiregaliste din Franța postrevoluționară, ce amenințau să se extindă și în Anglia. În centrul romanului stau trei adolescenți: Jem (13 ani), sora lui, Maisie (15 ani), copii ai unui dulgher din provincie, și  Maggie, o fată londoneză ce va servi drept călăuză celor doi frați prin labirintul orașului. Cei trei își petrec vremea spionându-și vecinii, în special pe domnul William Blake. Familia Kellaway, din care fac parte Jem și Maisie, a venit la Londra la invitația unui conducător de circ, Phillip Ashley, pentru a lucra la întreținerea decorurilor, astfel că o parte din subiect are legătură cu acest mediu. În primele trei sferturi din roman nu se întâmplă mai nimic, doar o rătăcire pe străzile Londrei;  intriga este puerilă sau, mai bine zis, nu prea există, doar spre final se întâmplă lucruri ce merită a fi luate în seamă. Senzația este că, în acest ultim sfert, autoarea s-a trezit din letargie și și-a regăsit un strop de vigoare epică, sau chiar că finalul este scris de o altă mână, fiind destul de izbutit față de restul.

          Vârsta personajelor nu lasă loc unei dezvoltări mai ample a subiectului, oricum psihologia vârstei este surprinsă cu stângăcie; adolescenții vorbesc și se poartă ca unii din zilele noastre, nu de pe atunci. Nu este valorificată diferența dintre mentalitatea de  epocă și cea de astăzi. Dintre personaje, singura mai bine conturată este Maggie, o fată destul de vulgară, dintr-o familie ce își petrece timpul mai mult la cârciumă și căreia nu-i pasă de ea, dar îndrăzneață și curioasă față de tot ce o înconjoară. Ea se apropie de familia Blake, astfel încât cei trei copii reușesc să vadă cărțile pe care le tipărește misteriosul personaj (însă doar Jem știe să citească). Jem și Maisie sunt lipsiți de contur și de vreo profunzime.

          Reconstituirea tabloului de epocă, lucru pentru care autoarea a primit unele aprecieri, este minimală, în afara unor cârciumi, a câtorva prostituate și a unor denumiri de cartiere nu percepem nimic din atmosfera acelor timpuri. Circul este o soluție facilă de a scăpa de efortul reconstituirii peisajului londonez, fiind un mediu atemporal. Nici măcar aici nu sunt descrise prea concret aspectele inedite ale acestei lumi, ci sunt doar menționate numerele de circ. Ceva mai multă culoare de epocă se simte tot în ultima parte, când aflăm mai multe despre îndeletnicirea femeilor de a lucra nasturi sau, din când în când, despre munca de realizare a scaunelor în atelierul tatălui lui Jem. Deci, documentarea mi se pare insuficientă și prea puțin valorificată.

              Însă ceea ce de-a dreptul m-a deranjat a fost felul cum a fost speculată figura lui William Blake în roman: primul lucru cu care cititorul ia contact în legătură cu acest personaj sunt fesele sale și ale doamnei Blake, în chioșcul din grădină! Copiii trag cu ochiul și chicotesc la vederea partidei de amor a celor doi. Îmi aduc aminte de Eminescu, care se îngrozea de ceea ce bănuia că  va reține posteritatea din biografia sa (a bătrânului dascăl, din Scrisoarea I)... Nu există, vai, ilustrare mai limpede... Din figura lui Blake mai aflăm că purta un fes roșu, semn al simpatizanților revoluției și că era o apariție ce trezea respect, dar și suspiciuni. Îi plăcea să le pună întrebări copiilor despre simetria contrariilor, dar cei trei, cu prea puțină școală sau deloc, cu greu înțelegeau câte ceva din jocul acesta subtil, ca și din cântecele din cele două cărți, Cartea inocenței și Cartea experienței, din care se citează sporadic câteva strofe. Cititorul nu rămâne cu nimic din esența scrierilor și a gândirii acestui poet de geniu. Titlul volumului, în limba română, Simetria de temut, în original Burning Bright, este o alegere neinspirată a traducătoarelor, fiind prea abstract față de cel original, și nu rezultă suficient că ar fi un fragment de vers dintr-o celebră poezie din Cântecele inocenței, Tigrul, din care citez în engleză strofa în cauză, pentru a-i păstra intactă magia: Tyger Tyger, burning bright, / In the forests of the night; /What immortal hand or eye,/ Could frame thy fearful symmetry? Traducerea este în tot romanul cam poticnită, poate are și ea o „contribuție” la lipsa de culoare a scriiturii.

              Revin la premiile pe care le-a primit cartea: ele sunt premii ale cititorilor unor publicații (Times, People, Elle), sau ale unor librării (lanțul Barnes & Noble), care le-au apreciat ca în funcție de numărul de exemplare vândute, nu premii ale criticii; a mai obținut un premiu Goodreads (o platformă unde cititorii sunt cei care fac aprecieri asupra lecturilor). Desigur, cititorii au un cuvânt important de spus, dar nu orice carte cu succes la publicul larg este și o carte de valoare.

               Închei afirmând că a recurge la o rețetă literară în care să te folosești de figuri ale unor personalități culturale, tratându-le cu superficialitate sau cu o evidentă lipsă de înțelegere a creației acestora, ori, mai rău, trimițând, tendențios, în derizoriu respectiva figură, mi se pare o practică literară neonestă în goana după succes și voi scrie despre aceasta de câte ori este cazul, pentru a-mi susține punctul de vedere.

„Laur” de Evgheni Vodolazkin

       

             Laur de Evgheni Vodolazkin (Editura Humanitas) este, fără nicio îndoială, cea mai profundă carte pe care am citit-o în ultimii ani. Este cartea unui drum spiritual, pe care sunt presărate cunoașterea, iubirea, greșeala, căința, suferința, renunțarea, desăvârșirea, iluminarea. Simbolul Laur din titlu, ultimul nume sub care este cunoscut eroul romanului, un vraci devenit călugăr, ascet, sfânt, poartă în el toate aceste deschideri de semnificație: putere vindecătoare, otravă, triumf; căci planta cu această denumire, veșnic verde,  este atât una de leac, cât și una toxică, însă este și cea care încununează fruntea celor biruitori, simbolizând gloria eternă, nemurirea.

            Evgheni Vodolazkin (n. Kiev 1964), filolog specialist în literatura rusă veche, alcătuiește o țesătură densă, stratificată, în care erudiția și simplitatea se îmbină într-o proză fluentă, într-o voce narativă inconfundabilă, cu inflexiuni ce vin din adâncul timpurilor și ajung până în prezent. Lavr în original, apărut în 2012, a primit numeroase premii și a fost tradus în peste treizeci de limbi.

            Când m-am apucat de scris despre această carte, mi-am dat în scurt timp sema că intuiția critică nu este de ajuns, că îmi lipsesc în mare măsură instrumentele. A trebuit să-mi adun puținele cunoștințe despre ortodoxia răsăriteană, despre viețile sfinților, să citesc despre istoria bisericii ruse, să mă documentez despre etimologia și semnificația unor nume și simboluri, să localizez orașe și trasee pe hartă. Pot spune că am parcurs și eu un drum spre mai multă cunoaștere în încercarea de a descifra o parte dintre simbolurile cărții.

            Romanul este împărțit în patru părți, care constituie etapele călătoriei spirituale a eroului:

I. Cartea cunoașterii, II. Cartea renunțării, III. Cartea drumului, IV. Cartea liniștii. Cel care parcurge acest drum poartă, pe rând, patru nume: Arseni, Ustin, Ambrozie, Laur, corespunzătoare stadiilor desăvârșirii sale. Cu rezonanțe din I Ching, titlul sugerează o carte a schimbărilor, în care personalitatea se transformă profund, își sparge unitatea și se dizolvă în final în lumina vieții de dincolo.

            În prima carte, Arseni, ai cărui părinți mor de ciumă, este crescut de bunicul Hristofor, care îl învață tainele ierburilor și ale tuturor leacurilor. Tot el îi dă primele cunoștințe despre învățăturile sfintelor scripturi. După moartea acestuia, adolescentul Arseni duce mai departe moștenirea lui Hristofor, devenind el însuși un vindecător. O adăpostește în secret pe Ustina, o fată ce fugise de ravagiile molimei; el descoperă iubirea și o consideră pe Ustina soția lui. Când aceasta rămâne însărcinată, Arseni îi refuză cununia la biserică, împărtășania sau aducerea unei moașe, consecința fiind că Ustina moare în chinuri, împreună cu pruncul, căci Arseni o moșește el însuși, dar eșuează, neavând cunoștințele necesare. Din acest moment, știindu-se vinovat, cuprins de căință, el își dedică viața mântuirii sufletului Ustinei și al pruncului.

            Cartea a doua  cuprinde plecarea lui Arseni spre alte sate și orașe, unde se remarcă în lupta cu ciuma, prin puterea de sacrificiu, dedicația și renunțarea la nevoile sale pentru a se pune în slujba celorlalți. Ținut la loc de cinste ca doctor al curții, dăruit de bolnavi de neam mare cu lucruri scumpe, iubit și dorit de soț de o femeie la care ține, Arseni  refuză aceste daruri și alege calea renunțării la bogățiile și bucuriile lumești, pentru că simte că ar trăda-o pe Ustina. Fuge din oraș și este atacat de tâlhari, bătut crunt, jefuit de tot ceea ce avea. După luni de suferință fizică și morală, cu rațiunea încețoșată, ajunge la Pskov unde e considerat nebun întru Hristos. Purtarea sa e de neînțeles pentru semeni, el însuși se simte într-un trup străin. E văzut lovind cu pietre casele și biserica, pentru a pune pe fugă diavolii adunați pe la colțuri, și vorbind cu îngerii. Își ia numele Ustin și se retrage într-un adăpost înjghebat între doi stejari și zidul unei mânăstiri. Într-o iarnă cumplită, aflat în pragul morții, are viziunea unui înger, care îl lovește cu o creangă înflorită și îi spune că a primit o viață de nebiruit.

            Pe parcursul celei de-a treia cărți, Arseni întreprinde o călătorie la Ierusalim, împreună cu milanezul clarvizionar Ambrogio Flecchia, drum presărat cu primejdii din partea naturii (furtuni pe mare) și a oamenilor (atacul mamelucilor, care îi ucid tovarășul), dar și cu deschiderea orizontului spre alte lumi și culturi. Ajunge singur și rănit  la Ierusalim, fără a reuși să ducă acolo candela ce îi fusese înmânată la plecare, furată de tâlhari.

            În ultima carte, întors după mulți ani la Pskov, Arseni nu mai este recunoscut de locuitori. El merge la Mânăstirea Sf. Kiril, din apropierea satului său natal, unde primește o chilie. Un nou val de ciumă pune la încercare capacitățile vindecătoare ale lui Arseni. El nu mai vindecă acum cu leacuri, ci cu puterea spiritului și a credinței. Este călugărit sub numele de Ambrozie. Omenirea se afla în așteptarea sfârșitului lumii, în anul 7000 de la Facerea Lumii. La Paștele acestui an, Ambrozie primește schima, dreptul de a se retrage din lume, sub noul nume, Laur. Își trăiește ultimii ani în codru, într-o peșteră, în armonie cu sălbăticiunile. Înainte de părăsirea acestei lumi, primește șansa de a-și ispăși vina din tinerețe, căci adăpostește o fată ce și-a pierdut fecioria și a fost alungată din sat; Laur rabdă în tăcere acuzațiile nedrepte ale fetei că el ar fi tatăl copilului pe care îl poartă în pântece și o ajută să nască. Moare ținând copilul la piept și este înmormântat fără onoruri, conform dorinței lui, legat cu o frânghie de picioare și târât într-o mlaștină.

            Subtitlul Roman neistoric intrigă, vădită fiind acribia autorului în menționarea reperelor temporale; Arseni se naște în satul Rukina la 8 mai 6948 de la Facerea Lumii, anul 1440 de la Nașterea Mântuitorului. Această preocupare pentru ancorarea exactă în timp a evenimentelor apare peste tot în roman. Cu toate acestea, una dintre ideile romanului este aceea a timpului care nu există așa cum îl percepem noi în general ca fiind liniar, istoric, căci pentru cei luminați el poate fi un cerc sau o spirală (la mânăstire), poate fi transgresat, accesat în diversele puncte și dimensiuni, prin intermediul viziunilor (Ambrogio, dar și Arseni într-o oarecare măsură), iar în stadiul atingerii desăvârșirii timpul nu mai există, devine eternitate. Stilul romanului sugerează acest lucru prin alunecările din limbajul epocii în cel contemporan, filosofic, iar una dintre scenele memorabile este aceea când, mergând prin pădure, Arseni și Hristofor trec pe lângă o sticlă de plastic.

            Dificultatea, dar și interesul cărții vin din zona de timp, de spațiu, de cultură și civilizație în care ne poartă lectura: Rusia medievală, a secolelor al XV-lea - al XVI-lea, epocă în care Biserica Rusă se desprinde de suveranitatea patriarhiei Constantinopolului, își dobândește autonomia și se consolidează, căpătând un profil aparte. Figurile primilor mari sfinți și mitropoliți devin repere, pietre de temelie pentru o lume nouă, pe care Evgheni Vodolazkin o surprinde, în esența ei, în roman. Pentru cititorul român, ar părea de ajutor să ia ca reper epoca lui Ștefan cel Mare (1457-1504), cu care viața lui Arseni - Ustin - Ambrozie - Laur se suprapune în mare parte (1440 - 1520), dar, de fapt, evenimentele sunt plasate într-o epocă mult mai îndepărtată  în trecut pe scara evoluției, reflectând o lume abia desprinsă de un mod de viață arhaic și făcând primii pași către zorii ortodoxiei ca factor civilizator, care ordonează, dă sens și coerență existenței. Totuși, nu este o carte despre religie și nici o monografie a Rusiei din trecut.

            Viața lui Laur întruchipează un anumit specific al spiritualității ruse, în care se contopesc ideea mântuirii prin suferință, a păcatului ca treaptă necesară a izbăvirii, toleranța față de stratul precreștin, magic, credința în miracole și mai ales în capacitățile extraordinare ale unor fețe bisericești, obținute printr-o viață de smerenie, renunțare la lume și la sine, teme și motive întâlnite și la Dostoievski. Evoluția lui Laur este o metaforă a evoluției spiritualității pravoslavnice care și-a definit un profil distinct în familia creștinismului și a ortodoxiei.

            În construirea personajului, autorul sintetizează trăsături și situații specifice mai multor figuri de sfinți și martiri, ce se bucură de multă cinste în această parte a lumii creștine: cel mai apropiat este Laur de Sfântul Vasile Blajinul (Блажн =fericitul n. 1469 - m. 1551?), sfânt mistic al Bisericii Ortodoxe Ruse, care, datorită modului de viață a aparținut categoriei de nebun întru Hristos. N-avea colibă şi umbla aproape gol, dar spunea lucruri uimitoare. Uneori arunca pietre în casele credincioşilor şi îmbrăţişa casele unor oameni vestiţi ca răi. Întrebat, spunea că la casele oamenilor buni, demonii nu puteau intra şi stăteau pe afară la pândă şi de aceea arunca pietre să-l alunge, în vreme ce la casele celor răi îngerii stăteau pe la colţurile caselor, dorind să poată intra şi el îi îmbrăţişa; despre el s-a spus că a stins, de la mare distanță, un incendiu la Novgorod; acest fapt este atribuit, în roman, lui Arseni, în cartea a doua. Întâmplarea din final, ce îl conducespre izbăvire în ceasul morții, a acuzării de către o fecioară păcătoasă că ar fi tatăl copilului ei se regăsește în viața Sfântului Macarie Egipteanul; la fel,comunicarea cu animalele pădurii: de exemplu, Sfântul Paisie Aghioritul vorbea cu urșii - Laur primește în peștera sa un urs peste iarnă. Retragerea în codru, împărțirea tainului cu sălbăticiunile, atacul tâharilor care îl lasă aproape mort se regăsesc în viața Sfântului Serafim de Sarov. Dorința testamentară ca la moarte să-i fie legate picioarele cu o sfoară și să fie târât în munte, a Sfântului Arsenie cel Mare, este atribuită și ea personajului Arseni. Deci, Arseni/Laur se constituie ca un personaj exemplar pentru ideea de sfințenie, asceză, desăvârșire spirituală.

            Numele alese de scriitor nu sunt întâmplătoare. Unul dintre personajele cele mai interesante din roman bunicul Hristofor, primul învățător, al copilului Arseni. Sfântul Mucenic Hristofor este o figură aparte în iconografie creștină. El apare în două moduri: o dată ca sfântul cu cap de câine (chinocefalii = populație a Indiei menționată de Marco Polo și de Alexandru cel Mare), simbol al stratului primitiv, arhaic al cunoașterii, pe care credința rusă nu îl respinge, ci îl asimilează și îl valorifică, depășindu-l fără conflicte sau rupturi, iar a doua ipostază, care îi explică și numele de purtător al lui Hristos (Hristo foros), fiind a celui care îl duce pe umărul său pe pruncul Iisus pentru a-l trece peste o apă.

            Arseni provine din limba grecă (arsenios = viril, mascul), exprimând esența omenească, de bărbat obișnuit a personajului, de la care pornește și de care nu se poate lepăda pe parcursul vieții pământești, chiar dacă o depășește ca spirit. Numele Ustin, Ustina mi-au creat cele mai multe probleme, deoarece nu le găseam niciunde cu exactitate. Inițial le-am considerat variante ale numelui Iustin/Iustina care ar trimite la dreptate, rațiune. Până la urmă, le-am găsit în limba ucraineană, unde Ustina (устина) înseamnă „adevăr”, iar Ustin (устин) „este adevărat”, referire, desigur, la lumea reală. Ambrozie (din greacă, unde desemnează băutura zeilor, care le conferă nemurirea) înseamnă cel nemuritor, divin, iar Laur, deja explicat, sugerează triumful, căpătarea cununii cerești. Anastasia, cea care va naște prunc în final, înseamnă „înviere” (întru Hristos).

            Viață și moarte, Ierusalimul ceresc și cel pământesc, păcat și mântuire, întuneric și lumină, boală și vindecare, trecut, prezent, viitor, toate cele despărțite și opuse aici pe pământ, pentru cel care s-a înălțat deasupra lor sunt unite și inseparabile, topite în slava adevărului veșnic, iar romanul Laur transmite acest mesaj într-o formulă artistică de excepție.

Cezar Pârlog - „Ce mult te-am iubit!”

          Cezar Pârlog mi-a trimis o carte. O spun din start că nu-l cunosc pe Cezar Mihai Pârlog. Numele mi se pare cunoscut, ne-om mai fi intersectat pe unele site-uri literare? Să scriu despre un autor contemporan, necunoscut mie, hmmm... adevărată provocare! Hai să vedem despre ce e vorba.

          Cartea arată foarte bine, în titlu străbate unda parodică, ilustrația este incitantă, dar surpriza cea mai plăcută vine când deschid volumul: micropovestiri! Wow! În sfârșit! Iată că acest gen și-a făcut loc și la noi! Umor. Încă un wow! Câtă sete de umor este în această țară tristă! Și cât de puțin umor de calitate se publică!

          Este cartea lui Cezar Pârlog, așa cum spune titlul, o carte de dragoste? Sigur că este! Da, chiar de dragoste la plural, de o sută de ori dragoste, căci agenda telefonului mobil este încăpătoare. Spun asta, pentru că volumul, foarte unitar, este organizat pe principiul celor vreo sută de povești, de aproximativ sută de cuvinte fiecare, anexate numerelor de telefon ale unor vreo sută de doamne /domnișoare ordonate alfabetic, din agenda unui tip... tipic de azi! Aș spune că textul AGENDĂ, cu rol de sumar, constituie în sine o povestire, una dintre cele mai simpatice ale volumului, o nadă aruncată chiar de la început cititorului. Găsim acolo o listă de hipocoristice și abrevieri pline de savoare, dintre care: Alina pisi, Alina 2, Anca SF, Andra Metr*, Dana Steaua, Mami, Sori yoga, multe dubluri: Clau, Clau 2 , multiplicări: Miha 2, Miha 3, Miha 4, Miha 22, Miha 24 și chiar ființe neidentificate (??). Ca formulă a cărții, autorul mi-a indicat, într-un mesaj, scrierile lui Dan Rhodes, dar eu i-aș stabili o altă filiație, desigur, după alte principii decât al dimensiunii textelor, și anume Ingeniosul bine temperat. Dicționar onomastic de Mircea Horia Simionescu.

          În fiecare text există un el, care povestește, și o ea, numită cu pretinsă sinceritate prietena mea, amica mea sau iubita mea, pe care bărbatul mărturisește că o adoră, că e marea mea iubire sau alte variante. Hazul apare, desigur, din această formulă de  halima, din aglomerarea de iubiri care mai de care mai sincere, ce se înfiripă, se derulează, decad sau se desfac din cele mai stranii motive ale cotidianului.

          El este un bucureștean de vârstă medie, cam naiv, dar receptiv la oportunități, un gen de Don Juan, mai prozaic nițel decât originalul, bărbat destul de casnic și însurat, cu serviciu și apartament la bloc, însă și cu cont pe Sentimente și foarte activ pe Facebook. Dacă ar fi să-l asemăn cu vreun alt personaj, acesta ar fi Jerry Seinfeld din serialul omonim: nonșalant, superficial, absorbit de  unicitatea și ciudățenia fiecărei relații. Acest el nu este deloc selectiv la femei, pe care le ia așa cum viața i le oferă: mai tinerele cu unghii vopsite albastru sau mai trecute, categoria doamne bine, libere sau măritate, colege de serviciu sau cunoștințe întâmplătoare, excursioniste sau scriitoare, frumoase sau urâte, la nevoie chiar o femeie gonflabilă, căci ceea ce contează este parcurgerea experienței. Ce nu-i iese în realitate, completează din plin cu imaginația, așa cum precizează în ultima povestire, fapt care ne invită să medităm asupra liniei fragile dintre probabil și posibil.

           Umorul netăgăduit provine din contrastul dintre aceste reminiscențe de donjuan idealist, care iubește femeia cu implicare declarativă și superficialitatea evidentă a relațiilor. Dintre idilismul spre care aspiră îndrăgostiții - se plimbă de mână prin Grădina Botanică, hrănesc rățuștele în Herăstrău, merg la Ateneu, citesc poezii - și prozaismul vieții de zi cu zi, care-i cufundă în chestiuni mercantile, culinare, politice sau birocratice. Locul parcurilor este luat rapid de supermarketuri, birouri, RATB, ghena de gunoi, toaletă, spital (de psihiatrie), camere de bloc; al lecturilor elevate - de  ziarul Clik sau Cancan;  al spațiilor romantice - de  Facebook, Google, OLX etc.

          Limbajul este perfect adaptat conținutului, lunecând de la fraze frumos șlefuite (Pe Cezara o iubesc mult, și divinizez acel corp eminamente perfect), care mustesc de ironie, la expresii fruste, agresive (Nesimțitul dracului! „Bărbații toți sunt niște porci!”), pe fondul limbajului uzual contemporan. Jocul bine dozat al registrelor lingvistice generează efecte comice surprinzătoare.

          Ceea ce face șarmul cărții este această acceptare a fuziunii celor două lumi, fantezist-idealistă și vulgar-practică, acomodarea cum se poate la realitate, așa întortocheată, meschină și pe alocuri bizară cum este ea. Acceptarea de către omul modern a unei doze de alienare, de repetabilitate, de clișeizare a situațiilor de viață, inclusiv a relațiilor interpersonale, de relativizare a valorilor. Acceptarea faptului că iubirea pornește de la cele mai sincere intenții, dar cade rapid în banalitate, în stupiditate, chiar în deviații obsesive. De aici toleranța, umorul ca soluție, luarea lucrurilor așa cum sunt, trăirea vieții ca pe o permanentă aventură a cotidianului.

             Nu aș vrea să închei fără câteva precizări despre micropovestire ca gen. Din întâmplare sau nu, Cezar Mihai Pârlog a trimis cartea „la adresă”. Chiar știu „cu ce se mănâncă” acest gen, apărut în spațiul hispano-american sub numele de microrrelatos, deoarece, la rândul meu, l-am cultivat și l-am susținut. În România, a pătruns de câțiva ani, sub numele de flash-fiction, și are succes. Flash-fiction este totuși ceva diferit de microrrelato sau hiperbreve, dimensiunea textelor fiind mai permisivă, mai mare. Acest tip de scriere este foarte agreat în atelierele literare, deoarece permite o redactare și o evaluare rapidă; de obicei sunt concursuri tematice, care generează adevărate explozii ale creativității. Este un tip de proză foarte adaptat ritmului omului modern, care trăiește alert și are doar intervale scurte de timp pentru lectură - în metrou de exemplu (s-a vehiculat ideea scrierii sub forma de SMS). Cine își închipuie că a scrie micropovestiri este un lucru simplu, se înșală. Dimpotrivă, cu cât numărul de cuvinte este mai redus, cu atât importanța fiecărui cuvințel în economia textului este mai mare. Un text bun este unul foarte coerent, de regulă narativ, anecdotic,  interactiv - cititorul este antrenat în descifrarea sensurilor, simbolic, aluziv, cu titlu semnificativ, cu atmosferă bine susținută și cu final surprinzător. Cezar Pârlog s-a adaptat  perfect la cerințele genului, ceea ce, repet, nu e ușor.

            Impresia pe care o lasă Cezar Mihai Pârlog prin volumul „Ce mult te-am iubit!” (Ed. Libris Editorial, 2018) este aceea a unui surfer pe valurile umorului care se ține foarte bine pe placă. Citind, l-am pândit cu sufletul la gură: va cădea în trivial? în erotism de duzină? în satiră demodată?  în bășcălia atât de practicată la noi? în caricatural? în grotesc? Ei bine, nu. Nu o face. Face slalom printre toate aceste tentații și reușește să scrie o proză de calitate, de un umor subtil în felul său, într-o manieră cu totul nouă în peisajul literaturii noastre de azi.

Peter Mayle - toată savoarea vieții provensale într-o singură carte

    Oh, acesta este exact cartea de care aveam nevoie! Ne-am întâlnit la standul cu cărți dintr-un supermarket și mi-a sărit direct în cărucior. Scrisă într-o manieră agreabilă de către autorul englez Peter Mayle, fascinat de Provence, unde a și ales să locuiască pentru mulți ani, cartea nu e propriu-zis o enciclopedie a spiritului provensal, ci, respectând totuși principiul ordonării alfabetice, este, mai degrabă, o miscellanea colocvial-umoristică, bine documentată, în care eu, una, am găsit o mulțime de ecouri ale singurei și fericitei mele peregrinări pe pământ marseillez și în împrejurimi (excursie cu scop profesional, dar tot am văzut - și gustat! - câte ceva): pastis, bouillabaisse, herbes de provence, lavande, savon de Marseille, huile d'olives presărate printre povești despre limbă, scriitori și pictori (Dumas, Van Gogh etc.), Pont d'Avignon, vietăți, climă, obiceiuri și tot felul de ciudățenii. Plină de fotografii și ilustrații, cartea, publicată de Editura RAO, îți inspiră dor de ducă spre ținuturi unde la vie est belle și plină de savoare.
         Peter Mayle, (n.14 iunie 1939, Brighton, Regatul Unit – m.18 ianuarie 2018, Ménerbes, Franța), autor ce a debutat cu cărți pentru copii și adolescenți, este cunoscut mai ales pentru best-seller-ul A Year in Provence (1989), ecranizat de BBC, Mayle fiind scenarist - adevărată lecție de savoir-vivre, urmat de cărțile non-ficționale Toujours Provence (1991), Encore Provence (1999), French Lessons (2001) și, iată, Provence A-Z (2006).
          Eu am văzut filmul A Good Year (2006) după romanul său Chasing Cezanne, comedie romantică având în distribuție pe Russell Crowe și Marillon Cotillard, regia - Ridley Scott, desfășurat tot pe fundalul amintitei regiuni, care m-a încântat.

Elif Shafak - „Cele patruzeci de legi ale iubirii”

Elif Shafak

          Nu aș fi fost, probabil, tentată să mă apuc de citit această carte, dacă nu aș fi alfat, din recenzii (da, iată,  recenziile sunt bune!), că în roman este vorba despre Rumi,  Jalaluddin Rumi (1207 - 1273), unul dintre cei mai mari poeți ai lumii orientale, alături de Hafez, Saadi, Omar Khayyam. Rumi este foarte citit în America, mai ales de simpatizanții New Age, pentru că este unul dintre misticii iubirii universale, iar la noi a fost tradus încă de la începutul secolului trecut, de către George Coșbuc .

          Născut în ținutul Khorassan, ca fiu al unui renumit învățat, refugiat împreună cu familia în orașul Konya (supranumit și Rum) din Anatolia, Rumi urmează inițial drumul tatălui său, ajungând un îndrumător spiritual cu peste zece mii de discipoli. La treizeci și șapte de ani,destinul lui se schimbă radical, ca urmare a întâlnirii cu Shams  din Tabrїz (Soarele din Tabrїz, 1185–1248), un derviș rătăcitor, sufit, de care îl va lega o prietenie spirituală ca urmare a căreia forțele lui creatoare se vor elibera, iar Rumi își va găsi adevărata vocație, aceea de poet mistic. El va compune o operă de peste 80.000 de versuri, formată din catrene (rubayyate), gazeluri, ce culminează cu Masnavi-e Manavi („Poem spiritual”) un magnific poem-fluviu, împărțit în șase părți, reprezentând o „monumentală sinteză a ideilor mistice, pornind de la neoplatonism și până la gândirea chineză, înglobând mitologii indiene, persane și grecești, povestiri din Torah, Evanghelii și Coran spuse (hadit) ale profetului Muhammad, fragmente din gândirea unor mistici musulmani, toate aranjate într-un sistem bine închegat, după o schemă logică impecabilă” (G. Grigore, Jalaluddin Rumi, Editura Kriterion 2002). Prietenia celor două „suflete-oglindă” a ținut câțiva ani, după care Shams ar fi plecat sau, conform romanului, ar fi fost ucis. Rumi i-a atribuit acestuia multe dintre versurile sale. Fascinanta întâlnire spirituală a celor doi a fost comparată cu cea dintre Platon și Socrate sau cu cea dintre Goethe și Schiller. (apud Antologie de poezie islamică, Editura Kriterion, București, 2004)

          Cartea scriitoarei Elif Shafak (Polirom, 2011) are în primul rând meritul de a face cunoscută cititorilor această împletire exemplară a unor destine de excepție, de a evidenția faptul că, dacă într-un secol îndepărtat, bântuit de amenințări externe(cruciați, mongoli etc.) și interne, de extremisme religioase și ideologice a fost posibilă transcenderea acestora prin înălțare spirituală, toleranță, poezie, cu atât mai mult acum, după aproape un mileniu, lucrurile ar trebui să fie din nou posibile.

          Romanul urmărește două planuri: al incursiunii în trecut, prin mijlocirea manuscrisului unui roman despre cei doi învățați, scris de un scoțian trecut la sufism, fotograf, aventurier, globe-trotter, care și-a luat numele de Aziz Z. Zahara, manuscris trimis la o agenție literară din America, și cel al Ellei, gospodină tipică dintr-o familie evreiască din Northampton, mamă a trei copii, care va citi manuscrisul pentru respectiva agenție, cu care colaborează ocazional. 
          Povestea din cartea lui Aziz este minuțios lucrată, prin tehnica împletirii mai multor voci și destine, întrețesute cu dibăcie: alături de Rumi și Shams, primesc cuvântul Hassan cerșetorul, Suleiman bețivul, Trandafirul Deșertului, târfa, Baybars, războinicul, dar și Învățăcelul, Ucigașul, soția, fiii și fiica adoptivă a lui Rumi. Tehnica am mai întâlnit-o la Orhan Pamuk - „Mă numesc Roșu”. Cel de-al doilea plan se axează pe impactul romanului asupra Ellei, care descoperă că nu mai vrea să trăiască o viață fără iubire și alege să-și părăsească familia și să îl urmeze pe Aziz. Această a doua parte este mai puțin convingătoare, din punctul meu de vedere, și nu aduce un plus calitativ poveștii centrale, nefiind suficient de bine articulată cu cea dintâi ca nivel estetic. Cele patruzeci de legi ale iubirii sunt menționate pe parcursul capitolelor, dar, iarăși, inserarea lor în text nu este atât de fericită, ele având un grad mult prea mare de abstractizare și un tâlc prea adânc pentru a putea fi receptate pe deplin de către cititorul obișnuit, la o lectură curentă.

          Elif Shafak (Elif Bilgin) este astăzi cea mai cunoscută scriitoare turcă, autoare a zece romane, multe traduse deja la noi (Bastarda Istanbulului ). Născută la Strasbourg într-o familie de diplomați, și-a petrecut adolescența în Madrid, apoi și-a regăsit rădăcinile în Turcia. Se poate spune că are o identitate cosmopolită, pentru că a locuit în diverse părți ale lumii: Boston, Michigan, Arizona, Istanbul, Londra și vorbește multe limbi. Elif Shafak este, în același timp, o pasionată jurnalistă și public-speaker, ce susține libertatea de expresie, egalitatea femeilor ("In Turkey, men write and women read. I want to see this change."), drepturile minorităților etc.

Fredrik Backman „Un bărbat pe nume Ove” - un simpatic roman politically correct

          Dezinvolt, cu caractere bine definite, cu dialoguri rupte din viață, plin de haz, dar și cu accente de duioșie, romanul scriitorului suedez Fredrik Backman (Editura Art 2017) punctează câteva dintre provocările societății actuale, puse în dezbatere mai ales în ultimul deceniu, de tipul discriminare versus toleranță: integrarea imigranților, îngrijirea instituționalizată sau în familie a bătrânilor, educația mai lejeră a tinerei generații, adaptarea la invazia tehnologiei, toleranța față de homosexuali, obezi etc., rolul societății civile în reglarea relațiilor stat - cetățean și în combaterea abuzurilor, toate în povestea simplă a unui om obișnuit: Un bărbat pe nume Ove.

          În esența ei, povestea romanului este una de cartier: Ove, un bărbat pensionat, dar încă în putere, fost președinte al asociației de proprietari, își face rondul în fiecare dimineață, bombănind; este un tipicar, un perfecționist care ține la reguli și la respectarea lor. Toată ordinea existenței lui se clatină când în viața lui pătrund, neinvitați, noii vecini, consultantul IT Lars (Tolomacul), Parvaneh - soția lui gravidă pakistaneză și fetițele lor, care îi solicită ajutorul și i-l oferă chiar și când el nu are niciun chef. Ove se vede nevoit să aibă de-a face și cu alte figuri de tineri aparent debusolați, pe care, când îi cunoaște, constată că nu sunt chiar atât de incceptabili. Inacceptabili rămân doar parveniții necivilizați, plini de tupeu.

         Există în carte o incursiune în trecutul lui Ove, în copilăria aspră, de orfan, adolescența și tinerețea marcate de muncă, greutăți, nedreptăți, dar și întâlnirea unei iubiri unice, la pierderea căreia simte că viața lui nu mai are niciun rost; un trecut în care s-a ghidat după principiile preluate de la tatălui său, iar noțiunile de datorie, corectitudine, devotament, sacrificiu l-au ajutat să-și construiasă o viață cinstită.
         Ove este un bărbat aparținând lumii vechi, cu valorile ei tradiționale, iar romanul ilustrează ieșirea volens-nolens a acestuia din tiparele rigide ale trecutului, din suferința care l-a marcat de-a lungul vieții aspre pe care a dus-o și acceptarea faptului că și atunci când închiderea în carapace pare singura soluție, există șanse de a redescoperi prietenia, omenia, iertarea, afecțiuna, într-un cuvânt - iubirea. Căci fără iubire, Ove este un bărbat incomplet (OVE = LOVE incomplet).

          Zâmbetul mucalit al lui Fredrik Backman, prezent în toate fotografiile sale de autor, plutește peste paginile cărții, parcă pentru a ne spune: Da, am scris un roman politically correct, pentru că, la urma urmei, chiar așa ar trebui să trăim. 

Kazuo Ishiguro „Să nu mă părăsești”

          Să nu mă părăsești (Never let me go) este a doua carte a lui Kazuo Ishiguro despre care scriu aici, o carte diferită de Rămășițele zilei, dar la fel de provocatoare.  În aparență axată pe o intrigă simplă - relația în triunghi a unor tineri - aceasta este învăluită într-un manșon de ambiguitate, unde se țes, pe neștiute, întrebări, probleme, semnificații.

          La o primă lectură, cartea narează o poveste tristă despre prietenie și dragoste, având ca protagoniști trei adolescenți, Tommy, Ruth și Kathy, care cresc împreună, sunt colegi la aceeași școală cu internat, se îndrăgostesc, se despart și se regăsesc după absolvire, până la moartea inevitabilă a primilor doi. Diferența față de alte povești asemănătoare constă în faptul că aceștia și colegii lor dintr-o întreagă rețea de școli de același tip sunt creați și educați cu scopul de a deveni donatori de organe, fiind, mai precis, clone. Întâmpările nu sunt plasate în vreun viitor apocaliptic, ci în Anglia anilor '70 - '80 - '90, pe un fundal cenușiu, alcătuit din câmpii nesfârșite, păduri întunecate, ceruri lipsite de soare, drumuri lungi, labirintice.

          Ca și în Rămășițele zilei, povestea din acest roman este în sinea ei dezolantă, prea simplă pentru a stârni interesul cuiva neimplicat, o poveste despre o viață fără nimic spectaculos, un destin trasat de dinainte în cele mai mici amănunte, în care protagoniștii duc o existență ce exclude orice vis, orice ambiție sau realizare personală, ce slujește altora și în care spațiul personal este extrem de restrâns.

          Kathy H., ajunsă la capătul unei cariere nefiresc de lungi pentru cei asemenea ei - doisprezece ani ca îngrijitoare a celor care au donat organe - și după moartea prietenei sale Ruth și a lui Tommy, iubitul și prietenul său, se simte epuizată și se pregătește să treacă la ultima etapă a destinului, aceea de a începe, la rândul ei, să-și doneze organele vitale. În acest moment se declanșează confesiunea ei, în care încearcă să rememoreze secvențe semnificative din trecut, să caute semne prin care să-și înțeleagă destinul, să descopere adevărurile din spatele creării lor, să afle în ce măsură au fost mințiți și dacă educația de excepție pe care au primit-o la Hailsham le-a adus un folos sau a fost o iluzie, un efort  inutil privit din perspectiva morții.

Kazuo Ishiguro

          Ceea ce știu cei de la Hailsham este că au fost creați în eprubetă, din material genetic, crescuți încă de bebeluși în așezăminte speciale. Știu că la școala lor, Hailsham, și la încă două școli sunt condiții speciale, dar nu știu nimic concret despre regimul din celelalte școli. Ei nu au voie să părăsească deloc campusul, iar educatorii lor, numiți paznicii, par persoane responsabile și cumsecade: Miss Geraldine, Miss Emily etc. Informațiile despre menirea lor nu le sunt ascunse, dar nici prea clare. „Am știut și n-am știut”, „ni s-a spus și nu ni s-a spus”  va înțelege Kathy. Copiii sunt încurajați să citească opere alese, să scrie poezii, să picteze, să prețuiasă creațiile celorlalți și să se sprijine unii pe alții. Starea lor de sănătate este foarte importantă, ei fiind supuși la controale medicale săptămânale. Când devin adolescenți, știu deja că nu vor putea avea copii, de aceea relațiile intime nu le sunt interzise, ba chiar sunt instruiți cum să procedeze. Dincolo de toate acestea, duc o viață obișnuită pentru fiecare etapă, se joacă, au prieteni, râd, bârfesc, ascultă muzică, iar după 16 ani sunt mutați în alte locuri și devin semi-independenți. Atunci încep și stagiile de instruire pentru a deveni întâi îngrijitori, apoi donatori. Cei care supraviețuiesc după a patra donație sunt rari și se bucură de multă admirație.

          Cele trei personaje centrale sunt cumva niște excepții. Tommy este un băiat lipsit de creativitate, care nu poate desena. El este mereu frământat, are explozii de furie și devine ținta batjocurii colegilor săi, până când Miss Lucy îi spune că nu este nicio problemă, că trebuie să se accepte așa cum este. Antrenat mai târziu alături de Kathy și Ruth în aflarea adevărurilor ascunse, el reprezintă atitudinea rațională, senzorială. Ruth se distinge, la rândul ei, printr-o imaginație peste medie, prin care încearcă să evadeze din realitate, devenind de multe ori mincinoasă, manipulatoare, egoistă, fără a-i păsa dacă provoacă suferință celorlalți. Atitudinea ei este cea a artistului. Kathy se situează undeva la mijloc, având o atitudine reflexivă. Tensiunea romanului se creează între speranță și vis pe de o parte și spulberarea iluziilor, pe de altă parte.

          Titlul romanului trimite la un cântec de pe o casetă audio pe care Kathy îl ascultă în copilărie.Ea dansează cu o pernă în brațe, imaginându-și că este o femeie ce știe că nu poate avea copii, dar în mod miraculos are unul și se teme să nu-l piardă. Este surprinsă astfel de Madame, o femeie misterioasă care vine la Hailsham uneori și le ia copiilor cele mai bune lucrări pentru o presupusă Galerie.

          Am tatonat mult până să găsesc un punct de acces în zona semnificațiilor, în carapacea densă și rafinată scriiturii. Ca și la Rămășițele zilei, am înțeles că trebuie să pornesc de la aceleași  întrebări: cui i se confesează Kathy? de ce o face? Niciun artificiu narativ nu este folosit: nu e vorba nici de un manuscris, nici de o înregistrare, nici de un personaj căruia i-ar adresa, nici pur și simplu un monolog fără adresă. Identitatea cititorului este totuși limpede chiar din prima pagină: expunându-și situația profesională de îngrijitoare, Kathy spune „dacă sunteți cumva unul dintre ei”, adică, de fapt, dacă suntem și noi, în felul nostru, niște clone. Deci, se adresează cititorului-clonă, ne determină să reflectăm la condiția noastră de ființe create, la urma urmei, „după chipul și asemănarea” cuiva mai presus decât noi. Lumea clonelor este o parabolă a lumii noastre, a condiției umane. Ca și clonele, noi știm și nu știm adevărul despre condiția noastră, ca și acestea, ne înarmăm cu o anumită educație, îi îngijim pe cei din jurul nostru, apoi ne vine rândul să ne pierdem, unul câte unul, organele și să ajungem în pragul morții, doar că într-un alt ritm temporal, cu prețul îmbătrânirii, cu toată degradarea și suferința ei. De ce se confesează Kathy? Este un fel de ștafetă pe care ne-o înmânează, aceea de a continua să ne punem întrebări, să descifrăm semnele adevărului, să căutăm o ieșire din predestinare.

          O altă problemă ridicată în text este aceea a rolului și a rostului unei educații superioare, atunci când știi că ai o existență finită. Elevii de la Hailsham au statutul unor privilegiați. Chiar dacă educația îi face mai sensibili, iar trăirile lor mai rafinate  le inhibă uneori acțiunile, ei sunt considerați superiori și primesc posturi mai bune. Tommy este cel care începe să deseneze târziu, deși nu-i mai servește la nimic, pentru că descoperă sensul creației. Madame se străduiește să demonstreze că și clonele au suflet, arta fiind calea pe care o alege pentru demersul ei.

          Raportul creatorului cu propria creație este o temă tulburătoare. Paznicii și Madame simt în adâncul lor un dezgust, o oroare greu acunsă față de aceste ființe artificiale create inițial ca suboameni, dublată de o doză de compasiune. Aceasta se transformă în teamă, atunci când își dau seama că, prin crearea unor ființe cu trup perfect sănătos, cu suflet și cu o educație superioară (sacrificiul acceptat, pentru care sunt create clonele, le conferă acestora o aură de noblețe), au creat, de fapt, supraoameni, motiv pentru care Hailshamul (denumire cu rezonznțe naziste) și celelalte școli asemănătoare sunt desființate.

       Kazuo Ishiguro se reinventează, cu fiecare roman, invitându-ne la reflecție asupra lumii în care trăim.

„Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood - reinstaurarea sclaviei femeii într-un viitor totalitar

           Margaret Atwood este un nume față de care am avut o reticență până de curând, pornind de la  ideea preconcepută a asocierii termenului de bestseller mai degrabă cu literatura de consum. Citisem, ocazional, fragmente din diferite scrieri ale autoarei, care mi-au consolidat impresia aceasta și, deci, am evitat să investesc timp și bani în cărțile ei. La Târgul Gaudeamus, însă, am achiziționat, volumul Povestea slujitoarei, publicat de Grupul Editorial Art, Editura Paladin, a cărui lectură  mi-a infirmat impresia inițială. Ce m-a convins să o fac? Faptul că am văzut pe lista de pariuri a premiului Nobel de anul acesta numele Margaret Atwood, destul de bine cotat, și mi-am zis că, dacă tot am scris despre mulți nobeliști pe aici, ar fi normal să stăpânesc mai bine subiectul.

                Cunoscuta scriitoare canadiană imaginează, în acest roman,  o lume pe dos, o distopie, plasată în Statele Unite (New York - după cum ghicim la un moment dat), în care fanatismul religios, menit să pună capăt unui lanț de dezastre ecologice și mișcări de emancipare a femeilor care duc la alterarea moralei, la anularea rolului bărbaților și, mai ales, la scăderea bruscă a natalității, vine la putere în urma unei lovituri de stat prin care se instaurează un regim teocratic totalitar, Republica Galaad, condusă de Fiii lui Iacob;  în consecință, drepturile femeilor sunt anulate în cea mai mare măsură, cu justificare în pasaje bine alese și tendențios interpretate din Vechiul Testament (Atunci Rahila a zis către Iacob: „Iat-o pe roaba mea Bilha; intră la ea, și ea va naște pe genunchii mei și printr-însa voi avea și eu copii”).  Astfel, elitele, formate din comandanți și soțiile lor, cupluri infertile în majoritatea cazurilor, au dreptul de a lua în casa lor tinere slujitoare, substitute, cu rolul strict de a procrea. Condiția lor se aseamănă mai mult unei detenții, iar importanța lor nu o depășește pe aceea a unui animal de companie. Ele poartă veșminte de culoare roșie și un acoperământ de cap în formă de pâlnie, „aripi”, care le împiedică să privească alte chipuri. Dacă nu aduc pe lume un copil, luat, desigur, de soții, sunt schimbate după doi ani. Servitoarele obișnuite, numite Marthe, poartă costume verzi, soțiile - albastre, comandanții - uniforme negre. Cărțile au fost  distruse, conversația permisă se reduce la câteva formule de tip: Binecuvântat fie Rodul, Slavă Domnului, Sub privirea Lui, până și firmele magazinelor sunt alcătuite doar din imagini, nu și din cuvinte, toate de sorginte biblică. Slujitoarele în roșu nu mai au nume, ci se numesc în funcție de stăpânii lor: Ofglen, Offred, Ofwarren (a lui Glen, a lui Fred, a lui Warren). Ceremonii stranii, ritualuri de naștere bazate pe incantații, fără anestezie sau asistență medicală, nunți în grup, între tineri care nu se cunosc (nevestele fiind „alocate” din oficiu, fete de 14-15 ani, pentru a avea cât mai mult timp să nască urmași), Salvări, adică execuții publice prin spânzurare ale celor ce încalcă regulile, toate atenționează asupra efectelor terifiante ale totalitarismului.

 

Holden Caulfield, cavalerul fără spadă - „De veghe în lanul de secară” de J.D.Salinger

          Romanul De veghe în lanul de secară relatează, sub forma unei confesiuni, rătăcirile prin  New York-ul natal ale unui adolescent, Holden Caulfield, exmatriculat pentru a patra oară de la un colegiu, în preajma Crăciunului. El părăsește școala cu vreo câteva zile mai devreme decât era necesar și, pentru a nu afla părinții, nu se întoarce acasă, ci se cazează la un hotel,  între timp lasându-se  antrenat în tot felul de experiențe - poartă discuții cu diverși colegi și profesori, cu mama unui coleg, cu niște călugărițe, colindă barurile, merge la spectacole, se întâlnește cu o fată, plătește o prostituată, se întâlnește cu sora sa mai mică, Phoebe, ocazii  cu care observă cu spirit acid lumea și pe sine însuși. Holden face parte dintr-o familie bine situată (tatăl e un avocat de succes), însă destabilizată de moartea fratelui mai mic, Allie, din cauza leucemiei. Ca orice adolescent, Holden e tulburat de probleme morale,  își caută un drum cât mai onest, lipsit de compromisuri,  într-o lume dominată de ipocrizie.  Întâmplările sunt povestite într-un limbaj franc, colorat și dezinhibat,  ce dă savoare lecturii. Între faptele narate și timpul povestirii se interpune un interval de timp, un an, necesar vindecării - atât de TBC-ul contractat în urma întâmplărilor prin care trecuse, cât și de neliniștile care îi provocaseră criza.

           J.D. Salinger (1919 - 2010) este newyorkez prin naștere, fiu al unui tată evreu și al unei mame irlandeze. De veghe în lanul de secară (The Catcher in the Rye,  1951) este cea mai cunoscută carte a sa, pe lângă aceasta a mai publicat: Nouă povestiri (1953), Franny și Zooey (1961), Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare (1963). Romanul De veghe în lanul de secară, al cărui titlu trimite la un vers al unui cântec, vorbește despre despărțirea dificilă, inevitabilă, de universul protector al copilăriei și despre inadaptare și criza maturizării, de aceea este una dintre cărțile cele mai îndrăgite de către adolescenți.

          La o primă impresie, Holden este un tânăr rebel, veșnic nemulțumit, incapabil de a respecta regulile jocului, ale școlii în cazul său, arțăgos și cu destule vicii (fumează, bea, umblă prin locuri deocheate), dar sub această carapace se ascunde o ființă fragilă, sentimentală, avidă de puritate și de frumos, care se conduce după un cod cavaleresc. Suferința sa provine, în mare măsură, din teama că nu va putea continua să acționeze conform acestui cod, prins în hora amețitoare a „prefăcuților” („phony” e cuvântul ce se repetă, obsesiv) între care trebuie să trăiască și la al căror cod va trebui să se conformeze.

          Chiar de la început, este menționat un fapt aparent fără importanță în desfășurarea întâmplărilor: Holden, căpitanul echipei de scrimă, întors de la New York, unde trebuia să participe la un concurs, uită în metrou floretele și întregul echipament. Tot atunci, își cumpără, cu un dolar, șapca roșie de vânătoare, pe care o va purta cu cozorocul întors, despre care va susține că este o șapcă de „vânătoare de oameni”. El este, deci, un cavaler care își pierde sabia sau, mai bine zis, renunță la ea și își ia asupra sa stigmatul unui proscris, dornic să înfrunte nedreptățile lumii. Redcap este, în folclorul anglo-saxon, un goblin, personaj malefic. Tot de idealul cavaleresc ține iubirea castă pe care i-o poartă lui Jane Gallagher, iubire amenințată cu pângărirea de către coleguil său de cameră, Stradlater. Bătrânul profesor de istorie, Spencer, pe care îl vizitează pentru a-și lua rămas-bun, îi vorbește despre necesitatea de a juca după regulile jocului pentru a reuși în viața școlară, dar, în sine, Holden refuză să mai creadă în aceste reguli și își asumă încălcarea lor.

          Mitul cavaleresc de care se apropie cel mai mult romanul este acela al lui Parsifal. Într-o primă etapă, Parsifal locuiește cu mama sa, Inimă-Tristă, care își plânge soțul și fiii morți. Când aceasta află că Parsifal vrea să plece de acasă și să devină cavaler, ea încearcă să îl oprească. Nereușind, îi trasează niște reguli de comportare care îl vor încorseta mai târziu și îl vor împiedica să își realizeze destinul (ajuns la curtea Reglui Pescar, nu pune întrebarea salvatoare despre Graal, deoarece i s-a spus să nu vorbească), apoi aceasta moare de durere. În roman, mama lui Holden a pierdut un fiu, iar celălalt s-a îndepărtat de casă. Soțul nu e prea prezent, se menționează discret despre certuri între părinți. În viziunea tânărului, mama este „isterică”, iar ambii părinți sunt „sensibiloși” nevoie mare. Parsifal este îmbrăcat de mama sa cu un strai prost, dintr-o țesătură de casă, apoi va căpăta în luptă o armură. Holden are un palton din păr de cămilă, care i se fură, împreună cu mănușile îmblănite, înaintea plecării, el rămânând lipsit de apărare în fața provocărilor iernii, îmbrăcat doar cu jacheta de fâș cu două fețe, expresie a situației ambigue în care se află, asemenea unui Harap-Alb. Veșmântul dat de mamă reprezintă, simbolic, inventarul de reguli transmise prin tradiție, pe care orice adevărat erou trebuie să le poată depăși pentru a-și găsi adevăratul drum. Parsifal o întâlnește pe frumoasa Blanche Fleur, de care se îndrăgostește și cu care petrece în castitate o noapte, fără a o mai întâlni apoi, interpretată  ca întâlnirea cu Anima, dublul feminin. Tot astfel, Holden o iubește la modul pur pe Jane Gallagher, pe care nu o mai întâlnește până la sfârșitul romanului; el evită să o sune, înlocuind-o cu o fată reală cu care se sărută și apoi se ceartă. Parsifal pleacă în căutarea Graalului pe care nu l-a putut păstra prima oară. El va rătăci prin lume și va face multe fapte cavalerești, dar răsplata materială și gloria nu vor mai reprezenta nimic important pentru el. Holden se poartă frumos cu mama unui coleg, cu niște călugărițe cărora le dăruiește niște bani, dar aceste fapte nu-i aduc liniștea. Așa cum Parsifal se însoțește cu niște cavaleri care aleargă doar după faimă și bunuri materiale, Holden mărturisește că, intrat într-un fel de frăție la colegiu, a fost, fără să vrea, părtaș la sinuciderea unui coleg, din cauza hărțuirii. Astfel că, în întâmplările derulate pe parcursul celor câteva zile de rătăciri, Holden, ca și eroul din legendă, își ia pe cont propriu destinul și pornește pe calea către sine. Dansul cu cele trei „urâte” dintr-un bar sugerează o horă a moirelor, a morții rituale. Mediul dubios în care se mișcă, populat de prostituate și invertiți, reprezintă traversarea unei zone de pericol (infernul) din care reușește să scape neprihănit. Graalul, care pentru Parsifal este un ideal la care ajunge la o vârstă înaintată, după sublimarea tuturor experiențeilor mundane, aici devine o valoare interiorizată, similară inocenței, care continuă să existe, atâta timp cât există copilărie. Un simbol al Graalului poate fi inelul de aur pe care copiii din caruselul în care se dă și Phoebe la final încearcă să-l prindă. El înțelege acum că, dacă va mai dori să devină un protector al copiilor, un catcher in the rye, va repeta greșeala adulților, căci inocența este o valoare sub lumina căreia copiii cresc în mod natural și pe care la fel de natural este să o părăsească, la timpul potrivit: Mai erau doar vreo cinci-șase copii care se dădeau călare și caruselul cânta Smoke Gets in your Eyes, foarte ritmat și cam aiurea. Toți copiii încercau să prindă inelul de aur, inclusiv Phoebe, și mă temeam că o să cadă de pe căluț, dar nu am zis și nu am făcut nimic. Treaba cu copiii e că, dacă vor să prindă inelul de aur, trebuie să-i lași în pace, și să nu le spui nimic. Dacă e să cadă, cad și gata. E o greșeală să le spui ceva. Inelul reprezintă perfecțiunea,  timpul fără de început și de sfârșit, dar și protecția, unirea eternă.

          Un alt aspect de interes al cărții este o particularitate fizică a lui Holden, care intrigă: el are o pată de păr alb pe partea dreaptă a capului și este tuns periuță. În tradiția evreiască, acest semn (părul alb) este considerat o dovadă de impuritate, uneori un semn al unor păcate sau suferințe din viețile anterioare, fiind cunoscut sub  numele de tzaraat. Cauza principală a acesteia este calomnia, bârfa. Holden are o imagine întunecată asupra celor din jur și asupra sa, vocabularul lui abundă de cuvinte denigratoare: ticălos, prefăcut, ticălos, mincinos etc., el fiind inițial un adevărat hater. Cei atinși de acest stigmat, boală fizică și spirituală în același timp, trebuie să treacă printr-un ritual de purificare, ce constă în aducerea unui vas de lut și a două păsări vii. Una este sacrificată în apa din vas, iar celei de-a doua, stropită cu sângele primeia, i se dă drumul să zboare. Cel impur trebuie să-și tundă părul și să se îndepărteze, până va fi vindecat. De aici poate proveni și obsesia lui Holden pentru iazul cu rațe din Central Park (vasul de lut) și dorința sa de a ști dacă păsările au zburat sau au murit, deci, dacă procesul de purificare s-a declanșat.

          Romanul lui J.D. Salinger este o țesătură densă de simboluri, fiecare nouă lectură putând dezvălui noi semnificații .

Orhan Pamuk - Muzeul inocenței. Un cercel pierdut și un bărbat „nebun” din iubire

           Nu mă consider un lector chiar inocent, ci mai degrabă unul care, trăind atât de mult în preajma cărților, și-a cam pierdut inocența. Tocmai de aceea, faptul că romanul lui Orhan Pamuk m-a făcut să mă las total absorbită între file, să mă implic emoțional atât de tare, încât să ajung să-mi spun, ca în adolescență, că aș vrea ca povestea să nu se mai termine, să-mi imaginez fel de fel de continuări și să mă întreb ce surpriză voi avea în final, a însemnat o regăsire a unei atât de necesare inocențe a lecturii, echivalente cu o recuperare a  temeiului adevărat al narării.

          „Muzeul inocenței” este povestea lui Kemal Basmaci, un bărbat din lumea bună a Istanbulului anilor '60, dintr-o familie bogată și respectată, care, în preajma logodnei cu o fată pe măsură, cu studii la Sorbona, pe care o

admiră și o iubește, se îndrăgostește fulgerător și definitiv de o tânără de 18 ani, alături de care cunoaște cea mai profundă fericire. Această întâlnire îi deturnează destinul, el angajându-se pe un drum plin de sacrificii, de umilințe și de renunțări, care îi cere o răbdare infinită, îl face să treacă de la iubirea carnală la cea platonică, în timp ce iubirea sa devine, în ochii celorlalți, o obsesie, o monomanie. Aceasta este concretizată în sustragerea de obiecte atinse de iubita sa, din care va alcătui, la final, Muzeul Inocenței. Tânăra Füzun, obiectul idolatriei lui Kemal, este o aspirantă la un concurs de frumusețe (dintre primele astfel de manifestări din Turcia post-Atatürk), care, necalificându-se, lucrează ca vânzătoare la un magazin de genți. Viața lui Füsun este un șir de ratări: a examenului de facultate, a luării permisului de conducere (îl obține după nenumărate încercări), a lansării ca actriță în tânăra industrie cinematografică turcă și, desigur, a formării unei familii alături de Kemal, cauzată de ezitările bărbatului care trăia încă în sfera opreliștilor sociale. Fără a fi neapărat o ființă vulgară, Füzun trăiește într-o lume contrafăcută, ca și gențile pe care le vinde, sugestie a faptului că imitarea occidentului a dus la o pierdere a inocenței lumii vechi, tradiționale, a Turciei. O latură de interes a romanului este și fresca Istanbului, în care vechiul și noul contrastează, se ciocnesc uneori convulsiv, însă modernizarea pare un drum fără întoarcere.

          „Muzeul inocenței” este o carte a fericirii, a iubirii extatice, înțelese ca singură cale de salvare a omului din fața unei existențe lipsite de sens și a curgerii inexorabile a timpului. Fericirea este conceptul prezent chiar din primul capitol, intitulat Cea mai fericită clipă din viața mea, pe parcurs, Fericirea nu înseamnă altceva decât să fii aproape de persoana iubită și la final, în titlul ultimului capitol, și în ultimă replică a personajului, înaintea morții: - Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.

Întâlnirea mea cu această carte extraordinară a avut loc cumva de la coadă la cap: am văzut, într-o emisiune turistică, imagini de la Muzeul Inocenței deschis la Istanbul, pornind de romanul lui Orhan Pamuk. Mi s-a părut trist și fascinant și mi-a trezit interesul asupra lumii anilor '60-'70 din acea parte a lumii atât de apropiată de noi și, totuși, atât de dificil de înțeles. Patina timpului se așterne asupra unei generații care încă nu a dispărut, dar care a devenit deja istorie.

          Citind cartea, încercând să o înțeleg, am parcurs iarăși drumul invers, de la Vest la Est, trecând prin preajma unor cărți și mituri ale căror ecouri mi se părea că le recunosc în firul lent depănat al poveștii.

O primă asemănare mi s-a părut a fi cea dintre Kemal și Gatsby, prin iubirea obsesivă, răbdarea și încrederea în izbânda iubirii; desigur atmosfera fastuoasă a lumii bune istanbuleze, cu petrecerile desfășurate în restaurante de lux sub luminile Bosforului, care pentru eroul orbit de iubire nu mai au nicio semnificație, contribuie și ea la această impresie. Tot niște halucinați ai iubirii sunt eroii camilpetrescieni, Fred Vasilescu sau G. D. Ladima, din Patul lui Procust, care, pe un fundal oarecum similar, trăiesc în orizontul unei iubiri absolute, autentice sau iluzorii. Pentru că G. D. Ladima își face din Emilia o Dulcineea, asemenea lui Don Quijote, n-am putut să nu remarc apropierea dintre cele două povești, în care bărbatul îndrăgostit idealizează o femeie mediocră, încercând chiar să devină un Pygmalion.
          Dând cumva greș, dar intuind că la baza unei opere de un atât de mare impact trebuie să se afle armătura unui mit al iubirii, nu am văzut din prima că mitul era sub nasul meu, al cititorului, menționat direct în paginile romanului, însă, așa cum se întâmplă, ceea ce nu cunoști, nu recunoști: este vorba despre un mit foarte cunoscut în întreaga lume orientală, din India până în Turcia: Layla și Menjun sau Leyla și Mecnun, așa cum este amintit în carte, în care numele Menjun sau Mecnun înseamnă chiar nebun, nebun din dragoste. Pe scurt, în varianta poetului clasic turc Füzüli, Mecnun este un tânăr prinț care o întâlnește pe frumoasa Leyla în zorii tinereții și se îndrăgostește de ea. Părinții fetei se opun și o căsătoresc cu altcineva. Mecnun își abandonează familia și rosturile și trăiește în deșertul din preajma familiei Leylei, pentru a fi aproape de ea, ca un nebun de iubire. Impresionați, părinții acesteia îl hrănesc, lăsându-i mâncare în deșert. După un șir de suferințe, cei doi vor muri. Romanul rescrie etapele acestui mit, în lumea secolului al XX-lea. Mitul este înțeles ca o parabolă a iubirii platonice, reprezentând aspirația sufletului uman de a se uni cu divinul. Ideea este expusă direct în roman, în replicile unei femei înțelepte: Nu e nevoie să te culci cu cineva, nu e nevoie de sex și de alte asemenea lucruri ca să te îndrăgostești de cineva. Dragostea înseamnă Leyla și Mecnun.

          În această lumină, iubirea lui Kemal este una care trece dincolo de experiența concretă, a dragostei trupești, conducându-l pe erou către divinizarea iubirii, prin care învinge timpul. Este povestea celui care, contemplând chiar pentru o clipă Frumusețea, atribut divin, dincolo de perisabilitatea trupului, nu mai poate trăi fără a se uni cu ea. Pentru aceasta renunță la toate darurile lumii, astfel ieșind treptat din sfera omenescului și apropiindu-se de cea a divinului.

          Vor fi fiind multe semnificații ascuns țesute între rândurile cărții, dar mă voi opri doar la una dintre imaginile cheie: cercelul lui Füsun. În primul capitol, în ceea ce credea Kemal că este cea mai fericită clipă a vieții sale (din viața profană), prima dată când face dragoste cu Füsun, acesteia i se desprinde cercelul, care apoi va fi pierdut, regăsit,  tăinuit, reclamat pe parcursul cărții și ignorat în final. El va ajunge piesă de muzeu, ca și celelalte lucruri ce i-au aparținut lui  Füsun în trecerea pe acest pământ. Cercelul este un simbol al perechii, al perechii inocente, platonice. Pierdut, o dată cu pierderea inocenței (a virginității), el atrage personajele în vârtejul suferințelor. Cercelul desperecheat exprimă lipsa de unitate a omului, supus greșelii, refacerea cuplului androginic nefiind posibilă în timpul trecătoarei vieți pământești. De asemenea, cufundarea în alcool (a lui Kemal, dar și a lui Füsun înaintea morții) amintește de băutura zeilor indieni, soma, care avea darul de a-i face nemuritori pe cei ce o sorb, amintită în Rig Veda: „Am băut soma și am devenit nemuritori; am atins lumina.” Kemal Basmaci este, fără-ndoială, un muritor care a atins lumina.

„Dan” de Al. Vlahuță. De ce Dan nu e Dionis, dar nici Ladima

          Auzisem, desigur, de romanul Dan al lui Alexandru Vlahuță, însă, recunosc, până de curând, nu îl citisem. Surpriza legată de acest roman, pentru mine, nu a fost aceea a vreunei valori artistice de excepție, ci a anului apariției: 1894!

          Omis de cele mai multe ori din cronologiile literare, omis din manuale și din conștiința publicului cititor din lista romanelor românești  publicate înainte de 1900, oricum numărabile pe o jumătate din degetele de la o mână, romanul Dan, scris la confluența veacurilor și la întretăierea unor curente și tendințe literare fie expirate, fie insuficient instalate și asimilate, reprezintă  un caz literar interesant, demn de a-i se acorda mai multă atenție.

           Vorbind de începuturile romanului românesc  (excepție făcând Istoria ieroglifică - D. Cantemir), se afirmă în mod curent că avem numai patru creații de luat în seamă înainte de 1900: Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Viața la țară și Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu și Mara de Ioan Slavici (care, la drept vorbind, intră în circuitul public abia prin apariția în volum din 1906); rareori, sunt menționate și subțirelele romane epistolare fără ecou în epocă Manoil și Elena ale lui Dimitrie Bolintineanu, ba chiar se includ și încercările neterminate ale lui Alecsandri (Dridri), Tainele inimii ale lui Mihail Kogălniceanu sau  Geniu pustiu de Mihai Eminescu, acestea abia numărând câteva pagini; și, desigur, așa-numitele romanțuri și adaptări de tip Misterele Bucureștilor. De aceea, mă miră omiterea acestui roman bine închegat, cu o tematică aparținând mai degrabă literaturii moderne, aș zice chiar precursor al prozei lui Camil Petrescu (Patul lui Procust).

          Secerat sub sentința  rău-intenționată a lui G. Călinescu (care avea alergie la scriitorii atinși de aripa sentimentalismului)  de epigon eminescian, acuzat - ce ar fi rău în asta? - într-un mod cu totul inelegant că în acest roman și-a turnat năduful propriilor neîmpliniri erotice și familiale (oare Călinescu însuși nu făcea același lucru?), urmarea a fost aceea că romanul Dan a fost luat pe făraș și depus de istoria literară la obiecte pierdute.  Întrebarea care se pune este: ne permitem, într-o literatură atât de săracă, să lăsăm la o parte sau, mai rău, să anatemizăm pe criterii extraestetice, opere de rangul doi?

          Revenind la cultura română, în genere, nu pot să nu observ, în toate epocile, și cea actuală nu face excepție, goana, în cea mai mare măsură  îndreptățită, după formule literare de ultimă oră, cu scopul sincronizării literaturii române cu formulele estetice occidentale sau mondiale. Ideea este că această veșnică și febrilă goană, devenită fenomen obsesiv, manifestare a instinctului de supraviețuire, atrage după sine anumite consecințe: împărțirea veșnică între vechi și nou, polarizarea valorilor, punerea sub semnul plus doar a ceea ce este ultramodern, inclusiv a experimentelor  fără finalizare estetică, respectiv punerea sub semnul minus a tot ceea ce nu este aliniat ultimelor tendințe. Efectul este unul la două capete: unul pozitiv, prin forțarea evoluției, iar altul negativ prin luarea în derâdere a unei părți importante, măcar cantitativ, a literaturii. Vai de cel care îndrăznește să afirme că o operă care nu este în trend, ci reprezintă un cumul al unei platforme estetice anterioare ar avea drept la binecuvântarea criticii! Maiorescu, Lovinescu au făcut asta, prin scrierile lor polemice, dar chiar și Maiorescu a fost sancținat pentru teoria formelor fără fond. Abia Tudor Arghezi (Testament), Nichita Stănescu ( Carte de recitire), Mircea Cărtărescu (Levantul) reiterează eleganța atitudinală a lui Eminescu din Epigonii prin revalorificarea tradiției.

          Romanul Dan e construit pe sedimentele unui romantism epuizat încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, din care preia, după model eminescian, discrepanța dintre real și ideal, iubirea idilică pentru fata de la fereastra de peste drum, aspirația spre absolut și capacitatea de a se sacrifica, dar și dezamăgirea profundă ce urmează exaltării, la constatarea că visul nu se potrivește cu realitatea. Condiția de poet și îndrăgostit, cariera de jurnalist, lipsită de satisfacții, sfârșitul lui Dan în casa de sănătate a doctorului Șuțu par să constituie un tribut adus de Al. Vlahuță idolului său literar, Mihai Eminescu.

          Cu toate acestea, Dan nu este Dionis, căci el nu e înzestrat cu ochiul fanteziei creatoare, ci cu lupa necruțătoare a realistului avid de observație morală, focalizat asupra unei societăți ce taie aripile celor visători și încurajează lichelismul; iubirea devine, în acest context, o tranzacție fără scrupule a zestrei și o cale de acces către vârful societății; politica, școala, cultura, presa sunt paravane pentru afaceri veroase ale unor indivizi angajați pe calea parvenirii și pentru protejații lor. Fundalul vieții bucureștene este schițat cu o mână sigură, surprins în efervescența sa de final de secol XIX: viața redacțiilor, a cafenelelor, expoziția „cea mare” de mașini și industrie, încercările izolate și eșuate de modernizare a agriculturii, conferințele publice de la Ateneu - o lume foarte dornică să lase în urmă modelul oriental, ineficient, și să adopte, chiar superficial și caricatural, pe cel occidental, mai potrivit ascensiunii clasei de mijloc. Un naturalism incipient, neasimilat, se vădește în câteva aspecte ale romanului: decăderea bătrânului Racliș, violul asupra Anei, boala mintală a lui Dan din final.

          Alexandru Vlahuță poate fi considerat un precursor al romanului modern, prin interesul față de mediul citadin și viața modernă a capitalei, față de condiția intelectualului ce refuză compromisul, într-o societate pervertită;  totuși, Dan nu este Ladima, pentru că îi lipsește luciditatea tragică a eroilor camilpetrescieni, capacitatea de autoanaliză și tăria morală, el rămânând împotmolit în sentimentalism și paseism. Dacă George Demetru Ladima este un învingător în plan moral prin alegerea morții, Dan este, până la urmă, prin prăbușirea lui psihică, un învins.

          În centrul romanului se află figura lui Vasile Dan, redactor la ziarul bucureștean Alarma, tânăr pasionat de profesia sa, care își caută împlinirea prin depășirea condiției materiale fără abdicarea de la idealurile sale. Romanul începe cu scena balului de final de an de al pensionul de fete al doamnei Raspal, instituție la care Dan preda ore de filozofie, prilej al efectuării unei radiografii a claselor înstărite ale societății: invitații, „arendași, fabricanți, negustori din provicie”, dar și oameni politici dezbat, de pe margine, ultimele noutăți, ultimele scandaluri publice și venalitatea clasei politice. Dan este invitat la vals de Ana Racliș, o fostă elevă, fiica răsfățată și capricioasă a unui boier scăpătat, care își risipise moșiile, îndatorat cumnatului său Peruianu, consecința fiind micșorarea zestrei Anei, fapt ținut secret pentru un timp. Redacția ziarului este condusă de Cezar Priboianu, mentor și prieten al lui Dan. În fața acestuia, el vorbește despre utopiile sale legate de școală: visez o scoală, un ideal de școală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să învețe,nu pentru o diplomă, ci pentru a-și satsface neliniștea, nevoia firească a minții lui, dar mai ales de scris: el dorește să-și dedice mai mult timp scrierii unui roman. Învoit să plece câteva zile la Sinaia, o reîntâlnește pe Ana și face cunoștință cu Albert Lambrino, un tânăr timid, rudă cu aceasta, care studia la Viena și nu avea „nimic din fumurile șim strâmbăturile feciorilor de bani gata”. Invitat să participe la o excursie, Dan observă  curtea pe care i-o face, Anei, Drăghici, un ofițer arătos, dar cam necioplit. Când acesta biciuiește fără milă niște țărani ce le ies în drum, Dan și Albert părăsesc grupul. Pus în temă cu evaporarea zestrei  Anei, ofițerul dă înapoi. Ana frecventează casa mătușii sale bolnave, căsătorită cu Peruianu, om avar și tiranic. Într-o noapte, într-un moment de „pătimașă orbire” acesta o siluiește. Ana stârnește astfel ura mătușii sale și zvonuri calomnioase în târg, fapt pentru care pleacă la Paris cu tatăl său, cu ultimele resurse, pentru a da naștere copilului rezultat în urma violului. Dan află ce s-a întâmplat și, cu sprijinul directorului, este trimis în capitala franceză, unde o reîntâlnește pe Ana. Faptul că aceasta avea un copil și că era săracă nu-l împiedică pe Dan a o lua de soție. Întorși la București, Dan încearcă, fără succes, să trăiască din avocatură și continuă să scrie. El publică primul volum, Încercări literare, pe care îl depune la Academie, în speranța obținerii premiului anual de 5000 de lei. Premiul este câștigat, însă ,de un autor fără talent scriitoricesc, dar cu talent în lingușirea celor mari. Dezamăgit, Dan se retrage cu Ana în provincie. Sărăcia într-un târg mărunt se dovedește chiar mai insuportabilă decât cea de la la oraș, ca și societatea vulgară găsită la fața locului. Un bal de provincie pune la încercare vechile înclinații ale Anei spre cochetărie și flirt. Nervii tânărului cuplu încep să cedeze. Ana revine pe calea cea bună și devine sprijinul soțului, care izbutește să termine primul capitol din romanul „O viață pierdută”; acesta, însă, și-a pierdut nu numai iluziile literare, ci și pe acelea legate de soția sa. Căzut în deznădejde, Dan începe să aibă tulburări depresive și maniacale și, cu toate insistențele Anei de a-l îngriji singură, în finalul romanului el este dus la casa de sănătate a doctorului Șuțu.

          Romanul a avut un real succes în epocă, înregistrând un număr record de exemplare vândute (în jur de 5000), dar noi asociem astăzi, în mod curent, numele lui Vlahuță doar cu scrierea desuetă „România pitorească” sau, la momente „oportune”, cu poezia „Unde ne sunt visătorii?”. Critica literară tratează în bloc opera lui Vlahuță, asimilându-l pe autor, cu argumente, desigur, epocii călduțe a prelungirilor romantismului și ale clasicismului, cu aceeași condescendență remarcată anterior: ”Lectura actualizată a imensei producții literare cuprinse între 1880 și 1916, a grupului pitoresc reprezentat de neo-clasici și de neo-romantici, nu mai reține decât câteva figuri; oricât de interesante în sine, majoritatea lor rămâne în afara unei selecții cât de cât severe. Al. Vlahuță (1858-1919), Panait Cerna (1881-1913), Al. Brătescu-Voinești (1868-1946), Emil Gârleanu (1878-1914) și atâția alții compun corul unei epoci având dreptul la extrem de scurte recitative. ” (Mihai Zamfir, Scurtă istorie: Panorama alternativă a literaturii române Ed. Polirom 2011)

          Cu toate acestea, există și lucrări care, urmărind reperele romanului românesc, sesizează formula modernă pentru epoca în care a apărut și meritele estetice ale romanului Dan „Revăzând evenimentele literare din ultimele decenii ale secolului trecut, vom constata că momentul de cea mai mare importanţă pentru destinul romanului românesc este anul 1894: acum apar, pe lângă „Mara” lui Slavici (în revista „Vatra”), „Viaţa la ţară” de Duiliu Zamfirescu (publicată între 1893-1894 în „Convorbiri literare”) şi „Dan” al lui Vlahuţă, toate trei opere marcând etape în evoluţia romanului românesc. Mai puţin legată de o tradiţie a literelor autohtone, ultima dintre cărţile amintite face, mai ales, operă de pionierat. Excepţionalul său succes de public se justifică, între altele, şi prin maniera modernă, de certă sorginte naturalistă, de a trece în opera de ficţiune dispute teoretice şi evenimente ale vieţii contemporane.” (Corina Popescu, Verismul italian și literatura română, Ed. Universității, București 2000)

 

„Manolito Ochelaristu' ” de Elvira Lindo - lumea plină de haz a unui copil, povestită de el însuși

Elvira Lindo (sursa: wikipedia)

          De mult nu am mai râs cu atâta poftă la o carte! Este primul lucru pe care țin să-l spun și, cred, cea mai bună recomandare pentru o lectură de vacanță!

          De asemenea, salut ideea editurii Booklet de a publica ficțiune pentru copii, iar micul roman Manolito Ochelaristu'  al scriitoarei, jurnalistei și actriței spaniole  Elvira Lindo este o carte realmente savuroasă.  Conceput inițial ca personaj al unor emisiuni radiofonice (1998), Manolito Ochelaristul (Manolito Gafotas), interpretat în emisiune chiar de autoare, s-a bucurat de un mare succes, devenind apoi personaj de roman.  Cartea de față este prima dintr-o serie de șapte cărți, considerate astăzi scrieri clasice ale literaturii spaniole pentru copii; ele au stat și la baza unor îndrăgite seriale de televiziune (1999, respectiv 2004). Ediția românească păstrează ilustrația originală a lui Emilio Urberuaga. Elvira Lindo este și autoarea altei serii de cărți pentru copii, „Olivia”.

           Manolito Garcia Moreno este un copil din Madrid, cartierul Carabanchel, dintr-o familie obișnuită. El merge la școală împreună cu Urechilă López prietenul său cel mai bun, în clasa duduiei Asuncion și ajunge și pe la cabinetul psiholoagei, duduia Espe, pentru că vorbește prea mult (concluzia acesteia: n-are ce-i face, așa s-a născut Manolito, „cu chef de vorbă”). În recreații și după ore se joacă și cu un „șmecher” poreclit  Jihad, de-a Căpitanul America sau Batman, joaca degenerând cel mai adesea în „chelfăneală”. „Iubițica” Susana e un alt pretext de dispută între băieți. Acasă, mama deține o metodă pedagogică infailibilă: „scatoalca”, tatăl îi dă lecții de autoapărare, Tontălăul (fratele mai mic) îl enervează, iar tataia Nicolás, un mucalit fără pereche, devine părtaș la multe dintre poznele copilului.

          Farmecul cărții constă mai ales în vocea personajului Manolito, cu logoreea tipică vârstei, în care se amestecă expresii copilărești cu cele preluate de la oamenii mari, sinceritatea cu hazul involuntar, istețimea cu naivitatea.

          „Manolito ” îmi amintește de Aziz Nesin „Copiii de azi sunt formidabili”, desigur, de Jeff Kinney „Jurnalul unui puști”, iar de la noi, de T. O. Bobe „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”.

 

 „Hanul lui Manuc” de Simona Antonescu

         Ca orice bucureștean, am trecut  de multe ori pe la pitorescul Han al lui Manuc,  ce străjuiește malul dâmbovițean  și, intrând pe sub arcada porții, pe pietrele lustruite de veacuri, am respirat aerul istoriei și am simțit ecourile unor întâmplări de demult, însă viața trepidantă nu mi-a dat răgazul să le cercetez. Manuc a rămas doar un nume învăluit în mister, Pazvante Chiorul - un personaj prins ca o gâză în insectar într-o expresie, Iancu Jianu - un haiduc de peste Olt, Mustafa Bairactarul - un turc  fioros din corespondența dintre Ion Ghica și Vasile Alecsandri. Niciodată nu am bănuit legăturile dintre aceste personaje, întâlnirile lor de taină, încrucișarea destinelor lor în cadrul amintitului han; nu-am cunoscut rolul istoric pe care l-au jucat hanul și patronul său, Manuc, în intrigile politice ale vremii, de care a depins soarta țărilor române. 

          Aici vine, pentru a face lumină, fără a știrbi nimic din misterul epocii, noul roman al Simonei Antonescu, publicat la Editura Polirom, „Hanul lui Manuc”. Simona Antonescu este cunoscută publicului cititor prin alte două romane: Darul lui Serafim și Fotograful Curții Regale, pentru care a primit Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2016.

          A scrie astăzi un roman de inspirație istorică este un pariu, pe care autoarea l-a câștigat, fără drept de apel.  Succesul este asigurat de foarte buna documentare istorică, sociologică, literară, etnologică, folclorică ce formează structura solidă a romanului. Fapte pe care manualele de istorie mai vechi le-au trecut sub tăcere (amestecul rușilor în politica țărilor române), ies acum la iveală, ca adevăruri ce trebuie cunoscute.  Realitatea relațiilor politice, tensiunile diplomatice dintre puterile Europei de vest (Franța lui Napoleon), est (Imperiul  Țarist) și sud (Imperiul Otoman), pericolul pe care echilibrul fragil de forțe îl face să planeze asupra teritoriilor românești constituie cadrul larg, istoric, în care e plasată acțiunea cărții.

          Două planuri epice se intersectează în roman, țesute în jurul a doi protagoniști: pe de o parte, Manuc Bei, armeanul din Rusciuc, ajuns cu negustoria în țările române, deținător de ranguri (paharnic, dragoman, negociator de pace al Înaltei Porți), caracterizat prin înțelepciunea și șiretenia orientală, bun cunoscător al oamenilor, al drumurilor și al intrigilor de curte, pe care le dezleagă și le urzește în taină; el este cel care inițiază proiectul construirii unui han impozant pe malul Dâmboviței, de folos atât pentru înflorirea negoțului său, cât și, mai ales, pentru găzduirea și ținerea sub control a reprezentanților  marilor puteri. Pe acest enigmatic personaj misiunile de taină îl vor purta la Constantinopole, la Palatul Topkapî, pe malul Bosforului, prilej pentru cititor să pătrundă, printr-o serie de scene de viață, în divan, în harem sau în mijlocul bătăliilor și al atacurilor sângeroase soldate cu răsturnarea sultanilor.

          Un al doilea plan se înfiripă în jurul finei lui Manuc, Ruxandra, fiica boierului de la Mironești, și a idilei dintre ea și clucerașul Vlaicu, viitor oștean de-ai lui Iancu Jianu, care îl va ucide pe temutul Pasvant Oglu. Scriitoarea dă dovadă de o foarte bună cunoaștere a vieții de la curțile boierești, a protocoalelor și a datinilor, reconstituirea fiind plină de amănunte de mare interes.  În același timp, prin condicile ispravnicului Aurică, aflăm date despre ceea ce se producea pe moșii, despre birurile pretinse de cei de la putere și despre abuzurile făcute de rușii nestăpâniți de mai-marii lor.

          Astfel, romanul Hanul lui Manuc restabilește conexiunea cu tradiția literară, în special cu fascinația pentru epoca fanariotă, la care romanul românesc revine mereu, ca la o sursă inepuizabilă de pitoresc și fapte ieșite din comun (Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, Calpuzanii de Silviu Angelescu), cu pasiunea pentru trecut din romanele sadoveniene, dar găsește modalitatea estetică adecvată de a se adresa cititorului de azi, printr-un limbaj alert, flexibil, fără excese lexicale arhaice ori regionale, prin schimbarea, în cadrul larg al narațiunii obiective, a unghiului de vedere general cu acela al unor personaje diferite (cântărețul Ilarie, odalisca Aisha, oșteanul turc Ismail), pe care le însoțim în diversele capitole, prin alternarea  dibace a planurilor, prin arhitectura bine gândită a romanului în părți și capitole cu titluri sugestive: Ospăț la Mironești; O mie de cadâne, o mie de ieniceri, Fuga din Constantinopole, Pacea de la București (Două râuri în aceeași albie) etc.

         Așadar, prin romanul Hanul lui Manuc, literatura actuală intră pe făgașul firesc, în care orice tip de scriere își găsește locul, dacă este bine realizată estetic.

„Pelinul negru” de Ioana Nicolaie - un roman unic despre suferința celor inocenți

Anunțat inițial cu titlul Druga, noul roman al scriitoarei Ioana Nicolaie, „Pelinul negru”, este, fără îndoială, cea mai valoroasă scriere a sa în proză de până acum, un roman unic și necesar în literatura noastră, un roman despre problemele unui copil cu dificultăți de învățare și de dezvoltare mentală, născut  în urma dezastrului de la Cernobâl (în traducere „pelin negru”). În consonanță cu îndemnul lui Amos Oz: Sfatul meu pentru orice scriitor este să scrie despre ce cunoaşte mai bine. Scrie despre satul tău!, Ioana Nicolaie scrie despre fapte binecunoscute, ce vin la suprafață pentru că se cer spuse, întâmplări din anii copilăriei petrecute în zona Bistriței, povestite cu lentila obiectivului atât de aproape, încât simți în obraz răsuflarea copiilor din carte.

Trebuie să mărturisesc că, în pofida echilibrului, a demnității cu care este spusă povestea, am simțit în mai multe rânduri, pe parcursul lecturii, valuri de emoție dureroasă, răscolitoare, ridicându-se la suprafață din adâncuri nebănuite. Tocmai din cauza simplității, a autenticității, a depărtării de orice intenție de speculare ieftină a unui asemenea subiect, povestea Augustinei, autoporeclită Druga, după numele păpușii urâte de cârpă al cărei loc era sub pat, devine o istorie reprezentativă pentru aspecte dramatice ale vieții peste care, de regulă,  tragem cortina. Despre astfel de copii au scris William Faulkner (Benjy din Zgomotul și furia), John Steinbeck (Tularecito din Pășunile raiului) sau, mai recent și din alt punct de vedere, R. J. Palacio (August Pullman din Minunea), însă la noi nu am întâlnit o scriere care să își asume atât de total o astfel de temă.

Augustina Bulța este o fetiță de zece ani dintr-o familie unită, cu mulți copii, dar și cu multe probleme, prin prisma căreia sunt privite cu naivitate și amar realism lucrurile. Deși familia are ceva pământ și animale, tatăl, disponibilizat din postul de acar CFR, se confruntă cu povara întreținerii familiei și are uneori derapaje de violență și de consum de alcool. Mama este cea care suportă cu stoicism situația și ține cu căldură în jurul ei pe cei doisprezece copii.

Augustina se naște la trei luni de la explozia de la Cernobâl, în1986 - anul în care fructele nu s-au făcut, iar păsările au căzut din zbor - cu febră cerebrală și cu puține șanse de supraviețuire. După doi ani de spitalizare, în care copila este o mogâldeață neputincioasă ciuruită de injecții cu penicilină, este luată de bunici la țară și, cu multă greutate, după încă trei ani, începe să se înzdrăvenească, să vorbească, să alerge și să devină un copil aproape normal. Cele două păpuși, Tutuana cea frumoasă, îmbrăcată ca o prințesă și Druga, păpușa cheală, din cârpă, urâtă și disprețuită, devin cele două repere la care se raportează Augustina pentru a-și construi imaginea de sine.

Reîntoarsă în familie și înscrisă la școală, fetița repetă de trei ori clasa întâi, deoarece, deși e cuminte și scrie frumos literele, nu poate învăța să le lege în cuvinte. Handicapata, repetenta, proasta școlii, idioata, oliogofrena sunt cuvintele care îi arată, ca-ntr-o oglindă, portretul ei în ochii celorlalți, iar Augustina le primește ca pe ceva de la sine înțeles. Sever, fratele  mai mic, cu care a ajuns în aceeași clasă, o apără, dar fără folos. Imaginea despre sine se întunecă și ea începe să se certe singură, spunându-și că e o Drugă* și că nu mai e nimic de făcut. Doar pentru mama, ea  rămâne puiul meu cel gălbior. La scenele mai aprinse din casă, Augustina se ascunde în dulap. Pentru ea, lumea reală fuzionează cu cea a poveștilor. I se pare uneori că este sora cea fără grai care trebuie să culeagă urzici pentru frații ce urmează să se transforme în lebede și să zboare departe în lume. Alteori, trei broaște râioase o sărută și i se cuibăresc în inimă și în minte. Răul ia chipul lupului și se personifică într-o amenințare ce iese din când în când la suprafață. Atunci fata face crize și își pierde cunoștința.

Soluția trimiterii la o școală specială din Buzău pare bună, fetei îi plac cearșafurile cu Albe-ca-Zăpada, lecțiile, doamnele care se ocupă de ea, e mai deșteaptă decât multe alte fete (chele, cum se strigă una pe alta, pentru că sunt tunse chilug), cu tot felul de probleme psihice, și o vreme crede că acum a devenit o Tutuană. Dar o serie de întâmplări îi readuc întâlnirea cu oroarea și spaima, sub diverse înfățișări, și, în loc să progreseze, regresează. În ultima parte a romanului, venită acasă în urma unui șoc emoțional foarte puternic, copila se retrage într-un stadiu aproape animalic, lângă „frățiorul” porc Guițu, crescut de pui și sacrificat de Crăciun. Într-un final, se hotărăște abandonarea școlii și scoaterea unui certificat de persoană cu handicap, totul fiind în cazul ei inutil, fără speranță.

Am punctat o mică parte din subiect, fără teama dezvăluirii esenței romanului, căci aceasta nu rezidă în șirul faptelor, ci mai ales în privirea din interior a trăirilor copilului, care vorbește despre el și despre lumea sa, cu o voce surprinzătoare. Ioana Nicolaie excelează în surprinderea adevărului și a inocenței, a gândirii foarte simple, dar nu lipsite de sentiment, a gândurilor naive și a spaimelor unui asemenea copil special.  Impresionează eșecul realizării unei imagini de sine pozitive, când, de la un anumit stadiu de dezvoltare, dragostea necondiționată a familiei nu mai este de ajuns. Când apare conștiința că, pentru toți ceilalți ești un rebut, o ființă de evitat și de disprețuit, iar etichetele celor din jur se lipesc peste lumina inocenței și devin o a doua natură; când te consideri o drugă, care nu e bună de nimic; când înțelegi că nu vei avea dreptul la o viață normală, nici măcar dreptul la dragoste...

Numele protagonistei este  inspirat, având unele rezonanțe: August cel prost din Fram ursul polar , August din Minunea (unde  handicapul este însă unul fizic). Alături de Augustina, apar în carte multe alte figuri de copii în suferință, victime fără vină ale abandonului, ale bolii, ale sistemului, ale unor dezastre, exterioare sau interioare, având consecințe incalculabile.

După lectura cărții, rămâi cu întrebări fără vreun răspuns, pe care omenirea și le pune de secole: care e rostul suferinței copiilor? de ce cad victimă inocenții? cine răspunde? ce se poate face pentru o lume mai bună? „Pelinul negru” este el însuși o întrebare vie, care nu se mulțumește cu niciun răspuns de suprafață, pentru că ne-o așază în față pe Augustina cea concretă, în fața căreia noi, cititorii, ne plecăm, copleșiți, privirile.

*drugă = fus mare și gros pe care se pune fuiorul de tors urzeală pentru lăicere, saci etc.; cantitate de fuior pusă pe acest fus; drug scurt; (reg.) știulete de porumb. – Din sb. druga.

 

111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română - Cum am citit volumul

          A ajuns la mine de curând, sub forma unui dar (probabil că așa a și fost gândit de către editura Nemira, dată fiind ilustrația copertei, asemănătoare unei felicitări, ca un posibil dar frumos de sărbătorile de primăvară),  acest volum inspirat, ce cuprinde poeme de dragoste.

Recunosc  că, deși l-am văzut în librării, nu mi l-aș fi cumpărat, din bănuiala că pe cele mai multe dintre poezii le voi fi citit în volume sau pe net. Cu toate acestea, volumul m-a surprins într-un mod plăcut prin materialul propus și concepția originală. Marius Chivu și Radu Vancu, inițiatorii antologiei, două nume care nu mai au nevoie de prezentare, nu s-au dezmințit și au realizat un puzzle poetic inteligent, care te prinde și care, prin alăturarea de mozaic a pieselor, le pune într-o lumină neașteptată și te provoacă la lectură.     

          Așa că m-am jucat astfel: am început să citesc, la întâmplare, poezii, acoperind numele poetului, încercând să ignor chiar titlul în prima fază, și am lăsat versurile să mă izbească prin forța cuvintelor.  M-am străduit, cu succes de cele mai multe ori, să ghicesc, mai ales la cele mai puțin sau deloc cunoscute, epoca și curentul. A meritat din plin acest joc, căci am citit cu ochiul inocentului, m-am plimbat, la pas, printr-o pădure de inventare poetice și formule literare, cu mirare, ca și cum le-aș fi întâlnit prima dată.

          Ce diferit este discursul iubirii în timp, ce pendulare între retorică și antiretorică! Cât sentiment și cât manierism, ce convenții și ce îndrăzneli de a le sparge! Ce reașezări ale receptării celor vechi în secolul XXI și ce tatonări în primirea celor noi! Cât de vii sunt și astăzi, după două secole versurile: În rai fără tine e moarte e gheață!/ Și-n iad lângă tine e bine! e viață (Nicolae Văcărescu), câtă dulceață în cuvintele Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de măgăruș (Tristan Tzara), câtă transparență intelectuală în Ea era fumoasă ca umbra unei idei (Nichita Stănescu), câtă naivitate jucată în  Afară plouă laic și-aș vrea să fii aici/ Să tac, să taci, tăcerea la fleacuri să ne-mbie (Emil Brumaru), câtă asumare desperată în postmodernistele cuvinte  Am propus să ne petrecem luna de miere în tramvai (Cristian Popescu)! S-au scris, probabil, tratate despre incipiturile poetice, și eu constat, acum, ca pe un  fapt evident: o poezie bună - autentică, tensionată liric - se cunoaște chiar de la primele cuvinte. Te captivează, te aruncă așa, ca la tenis, între confirmare și surpriză, te uluiește, te rătăcește în labirintul ei printre coridoare și porți, uneori îți dă și o cheie, te intrigă, te provoacă să o citești iar și iar.

          Antologia este o reușită editorială și sper să deschidă o serie în această direcție, căci sunt multe lucruri de preț în sipet ce așteaptă să fie  puse în galantar cu talent, într-o formulă atrăgătoare, așa ca pentru cititorul de azi.

 

Dragoni și demoni: „O experienţă personală” de Kenzaburō Ōe    

         (...) Romanul „O experienţă personală” scris de Kenzaburō Ōe (Editura Art, 2012), cu rădăcini adânc înfipte în biografia autorului, are câteva cluuri clare, reperabile chiar din start. Unul este chiar subiectul abordat: naşterea unui copil cu probleme şi tribulaţiile personajului-narator, tatăl, pentru a face faţă acestui accident; altul este tipul de antierou adus în prim-plan: un tânăr cu un trecut relativ dubios, presărat de episoade de alcoolism şi violenţă, căruia îi este greu să se mențină pe linia de plutire; al treilea este, fără îndoială, limbajul, extrem de plastic, presărat cu referiri la lumea animală, care ea însăşi constituie un important strat de semnificaţie.

           Bird (acesta este numele sub care este cunoscut protagonistul), fost masterand, actualmente profesor la o şcoală pregătitoare, s-a căsătorit la 25 de ani cu fiica şefului Catedrei de literatura engleză de la universitatea pe care o absolvise. El şi-a ratat cariera în urma unei "eclipse" de patru săptămâni în care a băut whisky şi a ascultat discuri nonstop, pierzând, în consecinţă, examenele şi fiind silit să se retragă şi să accepte o slujbă umilă. Visul lui, adevărată obsesie, este să meargă în Africa și e dublat de teama că nu şi-l va putea realiza. Romanul începe cu aşteptarea, prelungită, a naşterii primului copil al tinerei familii. În tot acest timp, Bird umblă prin oraş, fără ţintă, intrând în câte un bar pentru a telefona soacrei sale, aflate lângă viitoarea mamă, la spital. Un episod aparent nesemnificativ este acela în care Bird intră într-o prăvălie cu jocuri mecanice. El se vede înconjurat de nişte adolescenţi care purtau toţi jachete ce păreau făcute în Hong Kong pentru americani, brodate cu dragoni aurii şi argintii, şi care scoteau sunete de atac misterioase şi care îl privesc suspicioşi ca nişte animale sălbatice. Ei îl urmăresc şi îl atacă într-o stradă înfundată, îl lovesc puternic, dar apoi pleacă, considerându-l prea bătrân (Bird avea 27 de ani). Acest atac deschide calea confruntării cu proprii demoni, căci simbolul dragonului, fiinţă benefică în cultura orientală, este aici occidentalizat, funcţionând ca simbol al răului, al demonilor interiori. Copilul se naşte cu aspect monstruos: trup sănătos, puternic, dar cap diform, aparent bicefal, în urma unei presupuse hernii cerebrale, cu puţine şanse de supravieţuire şi cu nicio şansă de dezvoltare normală ca intelect. Din acest moment, se declanşează un joc malefic al deciziilor, o conspiraţie a răului şi a ispitirilor. Bird ar vrea să lase copilul în spital, fără să opteze pentru operaţie. Doctorul îi sugerează că ar putea să nu-l mai hrănească suficient, ceea ce Bird acceptă, pentru a-l slăbi şi a-i determina moartea; soacra este de acord în mod tacit, mamei copilului urmând a i se spune, sub pretextul menajării, că a fost vorba de o problemă cardiacă, la care copilul nu a rezistat. Bird trece prin stări psihice dificile; socrul îi dă o sticlă de whisky, iar Bird se duce la o veche prietenă, Himiko, să bea împreună, lăsându-se antrenat într-o ciudată relaţie erotică. El oscilează între durere, umilinţă şi spaimă, se teme de copilul care îi va distruge destinul, visele (Africa), îl vede ca pe un monstru ce trebuie îndepărtat. Copilul rezistă până la data la care ar trebui operat, chiar dacă e subnutrit, iar Bird şi Himiko merg să îl ia de la spital, refuzând intervenţia chirurgicală. Himiko îi spune că ea cunoaşte un doctor care ar putea "termina" treaba. Ei se rătăcesc, (rătăcire nu lipsită de semnificaţie), dar până la urmă găsesc clinica, unde lasă copilul, pentru a i se provoca moartea. Ajunşi într-un bar, într-o discuţie cu un vechi prieten regăsit, Bird are revelaţia greşelii pe care o face: „Ce anume încerc să protejez de monstrul ăla de copil, de am ajuns să fug fără ruşine cu atâta disperare? Ce anume e în mine de mă zbat atâta să mă apăr?” Răspunsul fu teribil: „Nimic! Zero!”  El îi spune lui Himiko că nu mai vrea să fugă de răspundere, se suie într-un taxi şi ia copilul de la doctorul ucigaş. Copilul este operat şi în mare parte recuperat. Salvând copilul, Bird se salvează, în acelaşi timp, pe sine. Pe când Bird şi socrul său merg spre ieşirea din spital, pe lângă ei trece un grup de tineri cu jachete subţiri şi ponosite, brodate cu dragoni, aceiaşi tineri care-l atacaseră mai demult. Tinerii îl ignoră de data aceasta, iar Bird se miră. Socrul îl priveşte cu apreciere şi-i spune că s-a schimbat foarte mult în ultimele două săptămâni şi că nu i se mai potriveşte porecla ridicolă de Bird.

           Romanul are multe niveluri de semnificaţie: obsesia pentru Africa este, poate, obsesia pentru un fond primitiv, animal; acest fond se arată în visele personajului, unde este atacat de facoceri; este prezent în numele său, Bird, desprins dintr-un regn subuman, chiar dacă e înzestrat cu aripi strânse. Limbajul abundă în comparaţii din lumea animală: o locomotivă care trece pare un rinocer gigantic, întrebările cunoscuţilor despre copil i-ar sfâşia nervii asemeni unui rechin, leagănul pregătit pentru fiu pare o insectă uriaşă. Deşi naraţia este la persoana a III-a, din afară, citiorul are acces la toate stările interioare ale protagonistului. Tehnica narativă este neobișnuită, deoarece se apropie de cea comportamentistă, lăsând impresia de limitare la nivelul factual. Între faptele petrecute sau aduse din planul abisal nu există, la nivel textual, înlănţuiri cauzale, dar reţeaua de relaţii cauză-efect se naşte treptat, pe măsura înaintării în lectură, constituindu-se într-un adevărat lanţ karmic. Această ocultare a lanţului cauzal mi se pare unul dintre atuurile scriiturii lui Kenzaburō Ōe.

          „O experienţă personală” nu este doar romanul unei situaţii traumatizante pe care eroul trebuie să o depăşească, ci este, până la urmă, romanul maturizării, al desprinderii de un trecut încărcat şi al pornirii asumate pe un drum nou, al speranţei, pe parcursul căruia anti-eroul se transformă într-un real erou.

„Du-te și pune un străjer” de Harper Lee - Cartea unei (im)posibile întoarceri

Harper Lee, 1957

„Du-te și pune un străjer” este un roman al schimbării, al transformării inevitabile sub semnul timpului, al „vremurilor”, transformare dureroasă, vegheată de conștiința deșteptată o dată cu începutul maturizării, străjerul din versetul biblic citat în titlu fiind decriptat în paginile romanului drept un simbol al conștiinței.

Plasat în Maycomb, un mic oraș din Alabama sudistă din deceniul șase al secolului al XX-lea, romanul abordează cu luciditate și prinde ca într-un insectar aspectele tensionate ale relațiilor interrasiale, sociale și familiale, depășind fără menajamente convenționalismul.

Aparent simplă compozițional, cartea spune povestea tinerei Jean Louise Finch (26 de ani), care se întoarce de la New York pentru a-și vizita familia și observă, cu dezamăgire și revoltă, că nu mai regăsește aceeași lume și aceiași oameni pe care îi știa dintotdeauna. Descoperă că sentimentul ce o leagă de Hank, băiatul pe care s-a bazat încă din copilărie, nu este iubire autentică, ci prietenie; că fostele colege de școală au devenit soții și mame cu preocupări străine de ale sale, îngroșând pătura clasei mijlocii în plină ascensiune; că bătrâna Calpurnia, negresa care o crescuse de mică, se dezice de sentimentele față de familia pe care o servise cu devotament, pe fondul câștigării conștiinței de sine a oamenilor de culoare. Cea mai grea probă, însă, pe calea maturizării, o constituie demolarea idolului pe care Jean Louise și-l făcuse din Atticus, tatăl ei, avocat apărător al dreptății până în pânzele albe, când constată că acesta, acum bătrân și reumatic, lua parte la consiliul cetățenesc al districtului, alături de politicieni abjecți care luptau fățiș pentru conservarea segregării. Discuțiile cu unchiul Jack Finch, figură pitorească, poate nu întâmplător cu profesiune de doctor, o conduc pe protagonistă pe calea conștientizării schimbărilor din jurul ei și din sine însăși, spre iertare și spre acceptarea cu smerenie a realității. La capătul acestui proces, Jean Louis își descoperă adevărata menire, aceea de a rămâne în orașul natal pentru a fi de partea celor care cred în progres și democrație.

Evocarea copilăriei, prin analepsă, a fetei-băiețoi, crescute fără mamă, veșnic în salopetă, alături de fratele Jem (mort la momentul povestirii), de Hank, viitorul iubit, și de Dill, un alt băiat, este plină de peripeții, amintind pe alocuri de aventurile lui Tom Sawyer. Pubertatea și adolescența, însă, marchează un prag, în care eroina își descoperă fragilitatea și barierele condiției de viitoare femeie. Neștiutoare de aspectele igienice și sexuale, trăiește experiențe penibile, ce o acoperă de ridicol în fața colegilor, culminând cu aceea de la balul absolvenților, unde își însoțește fratele. Povestite cu un umor destul de amar, scenele descriu convulsiile unei ieșiri din crisalidă niciodată finalizate pe deplin. Iubirea cumva subînțeleasă pentru Hank, tânărul sărac crescut sub oblăduirea tatălui ei și ajuns mâna dreaptă a acestuia, se izbește de diferențele sociale, el fiind conștient că, provenit dintr-o familie de „gunoaie albe”, dorește mai mult ca orice să își depășească condiția și e gata să recurgă la compromisuri, spre diferență de Jean Louise, care provine dintr-o familie respectabilă și i se pot ierta  orice excentricități ori poziții radicale. Una dintre cele mai mari mize ale romanului o constituie tensiunile dintre albi și negri. Jean Louise, întoarsă din nord, de la New York, după doisprezece ani, nu admite ezitările și opoziția dură a albilor din sud în ceea ce privește drepturile celor de culoare. Hrănită cu principii, foarte corecte de altfel, nu e conștientă de dificultatea procesului, de manipularea din afară de către organizații care celor din Alabama li se par abuzive.  Radicalizarea procesului alimentează ura, de ambele părți, iar umbra Klan-ului își face simțită  puternic prezența. În final, ea înțelege complexitatea problemei și își recâștigă respectul față de Atticus, care așază mai presus de toate legea, aplicabilă la fel pentru toți, ca singura soluție validă, în acel moment, a problemei.

Sursa romanului este, desigur, autobiografică, dar ar fi greșit să punem semnul egalității între lumea reală și universul ficțional al romanului.  

Am lăsat intenționat la sfârșit aspectele extratextuale, care își au și ele povestea lor, nu lipsită de interes: autoarea, Nelle Harper Lee (1926 - 2016), celebră pentru singurul roman publicat până în 2015, „Să ucizi o pasăre cântătoare”, apărut în 1960 (Premiul Pulitzer în anul următor), admirabil transpus cinematografic, a scris, cu câțiva ani înainte, un roman, prezentat în 1957 unei edituri care l-a respins, cu recomandarea de a mai lucra asupra anumitor aspecte, în special a celor legate de copilărie. Se pare că acest roman a stat la baza cărții de succes sus-menționate. Manuscrisul a fost considerat pierdut până când, în 2015, a fost descoperit de avocata familiei într-un seif. Bolnavă și aflată la o vârstă înaintată, instituționalizată, se pare că Harper Lee și-a dat acordul pentru publicarea manuscrisului, care a devenit imediat un best-seller, sub titlul „Du-te și pune un străjer”. De succes se bucură și în România, căci, iată,  îl putem citi și noi, într-o reușită traducere, publicat în colecția Biblioteca Polirom (2015).

„Ferbonia” de Ioana Nicolae - o carte pentru copii inteligenți  

Țin în mână frumosul volum Ferbonia de Ioana Nicolae și simt dorința subită de a mă întoarce la vârsta copilăriei și de a avea norocul întâlnirii cu o astfel de carte. Chiar dacă anii au trecut, copilul din mine se bucură fără margini și se lasă cu ușurință captivat de lectură...

Lansată la Editura Arthur la finele anului trecut (2015), în condiții grafice absolut minunate, Ferbonia scrisă de Ioana Nicolae este, în sfârșit, cartea românească pentru copii mult așteptată, perfect ancorată în lumea copiilor de azi, cu gusturile și nevoile lor estetice specifice.  Cunoscută deja ca autoare a două romane și a patru volume de versuri apreciate (Nordul, Credința, Cerul din burtă, Cenotaf, O pasăre pe sârmă,

Autoimun,  Lomografii), Ioana Nicolae își găsește, în opinia mea, adevărata vocație în literatura adresată celor mici, unde talentul și forța creatoare se canalizează și irup în scrieri originale, de mare virtuozitate (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia).

Ferbonia este o lume altfel, un tărâm virtual, similar cu  cele din videogames, o Fantazia în felul ei, o  antifeerie.  Structurată complex, ca o mare poveste-cadru, ce îmbrățișează o mulțime de alte povești, numite năzăreli, cartea nu lasă cititorilor niciun moment de plictiseală, așa cum este sugerat și de titlurile capitolelor (Dar de unde apăruse Piper? Fil, o escapadă periculoasă; Tina, o mână de ajutor; Cazul lui Fil: O întorsătură neașteptată; Uriașul,Salvarea).

Ținutul  Ferboniei este o lume labirintică a țevilor, țevi însuflețite ce hârâie și duduie, cresc și fac ramificații, se pot strica în orice moment, și pot produce catastrofe. Ferbonienii sunt niște omuleți împărțiți în patru tagme: viguroșii, instalatorii, rezistenții și pirpiriii (artiștii), aceștia din urmă fiind antrenați într-un Campionat al Năzărelilor. E o lume simpatică, ce forfotește de viață, fiecare omuleț știind ce are de făcut în sectorul său; de dimineață până seara, ei răzuiesc zgura, repară instalațiile, își lustruiesc locuințele - mici bile de sticlă - sau fac tot felul de giumbușlucuri în piața publică pentru a-i distra pe ceilalți. Ca și în Harry Potter, există școală și profesori, iar învățăceii sunt repartizați, după aptitudinile lor, într-una sau alta din tagme. Fil și Luvia sunt protagoniștii poveștii, antrenați într-o serie de întâmplări din care nu lipsesc prietenia, curajul, inteligența, spiritul de sacrificiu. Cei doi dezleagă enigme, fac planuri, salvează Ferbonia de la dezastru și, în cele din urmă... dar să nu dezvăluim chiar totul, nu? Un personaj deosebit de simpatic este Piper, un animăluț de companie albastru, care poate lua cele mai fanteziste forme.

Năzărelile, bile plăsmuite și lansate de pirpirii, ce prind viață în jurul unui cuvânt-suflet, își poartă cititorii în lumea poveștilor moderne, cum ar fi a cucuvelei Sisi ce locuiește într-o carte, a fluturelui fără curaj, a Zmeulinei, iubitoarea  de înghețată,  a lui Dragomoti, un motan sub blana căruia se ascunde un dragon, a cavalerului Evelin și nu lipsesc nici chiar extratereștrii;  Verzisaria, Oranjsaria sau Ceatatea trifoilor sunt alte Fantazii în care se petrec aventuri miraculoase.

Ilustrațiile, realizate de Anca Smărăndache, sunt parte integrantă a universului cărții, începând cu cele două coperți și continuând cu fiecare capitol, ilustrații bogate, dinamice, care dau o formă grafică admirabilă personajelor  și  ținuturilor în care acestea se mișcă.

Ferbonia este o carte densă, coerentă, solicitantă și incitantă, care își răsplătește pe deplin cititorii, un reper central  al literaturii actuale pentru copii și nu numai. 

În lipsa tatălui: „Mara” de Ioan Slavici - un roman al paternităţii?

Persida. Autor:cutiaculitere

Romanele tradiționale vorbesc despre o lume patriarhală, în care temele principale sunt averea și familia, ambele de neconceput în absența tatălui, pater familias; despre sporirea averii sau ruină, despre unitatea unei familii /a unui clan sau risipa sa, în funcție de tăria de caracter a stâlpului familiei. Familiile cu o figură paternă puternică și echilibrată prosperă, cele cu o figură paternă slabă se ruinează, iar cele ale orfanilor cad pradă, de regulă, nenorocirii și numai luarea frâielor destinului în propriile mâini (misiune cvasiimposibilă) și norocul le pot salva - de aici și tema norocului, pe care eroii lui Slavici își joacă adesea toate cărțile. Moralistul Slavici, maestru al „consecințelor nefaste”, abordează și în Mara acest motiv, pentru a ilustra însă nu tema averii, ci tema paternității: astfel, romanul Mara devine romanul consecințelor nefaste ale absenței figurii paterne, respectiv ale unei figuri paterne corupte asupra descendenților. În centrul romanului, din acest unghi de vedere, stau două familii care se grupează în efortul de a contracara consecințele dispariției tatălui (Mara și copiii ei), respectiv ale unui tată semiabsent și tiranic (Națl și mama lui).  Prin urmare, ca un fin psiholog, Slavici, pe baza observației sociale, intuiește lucruri pe care tratatele de psihologie le-au clarificat deja de mult. Începând cu Freud (complexul lui Oedip și al Electrei), C.G. Jung (Animus/Anima, sinele, umbra, persona, arhetipurile), psihologia a aprofundat problema rolului covârșitor pe care îl exercită figura paternă în dezvoltarea fiului și, mai ales, a fiicei, concluzia putând fi concentrată în logo-ul mult vehiculat astăzi: Tatăl este primul erou al fiului său și prima iubire a fiicei sale.
Dacă privitor la  „Enigma Otiliei” a devenit o afirmație banală aceea că tema centrală este, conform lui G. Călinescu însuși, cea a paternității, în pofida faptului că nu apare niciun tată în roman, ci doar simulacre de figuri paterne, de ce n-am admite posibilitatea de a vedea în scrierea lui Ioan Slavici, de asemenea, un roman al paternității, mai precis al consecințelor alterării sau absenței figurii paterne asupra evoluției unor personaje? Principalul obstacol pare a fi chiar prezența copleșitoare a Marei, săraca văduvă cu doi copii. Mara este, fără-ndoială, pilonul central al romanului, femeia asprită de viață, puternică, întreprinzătoare, ale cărei acțiuni par să graviteze exclusiv în jurul realizării copiilor săi. Cu toate acestea, cu greu am putea spune că Mara este romanul maternității, căci Mara nu întruchipează arhetipul mamei, ci este un personaj ce iese din matcă, sare out of the box, și mizează 50%  pe propria ascensiune în efortul depășirii condiției de văduvă sărmană cu doi copii și de câștigare a respectabilității, realizarea copiilor devenind mai mult un mijloc, decât un scop.

Bârzovanu este primul tată absent menționat în roman. Figura lui este doar o fantoșă: fără prenume, om sărac, dar nu rău, mediocru, cu metehnele firești în epocă: nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea mai bucuros la birt decât acasă. Mara nu-i cultivă în niciun fel imaginea în memoria copiilor, nu are niciun sentiment de regret, nu-i aprinde vreo lumânare, dimpotrivă, pare eliberată de rolul de nevastă de om sărac și se folosește de noua condiție, de văduvă, cu tenacitate, ca de o strategie a parvenirii. Practic, îi ia locul, absorbindu-l în ființa ei pe bărbat, devenind astfel asexuată, prin anularea celor două principii.
Absența fizică și emoțională a figurii paterne poate duce la tipare comportamentale defectuoase, legate de stabilirea  masculinității, respectiv a feminității descendenților; efectele se observa mai ales la adolescență, pe fondul formării cu dificultate a propriei identitati. Băieții crescuți fără tată pot avea probleme de confirmare a masculinității, devin nesiguri, impulsivi, chiar agresivi, sunt mai înclinați spre abandon școlar și sunt mai des victime ale hărțuirii de către ceilalți. O fată crescută în absența figurii paterne care să-i permita testarea rolului de femeie va căuta, aproape obsesiv, bărbați care să-i pună în valoare feminitatea, va începe mai timpuriu relațiile sentimentale/sexuale, alunecând mai ușor pe calea promiscuității.
În roman, autorul surprinde cu precizie aceste efecte. Trică este un copil interiorizat, sensibil la orice intenție de batjocură, impulsiv, cu reacții violente: el știa să muște, să zgârie și să dea cu picioarele, după cum se vede episodul în care se bate la școală cu Costi. Nu se adaptează la rigorile școlii, de aceea învățătorul Blăguță l-a dat afară din școală pe Trică, fiindcă era leneș, neascultător, hărțăgos și strica și pe ceilalți copii. Chiar atunci când crește, calfă la Claici, rămâne la fel de neadaptat tiparelor sociale, atât ca igienă și ținută, cât și ca atitudine, neavând un exemplu masculin de la care să deprindă aceste lucruri: Iar Trică stătea rușinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemână când vin stăpânii care caută calfe. Era tot lung și deșirat, tot motolog și gură-cască, dar mai nespălat și mai nepieptănat decât odinioară. Trică începe să depășescă acest stadiu sub influența lui Bocioacă, în care găsește un model parental, și, ceva mai târziu, în armată. Cum poate omul, Doamne, să se schimbe trecând prin lume! Lasă că era periat și pieptănat, cu obrazul ras și cu mustăcioara răsucită, bine strâns la brâu și cu căciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motolog, din care putea orișinice să facă ce vrea.

Persida este marcată cel mai puternic de lipsa tatălui. Nu numai că nu are de la cine învăța să fie feminină, nu are cine să-i aprobe identitatatea de fată, prin diferențiere, cine să o valorizeze, dar este educată de o călugăriță, Maica Aegidia, căreia viața lumească îi este total străină, și (ne)educată de o mamă care a uitat să fie femeie. O fiică învaţă despre "feminitatea maternă" de la mama ei, şi despre "feminitatea heterosexuală" de la tatăl ei. Relaţia tată-fiică este "laboratorul de teste" pentru relaţiile romantice ale acesteia, "repetiţia generală" pentru iubirea heterosexuală. Numeroase studii arată că, la femeie, capacitatea de a stabili o relaţie romantică de iubire reciprocă este direct legată de relaţia sa cu tatăl. (William R. Mattox, Jr). Din start, asupra Persidei planează oprobriul comunității, ea fiind înfierată cu eticheta de fata Marei. Orfană de tată, ea reprezintă un potențial pericol, căci în societățile de tip patriarhal se cunoștea bine vulnerabilitatea unei astfel de condiții. Fără umbrela autorității paterne, Persida este e o copilă cu porniri sălbatice. Ajunsă o adolescentă de toată frumusețea, dar neștiutoare (decât poate în mod teoretic) a ceea ce se cade și ce nu, acționează impulsiv, provocator, după ce Maica Aegidia închide fereastra la care a zărit-o Națl. Era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut. Da! a fost o nemaipomenită ștrengărie, de care îi era rușine, și mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă când ea a deschis fereastra. „Ștrengăriile” ar fi trebuit să se consume în copilărie, înaintea manifestării instinctului sexual, și ar fi trebuit să-și găsească făgașul firesc, între dorință și norma socială. Ea nu are de la cine afla că inițiativa în jocul seducției nu trebuie manifestată atât de fățiș și că nu se cădea, în epocă, să aparțină fetei. Persida nu știe, în consecință, să respingă un sentiment ce nu e acceptat social din cauza diferențelor etnice, religioase și de avere.  Ea își abate de nenumărate ori drumul spre a ieși în calea lui Națl, dar apoi percepe sentimentul iscat ca pe o calamitate, deoarece nu-l poate canaliza și nici doza: Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din când în când o pornire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce. Hubăroaia e scandalizată că băiatul ei stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei, care întruchipează în concepția generală ispita ce poate duce pe calea pierzaniei băieții de familie bună. Persida duce o luptă cu sine însăși, ba negându-și sentimentele, ba lăsându-se pradă lor. Ceea ce o împiedică să dea curs deschis pornirilor  firii sale tumultuoase este educația ascetică primită la mânăstire. Mânăstirea devine limanul unde se refugiază de conflictele trup-suflet pe care nu le poate gestiona. La dilemele Persidei, Mara nu are răspunsuri potrivite, ea practic dezertează din misiunea de părinte, căci, văduvă fiind, nu are puterea autorității bărbătești: Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă și nu știu ce să-ți fac, nici cum să te povățuiesc. Am făcut ce am putut și după cum mi-a fost priceperea. Condiția de fată fără tată, intrată în complicații sentimentale, îi permite demonicului Burdea să o tulbure cu dileme ispititoare, să-i puncteze nesiguranța și alunecarea pe căile păcatului: Pare-mi-se, întâmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi. De aceea este prea târziu venit și imposibil de urmat sfatul maicii Aegidia, îngrozită că Persida s-a uitat cu ochi doritori la flăcăul care și-a lovit tatăl: Închide-ți ochii, ca să nu-l vezi, depărtează-ți gândul, stăpânește-ți inima! Interdicția unui tată ar fi avut, cu siguranță, altă greutate. Nici dorința de ocrotire a fratelui mai mic, Trică, și nici amenințările lui la adresa lui Națl nu pot avea aceeași îndreptățire ca ale unui tată. Pericolul promiscuității este iminent; deși, de fapt, cei doi se căsătoresc, în ochii lumii Persida este o femeie sedusă (ori, mai degrabă,  tipul seducătoarei), fugită  în lume cu un bărbat. Ea ar fi fugit, după cum însăși recunoaște, și fără cununie. Gestul o expune în consecință la gelozii și suspiciuni din partea soțului: Ceea ce mi-ai făcut mie ai putea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai făcut mamei tale, ai putea să-mi faci și mie de dragul vreunui mai norocos, idee întărită de Burdea: Când ți se va urî de el, ești frumoasă și n-ai decât să alegi pe vreun altul.  

Scenele violente din birtul de la Sărărie, agresivitatea Persidei ca răspuns la nevolnicia lui Națl în fața prietenilor demonstrează, de asemenea, o modelare defectuoasă a naturii feminine. Persida, ca și mama ei, nu distinge între rolul femeii și al bărbatului, asumându-și toată munca și aproape scoțându-l din joc pe Națl. Este un fapt recunoscut că femeile cu un model patern slab devin agresive, puternice în sens negativ, ca urmare a neidentificării tiparului consacrat. Tulburarea de imagine creează dificultăți celor doi, chiar o inversare de roluri, care provoacă un lanț de suferințe cu consecințe tragice (pierderea unei sarcini). Lucrurile reintră în normal o dată cu nașterea copilului și împăcarea familiilor, când, prin acceptarea de către comunitate, aceasta oferă ea însăși modelele sociale necesare integrării în noile stări: de părinți și de membri de vază ai unei lumi onorabile, chiar dacă nu perfecte.

La rândul său, Națl este și el victima unui tată mai mult absent, atât fizic, cât și, mai ales,  emoțional. Vienez obișnuit cu viața bună, Hubăr lasă treburile măcelăriei în seama fiului încă nevârstnic pentru asemenea sarcină și a nevestei, în timp ce el petrece cu beamterii. Asprimea, inflexibilitatea îl îndepărtează sufletește de fiul pe care îl iubește în felul său. Națl devine un caracter slab, șovăielnic, neavând puterea de a-și susține cauzele în fața unui părinte dominator. El se vede silit să urmeze un drum pe care nu-l dorește (el nici c-ar fi ajuns măcelar) și să se căsătorească în ascuns. Tată absent este Hubăr și pentru Bandi, fiul nelegitim, făcut cu Reghina. Acesta trăiește din plin complexul oedipian. Cât este mic, nutrește un atașament exagerat pentru mama sa, pe care îl transferă apoi asupra altor figuri feminine, inclusiv asupra Persidei. Soluția uciderii tatălui vine cumva de la sine în această ecuație.

Chiar dacă nu putem vorbi de o conștientizare a pattern-ului, ca declic pentru înțelegerea și rezolvarea traumei, în romanul Mara soluțiile vin din exterior, din mecanismele sociale, care obligă indivizii să devină rotițe funcționale pentru a putea supraviețui. Este meritul lui Ioan Slavici de a se fi aplecat cu atâta obiectivitate asupra aspectelor morale ale lumii în care a trăit și de a ni le fi transmis, cu toată încărcătura lor psihologică, atât de viu, prin scrierile sale.

SOLENOID de Mircea Cărtărescu - un „must-read” al literaturii actuale românești

„Și eu am citit Solenoid ” este formula propusă de Gabriel Liiceanu în discursul de lansare a volumului la Târgul de carte Gaudeamus pentru cei care se încumetă la o lectură atât de importantă și de „grea”. Mă pot, deci, lăuda și eu că am citit ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu, pe care țin să îl recomand  cititorilor acestui blog prin câteva modeste cuvinte.

Cu toate că este, într-adevăr,  o carte amețitoare prin densitatea ideilor și forța viziunilor, „Solenoid” se citește ușor, e un roman fluent, care, o dată început, nu mai poate fi lăsat din mână (am citit 500 de pagini în 24 de ore și l-aș fi terminat, dacă aș fi avut timp, în încă 24).

Al zecelea volum de ficțiune în proză al scriitorului este, fără îndoială, o sinteză a temelor și motivelor întâlnite în scrierile sale anterioare, o carte construită pe aceeași  axă autobiografică atât de bine speculată artistic în Orbitor, REM sau Travesti, pe care se grefează  toate elementele imaginarului prozei sale de neconfundat.

Formula romanescă este cea a distopiei, în care condiția omului este aceea de prizonier, de victimă a suferinței,  într-o lume aflată sub puterea monstruosului. Tema centrală, care distinge Solenoid-ul de alte scrieri, este a refuzului  acestei condiții, a protestului deschis față de condiția umană limitată și absurdă și, mai ales, tema soteriologică  a evadării, a eliberării din realitatea fantasmatică. Aici se intersectează  (polemic?) cu scrierile lui Mircea Eliade, un alt mare obsedat al ideii de ieșire din timp și spațiu. (Cât aș fi vrut să fiu prima care face această apropiere, din păcate tot Gabriel Liiceanu a pus punctul pe „i”, în același discurs! Totuși, nu sunt de acord cu afirmația lui că Noaptea de Sânziene a lui Eliade este o carte proastă, pentru mine aceasta fiind o carte-cult).

Titlul este unul de mare impact, prin însuși faptul că propune un termen nefamiliar, incitant. Fără a avea habar ce este acela un solenoid, gândul m-a dus întâi la Solaris-ul lui Stanislaw Lem; terminația –oid  la ideea de aparență înșelătoare (v. schizoid, metaloid ). Neologism insolit, conturează deja un orizont de așteptare problematizant, avizează asupra unei lecturi  incomode și  induce un iz de anticipație. Titlul te trimite urgent la dicționar, unde afli că solenoidul e un fel de bobină electrică ce generează un câmp magnetic.

Compozițional, romanul este bine condus, coerent în ciuda aparențelor, cu multe elemente-surpriză. Unul dintre punctele forte ale cărții este artificiul compozițional pentru care a optat autorul,  acela al manuscrisului testimonial, mai precis a unui raport despre experiențele neobișnuite, cutremurătoare ale naratorului-personaj și despre încercările sale disperate de a găsi explicații și căi de ieșire din labirintul psiho-fizic în care se află prizonier. Miza acestui artificiu este câștigarea binecunoscutului joc  de-a autenticitatea  al literaturii, prin punerea semnului egalității între experiența trăită și cea povestită. Literatura modernă încearcă din răsputeri să recupereze funcția primară a povestirii orale, aceea de a comunica experiențe exemplare, pentru a modifica realitatea în urma acumulării de cunoaștere. Îndrăzneala scriitorului merge până acolo, încât demască virtualitatea literaturii în genere, comparând cărțile cu uși pictate pe pereți în trompe-l’œil și susținând că manuscrisul său va deschide o ușă reală, către un adevăr de dincolo.  Ceea ce este absolut evident este ducerea tehnicilor literare cu un mare pas înainte, căci ușa pe care o deschide nu poate fi decât o ușă 3D, către alt nivel al ficțiunii. Duc ideea mai departe: dacă Mircea Cărtărescu ar fi publicat două cărți cu conținut absolut identic cu al celei prezente, una sub titlul Solenoid, roman și una sub titlul Mărturie/raport/jurnal etc., ele ar fi funcționat diferit: Solenoid ar fi rămas de la prima până la ultima literă în zona ficțiunii, pe când cealaltă nu știu cum ar fi fost înțeleasă. (Am verificat! Nu scrie niciunde „roman” pe volum!) Aici fac iarăși trimiterea la Mircea Eliade, care a explorat  zona autenticității în literatură prin inserarea de jurnal, confesiune și chiar raport scris. Unele pasaje din Mircea Cărtărescu, acolo unde eroul repetă,  cu aparentă neglijență, povestirea unor experiențe din trecut, amintesc  de tehnica din Pe strada Mântuleasa, unde profesorul Fărâmă este pus de securitate să rescrie la nesfârșit ceea ce își amintește. 

Spațio-temporal, personajele se mișcă într-un București antedecembrist, prăfuit, prăbușit în sine, fără  nicio speranță. Această interfață a realității în care oamenii sunt prizonieri într-un soi de matrix începe să aibă breșe, ce  pot fi accesate din întâmplare sau prin destin. Elevii ce fug de la școală și se ascund într-o fabrică veche găsesc instalații stranii, casa pe care o cumpără protagonistul  e construită pe un solenoid care anulează gravitația, ca și casa unde s-a născut. Solenoidul central se află în clădirea impunătoare a Morgii  ș.a.m.d. Accesul spre „tărâmul celălalt”, al realității monstruoase, de obicei subpământean, poate fi descoperit, oamenii pot demasca oroarea condiției lor și pot începe să spere. Un alt punct forte al cărții este organizarea de acțiuni subversive de către oamenii (pichetiștii) ce protestează contra  celor (din altă dimensiune ? zei?) care îi supun suferinței și morții. Nu-mi dau seama încă în ce măsură romanul este și o parabolă politică.

Subiectul se construiește în jurul câtorva axe: profesorul de școală generală de cartier mărginaș, personajul-narator, scrie un raport, pe care îl va citi doar el însuși, pentru a consemna lucrurile terifiante și neînțelese care i-au marcat copilăria și tinerețea („Anomaliile mele” – titlul inițial la cărții); dostoievskian, se revoltă împotriva suferinței copiilor, al cărei rost nu îl poate înțelege. Anii când a fost trimis la internatul de la Voila, sub pretextul suspiciunii de TBC, sunt asociați cu amintiri de tip abducție, ziua când a fost mințit că merge la vărul său Doru și a ajuns la spital pentru a i se scoate o măsea  crescută anormal și multe alte întâmplări legate de doctori îi insuflă convingerea că a fost cobai pentru niște experimente atroce. Mai târziu, anii adolescenței i-au fost terorizați de „vizitatori”, persoane cvasireale care îl priveau în somn, de pe marginea patului. Destinul personajului este deturnat spre ratare și banalitate în seara când, student fiind, citește la cenaclul literar un poem pentru care este ironizat, batjocorit cu cruzime. Devine un profesor cu o existență cenușie care, asemeni lui Gavrilescu din La țigănci, se plimbă la nesfârșit cu tramvaiul, căzând, din condiția de artist, în capcana realului.  Dacă pentru Gavrilescu ratarea intervenise dintr-o alegere greșită și își putea recupera destinul prin experiența morții, profesorul din Solenoid o primește prin hazard („moneda căzută pe partea cealaltă”) și nu-și poate recupera destinul decât prin căutare asiduă conștientă, revoltă și luptă. După căsătoria cu Ștefana, ființă banală care e absorbită și ea în sfera monstruosului, întâlnirea cu Irina, colega  de fizică cu aspect ascetic, inițiată în teozofie și antropozofie, Krishnamurti și chestiuni parapsihologice îl susține pe calea căutării explicațiilor. Cei doi au un copil, o fetiță, ce reprezintă speranța. Pe lângă acest fir central, romanul devine un inventar al celor mai nebunești întreprinderi omenești făcute cu scopul de a evada din labirintul predestinării, de sub spectrul suferinței și al morții. Astfel, pe lângă menționarea celor mai cunoscute exemple (rosacrucieni, templieri, Madame Blavatski, mesmerism, budism, Iisus, întâlniri de gradul trei sunt doar câteva dintre acestea), autorul inserează povești inedite, ca aceea a fratelui doctorului legist Mina Minovici, care s-a supus benevol unor experiențe în apropierea morții, sau a manuscrisului Voynich, urmărit pe trei generații prin splendide conexiuni culturale.

Pagini antologice sunt protestele pichetiștilor, strigătul „ajutor!” repetat pe mai bine de zece pagini, fetița uriașă adormită și „fiolele” cu fetuși, statuia însuflețită a morții, scenele de dragoste în mediul antigravitațional din casa vapor, școala cu veșnicul șir de copii ce așteaptă vaccinarea, metamorfoza protagonistului  într-un Isus al sarcopților, Bucureștiul ca oraș proiectat direct în ruină și, mai ales, finalul absolut magistral, pe care însă nu îl voi dezvălui, pentru a nu strica surpriza cititorilor.

Mesajul este unul foarte limpede: dacă omul este născut victimă, „un simplu preparat anatomic  viu, făcut pentru tortură”, un păduche pentru cei ce l-au creat (păduchii sunt imaginea violentă cu care se deschide romanul), într-o lume strâmtă „ce se măsură cu cotul” îl citez eu pe Eminescu, având conștiința ori mai bine zis revelația că universul este multidimensional, infinit dimensional, ca și timpul, dacă în mod absurd acesta este născut pentru a fi supus durerii și sfârșitului inexorabil, el trebuie să afle că ceea ce numește realitate nu e decât o înșelare, că există posibilitatea  transgresării acestui coșmar, că există, dintotdeauna, oameni care caută cu disperare să sfâșie vălul iluziei și să descopere soluții pentru ca răul să fie alungat, iar ființa umană să fie salvată.

Solenoid este un roman cu totul excepțional, prin forța scriiturii, prin asumarea unor idei și viziuni extrem de curajoase, prin relația vie cu tradiția literară românească și cu peisajul prozei contemporane.  Este un roman pe care sunt sigură că îl voi reciti, și nu doar o singură dată.

Kazuo Ishiguro - Rămăşiţele zilei

Romanul ce reprezintă, în esenţă, povestea unui majordom a apărut în Anglia, în 1989, fiind recompensat cu Booker Prize în acelaşi an şi ecranizat în 1993 de James Ivory sub acelaşi titlu, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale.

Aşa cum în cunoscutele Scrisori persane Montesquieu atribuie în mod fictiv unor străini rolul de a observa, cu ochi proaspăt, esenţa vieţii franceze, de data asta este pe bune: Kazuo Ishiguro, japonez prin naştere, mutat în Anglia la vârsta de 6 ani, se încumetă să scrie despre instituţia majordomului, una dintre axele cele mai puternice ale societăţii engleze, şi reuşeşte să o facă cu subtilitate şi savoare.

Ideea de majordom este puternic clişeizată: personaj în genere secundar, discreţia întruchipată, fidelitatea absolută, distincţie mai ceva ca a stapânului, morgă în orice împrejurare, clătinată doar din când în când, în romanele proaste,de acel The butler did it, neconfirmat, de fapt, niciodată. Pentru că majordomul este deasupra oricăror bănuieli, un personaj schematic, plat, constant cu sine însuşi. Mai nou, seriale BBC de tip Stăpâni şi servitori sau Downton Abbey caută să facă din lumea de la subsolul conacelor englezeşti o galerie mai complexă şi să umanizeze figura acestui respectabil şef al personalului.

Ce viziune propune Kazuo Ishiguro? Povestea banală a unui majordom, aflat spre sfârşitul carierei, care, la îndemnul stăpânului, îşi ia câteva zile libere şi face o călătorie cu maşina acestuia de la Darlington Hall  înspre West Country, la Weymouth, spre a o reîntâlni, după aproape douăzeci de ani, pe o fostă administratoră, domnişoara Kenton, actuală doamna Benn, în speranţa de a o convinge să îşi reia slujba la conac. Acţiunea este plasată după Al Doilea Război, într-o epocă de decădere a stilului aristrocratic englezesc, iar firul epic e presărat cu numeroase analepse. Mr. Stevens, eroul romanului, se confruntă cu unele dificultăţi de adaptare la noile timpuri, la noul stăpân, american, care nu înţelege rigorile vieţii tradiţionale englezeşti, şi cu altele cauzate de înaintarea în vârstă.

Dacă povestea ar miza pur şi simplu pe ceea ce am menţionat deja, reuşita cărţii ar fi greu de explicat. Chiar ceea ce citim printre rânduri, şi anume faptul că lordul Darlington a fost simpatizant nazist, apropiat al lui Ribbentrop, ori ce ni se spune de-a dreptul - Stevens a trebuit să-şi ascundă suferinţa şi să-şi facă datoria în salon, în timp ce tatăl său îşi dădea sufletul în odaia sa - nu ar susţine suficient succesul romanului. Nici măcar idila cu domnişoara Kenton, aşa cum reiese textual din paginile cărţii, nesărată în fond şi terminată în coadă de peşte.

Povestea este însă alta şi se cere decriptată. Ce avem noi aici? Un narator ce se vrea creditabil, dar nu prea este. Care ne spune o poveste cosmetizată, conform exigenţelor la care se supune orice majordom veritabil: discreţie totală, sacrificarea adevărului în scopul nobil al salvării aparenţelor cu orice preţ. Cui povesteşte? Cui se adresează confesiunea? Nouă, cititorilor, un public nedeterminat, necunoscut, eterogen. Ce-i veni unui majordom să sporovăiască despre lucruri personale aşa, cu oricine? Pentru a porni pe grila de interpretare pe care v-o propun, să observăm că, de la început, Stevens menţionează că a început să facă greşeli. Destul de mici, dar greşeli. Iar una este, deducem noi, această fisură în discreţia caracteristică slujbei. Problema care-l obsedează pe Stevens este aceea criteriilor dezbătute de majordomii de la Societatea Hayes pentru a stabili cea mai importantă calitate a unui majordom "mare", concluzia fiind că aceasta este demnitatea. Un majordom mare trebuie să-şi poarte demnitatea permanent, ca pe un costum, pe care nu are voie să îl scoată decât când este absolut singur, în intimitatea odăii sale. Deci naratorul poartă, în faţa noastră, haina impecabilă a demnităţii, care maschează şi distorsionează orice aspect nedemn.

Un fir important al cărţii este cel al poveştii romanţioase şi romanţate dintre domnişora Kenton şi Stevens. Toate conversaţiile rememorate de narator poartă amprenta relaţiei şef-subaltern. Reproşurile domnişoarei şi punerile la punct ale majordomului se învârt în jurul îndatoririlor slujbei. Un apus de soare privit de cei doi întâmplător într-o cameră de la etaj devine o amintire intensă, ceaşca de cacao băută seara în camera domnişoarei - un obicei şi un prilej de a discuta chestiuni organizatorice. Stevens este surprins de domnişoara Kenton citind un roman sentimental, aceasta îi face reproşuri, iar el se apără subliniind decenţa cărţii. El susţine că domnişoara Kenton îl urmăreşte prea îndeaproape şi că e uneori neglijentă în îndeplinirea îndatoririlor. La un moment dat, ea începe să se vadă cu un tânăr şi până la urmă pleacă de la conac cu lacrimi în ochi, în timp ce Stevens rămâne de neclintit în morga sa, dedicat total carierei de majordom "mare".

Întâlnirea dintre cei doi, după atâţia ani, e prozaică şi melancolică. Doamna Benn, care îi scrisese într-o scrisoare că în curând va fi singură din nou, susţine că a fost doar un episod, ca multe altele - plecase de câteva ori de acasă, dar se întorsese mereu  - şi că soţul ei este un om bun. Elementul care justifică reconsiderarea cărţii este îndemnul doamnei Benn ca Stevens să o viziteze pe fiica ei, Catherine, care trăia, căsătorită şi proaspătă mamă, în altă localitate. Ce sens avea ca Stevens să dorească să vadă copilul altui bărbat? Înţelegem astfel că, sub toate aparenţele bine cosmetizate sub pudra demnităţii şi decenţei absolute care ni se serveşte elegant pe tavă, există un clocot de viaţă şi de pasiune autentică, de dramatism, de slăbiciuni omeneşti şi de hotărâri dramatice. Titlul "Rămăşţele zilei" justifică această relectură, deoarece, în final, Steven îi dă dreptate unui necunoscut cu care vorbeşte pe chei: Seara e cea mai frumoasă parte a zilei. Ţi-ai terminat lucrul pe ziua de azi. Acum poţi să faci o pauză şi să te distrezi. Eu aşa privesc lucrurile. Întreabă pe cine vrei şi tot aşa o să-ţi răspundă. Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. El este dornic să se perfecţioneze, aşa cum îi cere noul stăpăn, în arta tachinării. Pe cine exersează Stevens? Pe noi, cititorii, desigur.

Mai englez decât englezii, mai catolic decât papa sau, pe româneşte, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, naratorul Stevens este unul mucalit, care ne duce cu preşul cu bună ştiinţă, un moş Nichifor Coţcariul, care parcă ne face cu ochiul: ne-am prins? sau nu? Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. Şi cea care rămâne, la urma urmei: The remains of the Day.

Japonia fără sushi, ninja sau gheișe - Haruki Murakami „Pădurea norvegiană”

 
Ca toate spațiile îndepărtate, Japonia are, pentru noi, europenii, o notă de exotism, pentru că i se asociază, prin automatism, câteva simboluri distinctive: samurai, kimonouri, sake, stampe și haiku-uri, cireși înfloriți, ideograme etc.  Când alegi o carte a unui scriitor nipon, ai, probabil, un orizont de așteptare în care plutesc discret asemenea imagini. Vrei să citești ceva „altfel”.   Haruki Murakami (n. Kyoto 1949) nu confirmă nici pe de parte acest orizont, neexploatând tradiția culturală a țării sale, într-un mod deliberat, probabil. Ca toți autorii valoroși, scrie despre lumea pe care o cunoaște, așa cum i se arată ea, lumea  în care trăiește în mod firesc, iar în cazul lui Murakami aceasta este Japonia contemporană, europenizată și chiar americanizată  în mare măsură, lumea tokiotă, mai precis mediul tinerilor care ascultă muzică - de la Beatles la Bach, citesc și studiază Euripide, Shakespeare, Tolstoi, Salinger, Thomas Mann, văd la cinema filme celebre
(Casablanca, Absolventul). Cu toate acestea, spiritul japonez există, bine marcat, se desprinde din paginile cărții, se insinuează printre rânduri, fără loc de confuzii.

„Pădurea norvegiană” (1987) afirmă, chiar din titlu, intenția de transgresare a granițelor culturale, de ancorare în lumea globalizată. Este un roman despre dragoste și moarte, despre suferință și  maturizare, despre opțiuni morale, fericire, datorie - toate aceste teme fuzionând într-o poveste simplă și autentică estetic.

Protagonistul, Toru Watanabe, este student la Universitate, în Tokyo, unde studiază Istoria teatrului. Are 19 ani și locuiește în cămin, alături de alți studenți. Nu se implică în grevele și manifestațiile studențești, fiind conștient de faptul că, pentru el, fiu al unei familii modeste, studiile sunt un lucru serios. Întâlnirea întâmplătoare cu Naoko, iubita celui mai bun prieten al său care s-a sinucis cu un an în urmă, îi dă un nou sens existenței. Deși între cei doi se ridică spectrul prietenului mort, tinerii încearcă să depășească trauma și să-și accepte legătura. Pe când Naoko, foarte sensibilă, după o noapte petrecută împreună dispare pentru a fi regăsită mai târziu la un sanatoriu de boli nervoase, în munți, Midori, o fată dezghețată, cu simțul umorului, îl cucerește treptat pe tânărul Watanabe, cel ușor închistat, care și-a propus o viață a lucrurilor temeinic făcute. Titlul „Pădurea norvegiană” este dat de unul dintre cântecele pe care le cântă la chitară  Reiko, colega de cameră a lui Naoko la acel azil, o femeie care, la rândul ei, își va depăși tulburarea și va avea curajul de a încerca să se reintegreze normalității.

 Există mult eros în roman, iar ceea ce face nota specifică  este abordarea diferită față de concepția europeană a acestuia, căci relațiile dintre bărbați și femei se desfășoară cu o mai mare naturalețe;  chiar dacă nu stau sub semnul dualității păcat-virtute, neîmplinirile erotice provoacă traume la fel de adânci, ca și în cazul eroilor din literatura europeană ori americană. Erosul este, desigur, polul opus Thanatosului, care, și acesta, impregnează la fel de puternic  paginile cărții - sunt vreo șase-șapte morți și sinucideri în roman -  astfel roata yin-yang se învârte perpetuu, într-un echilibru de nezdruncinat. Moartea lui Naoko se echilibrează prin iubirea lui Midori, iar lumea își poate urma cursul firesc, eroul se maturizează și își asumă pe deplin destinul. 
Spiritul nipon este cel mai bine întruchipat de personajul-narator, Watanabe, un „băiat cuminte”, muncitor, răbdător, politicos și disciplinat, cu respect pentru viață și pentru valorile ei, un tânăr moral și extrem de responsabil. O parte importantă din roman o constituie corespondența dintre Watanabe și Naoko:

                M-am dus la spital la tatăl unei colege şi am mâncat castraveţi. Când m-a auzit cum îi ronţăi, i s-a făcut şi lui poftă şi a acceptat să mănânce. După cinci zile a murit. Încă îmi este vie în minte imaginea lui, mai cu seamă modul în care încerca să ronţăie bucăţelele de castravete. Ciudate amintiri lasă în urma lor cei care se prăpădesc. După ce mă trezesc dimineaţa, mai stau puţin în pat şi mă gândesc la tine şi la Reiko, precum şi la colivia păsărilor. Îmi amintesc de păun, de porumbei, de papagali, de curcani, apoi de iepuri. Îmi revine în minte imaginea pelerinelor galbene de ploaie, cu glugă, pe care le-aţi purtat în dimineaţa aceea ploioasă. Îmi place să mă gândesc la voi când stau în aşternutul călduţ. Am senzaţia că sunteţi ghemuite lângă mine şi dormiţi buştean. Îmi  imaginez ce grozav ar fi dacă ar fi adevărat. Uneori mi-e îngrozitor de dor de voi, dar, în general, îmi adun toate forţele pentru a-mi vedea de propriile mele treburi.  Aşa cum voi hrăniţi păsările şi mergeţi  la câmp să munciţi, eu îmi pun în mişcare, în fiecare dimineaţă, propriul meu resort. Până mă ridic din pat, mă spăl pe dinţi, mă bărbieresc, iau micul dejun, mă schimb, ies din cămin şi ajung la universitate, răsucesc  de aproximativ treizeci şi şase de ori arcul şi îmi propun să fructific la maximum ziua respectivă. N-am observat până acum, dar mi s-a spus că în ultima vreme vorbesc cam mult de unul singur. Probabil că în clipa în care răsucesc arcul, mormăi ceva.                  

            Mi-e foarte greu că nu vă pot vedea, dar viaţa mea din Tokyo ar fi şi mai grea dacă nu v-aş avea pe voi, dacă nu m-aş gândi la voi dimineaţa, în pat, şi dacă nu mi-aş răsuci arcul, pentru a fi capabil să mai trăiesc o zi fructuoasă. Ştiu că trebuie să muncesc din greu aici, aşa cum faceţi şi voi acolo.

            Azi e duminică şi nu am de gând să răsucesc arcul. Mi-am spălat rufele şi acum stau în camera mea şi vă scriu. După ce termin de scris, timbrez plicul şi arunc scrisoarea în cutie, iar apoi nu-mi mai rămâne nimic de făcut până spre seară. Nici măcar nu învăţ duminica, pentru că sunt foarte conştiincios peste săptămână. Stau la bibliotecă între cursuri şi-mi fac toate temele.Duminica după-amiaza sunt liniştit, deşi mă simt puţin cam singur. Citesc şi ascult muzică. Uneori reconstitui, unul câte unul, traseele pe care le parcurgeam prin Tokyo, împreună, şi am o imagine clară a lucrurilor pe care le purtai de fiecare dată. Am timp să îmi amintesc o mulţime de lucruri.

                Salut-o pe Reiko din partea mea şi spune-i  că mi-e dor de chitara ei, mai ales când se face seară.

Jeannette Walls -„ Castelul de sticlă” 

Motivul pentru care am ales să citesc cartea, publicată de Grupul Editorial Art, colecția Youngart 2015, deși numele autoarei nu-mi spunea nimic, este tema abordată - viața nomadă a unei familii americane, din anii '60 -'70, care-și cară cei patru copiii din oraș în oraș, în numele unei libertăți și al unei încrederi  în sine greu de înțeles, copii cărora le servesc idealuri în loc de hrană și pe care îi expun lipsurilor, neglijenței și până la urmă iresponsabilității parentale. M-a dus gândul imediat la filmul Sirene, cu Cher,  Bob Hoskins și Winona Rider, unul dintre preferatele mele; ideea este cam aceeași - alegem să fim independenți, rebeli, boemi, săraci  dar fericiți, însă, din păcate, costul acestor alegeri este plătit de urmași.

           Surpriza romanului o constituie unghiul de vedere, din interior, povestea autobiografică  fiind narată de una dintre fiicele familiei, Jannette,  a cărei dramă constă în dificultatea de a păstra echilibrul între admirația și dragostea necondiționată față de părinți (tatăl, adevărat erou în ochii copiilor și mama spirit liber de artistă) și înțelegerea, o dată cu creșterea și maturizarea, a statutului de victime al unor copii care nu au avut posibilitatea să aleagă.   

           Romanul începe cu secvența în care Jeannette, matură și desprinsă de mult de familie, ajunsă ziaristă la New York, își vede, dintr-un  taxi, mama scotocind într-un container de gunoi. Jeannette se lasă în jos, în taxi, copleșită de rușine și vinovăție, temându-se că ar putea fi abordată de aceasta. Când, peste câteva zile, o găsește și îi oferă ajutorul, mama refuză, susținând că e fericită și că fiica ei este cea care are un sistem de valori greșit.

          Primii ani ai copilăriei protagonistei s-au desfășurat la marginea deșertului, în Arizona, California și Nevada, în localități miniere uitate de lume, unde Rex Walls, tatăl, care părăsise forțele aeriene, obține slujbe temporare de electrician sau inginer, orășele pe care le părăsesc fugind în toiul nopții când banii se termină. Adesea cei șase dorm în deșert, sub cerul liber, iar una dintre puținele amintiri frumoase ale fetei  este  aceea când, de Crăciun, tatăl a îndemnat-o să își aleagă o stea de pe cer. Alte lucruri din poveștile fabuloase despre viitor ale lui Rex sunt  visul de a găsi aur, în vedera căruia lucrează la o invenție numită de el Prospectorul și construirea unui Castel de Sticlă în deșert,  ale cărui planuri arhitecturale nu se definitivează vreodată. În ochii copiilor, tatăl este un geniu necontestat, ce are multe cunoștințe de matematică, fizică și electricitate și este capabil să repare orice, în plus e un povestiror „de efect”, care îi încântă cu întâmplări palpitante în care salvează viețile multor oameni, se luptă cu haite de câini sălbatici, împiedică un nebun să arunce în aer o bază militară etc.  Mama este o pictoriță boemă, care însă refuză (ori, mai degrabă nu reușește) să vândă vreuna dintre creațiile ei.  De necontestat este faptul că părinții și copiii sunt foarte uniți, dacă nu de dragoste, de un instinct puternic de apartenență.

           Lucrurile frumoase se termină însă aici, ele sunt demitizate, iar realitatea din spatele lor este demascată de naratoare. Astfel, filozofia de viață a cuplului era aceea că toți cei ce reprezintă autoritățile sunt niște ipocriți, niște profitori nenorociți, cărora nu trebuie să li se facă jocul, dimpotrivă, trebuie sfidați și subminați. De aici - concedierile frecvente ale tatălui,  la care contribuie și „mica sa problemă cu băutura”, care îl determină ca din când în când să-i administreze pumni nevestei și să distrugă puținele lucruri din casă, de asemenea  pasiunea pentru jocurile de noroc.  O altă convingere a părinților este că un copil nu trebuie ferit de boli, răni, accidente, ca să devină mai rezistent la trup și suflet. În momentul în care, la vârsta de trei ani, Jannette este cuprinsă de flăcările aragazului pe care își fierbea singură crenvurști, rămânând cu cicatrici pe viață, părinții consideră un moft faptul că vecinii o duc la spital.
          Când, în sfârșit, își găsesc o locuință stabilă pentru mai mulți ani, o cocioabă dărăpănată, sărăcia este atât de cruntă, încât copii dorm în cutii de carton, mănâncă numai fasole până se termină sacul, ori șuncă cu viermi, iar îmbrăcămintea o procură de la Armata Salvării. Sentimentul umilinței se conturează la interacțiunea cu alți copii, care îi numesc pe frații Walls „gunoaie” și îi agresează cu orice ocazie. Jeanette și sora ei se agață de lectură și de studiu. Când o profesoară îi vorbește de posibilitatea obținerii unei burse școlare, care să îi asigure fiicei cel puțin hrana, mama refuză, neacceptând „pomana”. Familia sabotează ancheta socială referitoare la neglijarea copiilor, iar autoritățile nu îi pot prelua pe minori, deoarece părinții nu îi abandonaseră în fapt. 
          Crescând, cele două fete mai mari reușesc să se smulgă din mediul nociv și pleacă la oraș, croindu-și drumul prin forțe proprii (iarăși - „visul american”), urmate de fratele lor, Brian, care devine polițist. Părinții vin și ei la New York, dar își continuă stilul de viață nonconformist, refuzând ajutorul copiilor.

          Cartea merită a fi citită pentru  dezvăluirea unor realități inedite ale modului de viață american, cu tragicul și sublimul lor, pentru unda de sinceritate a confesiunii și pentru franchețea și spontaneitatea stilului, perfect stăpânit de către autoare.

„Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?” Julian Barnes - Papagalul lui Flaubert

(Când l-am ales pe Coco drept gravatar, n-am bănuit nicio clipă că, încet-încet, își va aduna confrații prin aceste pagini! Te pomenești că, în curând, va fi un  stol întreg! Întâi Papagalul verde al Marthei Bibescu, acum Papagalul lui Flaubert al lui Julian Barnes!)

            Ar trebui să-mi încep articolul cam așa, pentru a mă apropia de spiritul cărții: în 1984, când autorul a scris romanul, trebuie că citisem deja Madame Bovary, nu și Educația sentimentală, pe care am cumpărat-o mai târziu de la un anticar de ocazie. Postmodernismul era în floare, poate ușor în declin, dar pe la noi nu se știa încă prea bine cu ce se mănâncă. O paralelă cu Dicționarul ideilor acceptate (G. Flaubert - Bouvard și Pécuchet ) s-ar putea face, la noi, cu Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, din anii șaptezeci. Tehnica conexiunilor, din romanul lui Julian Barnes, mi-a reamintit celebrul serial documentar BBC Connections, 1978 (James Burke). În ceea ce mă privește, conexiunea cu cartea este următoarea: dacă nu mergeam cu Marilena D. & comp. prin  librării, nu aș fi rezonat la titlu și autor. Mersi, Marilena!

            Julian Barnes  este un  prolific scriitor englez contemporan, născut în 1946 la Leicester, important reprezentant al postmodernismului, cunoscut autor de romane și povestiri (Metroland, Până când m-a cunoscut, Privind în soare, Porcul spinos, Scrisori de la Londra, Café au lait, Anglia, Anglia, Tour de France, Pedantul în bucătărie, Tristeți de lămâie, Arthur & George etc.). Este fascinat de cultura franceză și de viața personalităților artistice ale acestei țări - părinții săi au fost profesori de franceză. Romanele sale se remarcă prin inteligență sclipitoare, ironie și nonconformism. Pentru romanul Papagalul lui Flaubert, a obținut, în 1984, Book Prize.

            Despre ce este vorba în roman:

            Pista a) Geoffrey Braithwaite (60+ doctor, văduv, cu copii ajunși la maturitate, activ, fire veselă, deși înclinată spre melancolie, generos, nefumător, cercetător amator al lui Flaubert, îi plac lectura, mâncarea, călătoriile în locuri cunoscute, filmele vechi, prietenii, dar caută... după cum se autocaracterizează la un moment dat) merge în Franța pe urmele scriitorului Gustav Flaubert, pentru a constata ce a mai rămas din viața, pasiunile, gloria și declinul, până la urmă, al acestuia. Găsește trei statui, în trei orașe, în stadii diverse de degradare, una de bronz la Rouen, refăcută, căci originalul s-a pierdut,  alte două copii, de piatră, la Trouville și Barentin, deja degradate.Vizitând muzeul dedicat scriitorului, privirea îi este atrasă de un papagal împăiat, cocoțat pe o stinghie, verde strălucitor, cu o căutătură insolentă care își ținea capul înclinat într-un unghi ce sugera curiozitatea. Sub acesta, o inscripție: Papagal împrumutat de G. Flaubert de la Muzeul din Rouen și ținut pe masa de lucru în perioada redactării povestirii Un coeur simple, în care figurează cu numele Loulou și aparține personajului principal, Félicité. Următoarele capitole cuprind: o cronologie a vieții lui Flaubert, o încercare de a cumpăra niște scrisori ale lui Flaubert, distruse de vânzător sau, mai degrabă, inexistente, un inventar al animalelor cu care se identifica Flaubert (Bestiarul lui Flaubert), despre unele coincidențe din viața lui Flaubert și posibila lor semnificație, despre inadvertențele din scrierile acestuia (Ochii Emmei Bovary), despre Dicționarul ideilor acceptate, văzut ca un curs de ironie, despre ce fel de cărți ar interzice Geoffrey Braithwaite, naratorul, dacă ar putea fi un dictator al literaturii, părerile lui Flaubert despre trenuri, despre cărțile pe care nu le-a scris acesta (Apocrifele flaubertiene), despre lucrurile care i se puteau reproșa omului Flaubert, versiunea Louisei Colet, una dintre femeile din viața scriitorului asupra respectivei povești de iubire, niște „Extemporale” pe care Geoffrey B.  le-ar da unor posibili candidați, în final descoperirea că papagalul nu era unicat, un alt papagal existând și la muzeul din Croisset al scriitorului, ambii împrumutați de la același muzeu, dintr-un număr de vreo 50 de astfel de păsări identice, deci exemplarul original, pe lângă faptul că nu poate fi stabilit cu exactitate, până la urmă nici nu mai are vreo importanță.

The green parrot -Vincent Van Gogh

            Pista b) Citiorul se întreabă, inevitabil, pe măsura înaintării în lectură, de ce toată această incursiune în literatură este atribuită unui personaj, de ce este o carte de ficțiune și nu una de istorie literară, sociologie sau mai știu eu ce unghi de vedere literar documentar sau eseistic. Pentru că personajul-narator pare șters, modest, se ține în umbră în cel mai mult timp. Cu toate acestea, în urma lecturii, când cartea se așază, se decantează, ajungi să înțelegi, perspectiva inițială se răstoarnă și începi să faci conexiuni. Undeva spre sfârșitul romanului (capitolul 13 din 15, O istorioară pură), Geoffrey Braithwait povestește moartea soției sale, Ellen, în urma unei boli și golul lăsat de aceasta, greu de depășit. Mărturisește fără patetism că ea l-a înșelat și că el a știut acest lucru.

            La început m-am simțit jignit, la început m-a durut, la început m-am simțit mai puțin bărbat. Nevastă-mea făcea dragoste cu alții - nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Ellen era întotdeauna drăguță cu mine - nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Nu era dulce din cauză că se simțea vinovată de adulter, ci pur și simplu era dulce. Eu munceam mult, iar ea îmi era soție bună. Astăzi nu-i permis să faci asemenea afirmații, dar e adevărat: era o soție bună. Eu nu mă încurcasem cu nimeni, pentru că nu mă interesa; mai mult, stereotipia medicului Don Juan îmi repugna. Presupun că Ellen întreținea diferite legături fiindcă o interesau. Am fost fericiți; am fost nefericiți; îi duc dorul. „Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?”(1855)

            E greu de povestit cât de neafectată a fost ea de toate astea. Nu era deloc stricată; n-a devenit vulgară; nu s-a înglodat în datorii. (...) Era soția, devenită mai strălucitoare datorită adulterului, mai ademenitoare pentru soț? Nu: nici mai ademenitoare, nici mai puțin ademenitoare. În parte, asta voiam să arăt afirmând că nu era stricată. Dădea dovadă de docilitatea lașă pe care Flaubert o socotește tipică pentru femeia adulterină? Redescoperise ea, ca Emma Bovary, „toate platitudinile mariajului în adulter”? N-am discutat. (...) Viața ei secretă a încetat o dată cu venirea copiilor și a fost reluată când ei s-au dus la școală.

         Despre ce este vorba, de fapt, în roman, dincolo de ecranul de fum al cercetărilor și al datelor despre Flaubert, desigur, ele însele un fermecător pseudotratat de flaubert-ism (!): este vorba despre celălalt, despre ce se întâmplă cu celălalt din cuplu, cu cel înșelat, cu Bovary, cu un Charles Bovary din zilele noastre, din timpurile moderne, prozaice și demitizante. Despre cum să faci față relației cu o femeie care te-a înșelat și a murit, o căutare a cauzelor poveștii, prin încercarea de a demonta mecanismele sufletești ale omului și scriitorului care a înțeles cel mai bine esența acestor lucruri și le-a dat o formă plină de adevăr în romanul Madame Bovary. Era Charles un urs ca și Flaubert însuși, ca și Geoffrey? Cum ar trebui acesta din urmă să trăiască, sub masca de acceptare și detașare pe care o afișează? Geoffrey Braithwait este medic, o persoană relativ comună, ca și soțul Emmei Bovary, nu este înșelat din vina lui, nici măcar a ei, ci pentru că au intrat într-un anume tipar, complicat și dureros, de viață, cu care au trebuit să trăiască. Cunoscuta afirmație a lui Gustave Flaubert  Madame Bovary, c’est moi se transformă, în Papagalul lui Flaubert, în Charles Bovary, c’est moi. Demersul lui Geoffrey Braithwait este un examen de conștiință, o încercare de reglare a imaginii de sine într-un moment critic al vieții, în care doreşte să se elibereze, să caute ieșirea din labirint. El descoperă că trecerea timpului estompează tot ce era dureros și autentic odată, că uitarea există, că memoria transformă totul în cenușă, că rămășițele trăirilor se sedimentează firesc și nimic mai are atâta importanță. Începe, deci, să întrevadă răspunsul la întrebarea flaubertiană deschisă citată mai sus: „Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?”

Nu doar o lectură de vacanță: Daniel Pennac - „Necazuri cu școala”

Când am cumpărat sus-numita carte, publicată de Editura Polirom, mă gândeam că se apropie vacanța și că ar fi cazul de o lectură plăcută, chiar ușoară. Auzisem de scriitor, cred că la un curs numit Cercurile de lectură, de unde și impulsul spontan de a-l citi. Titlul, destul de fidel tradus, mă trimitea, într-o naivă aproximare, greșită, desigur, la   Recreația mare a lui Mircea Sântimbreanu.  Citind, însă, am descoperit o carte lucidă, răscolitoare, de mare impact prin mesajul său despre educație.

Prima parte este înșelător amuzantă, pare o carte de amintiri, autoironică și melancolică, ce ar fi putut să se intituleze, foarte bine, Memoriile unei loaze, căci „loază” este cuvântul cu care se descrie autorul, în primii (și nu numai) ani de școală. Tonul aparent glumeț are, însă, subtext. Trezit la realitate în ultimii ani ai școlarității, prin efortul și dedicația a patru profesori cu vocație, Daniel Pennacchioni  - pe numele real  -  ajunge la rândul său profesor, un profesor care cunoaște, din proprie experiență, calvarul elevului care „nu înțelege”, umilințele pe care le îndură, din partea familiei, a colegilor și a profesorilor, rușinea pe care o înăbușă, revoltele acestuia, drumurile greșite care îl tentează.

Partea eseistică virează,  în a doua parte a romanului, către o extrem de lucidă privire asupra mutațiilor suferite de mediul de viață al tinerilor în epoca actuală, o dată cu mutațiile din societatea însăși, cu răsturnarea de valori adusă de globalizare și consumerism.

Citind paginile scrise despre elevii lui Daniel Pennac, mi-am amintit de filmul franțuzesc  Class (Entre les murs, un film bazat pe romanul scriitorului și jurnalistului francez François Béaugadeau în colaborare cu Laurent Cantet, premiat cu Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes, în 2008 și premiul  Oscar pentru Cel mai bun film străin în 2009. Versiunea engleză apare sub titlul Class) care, de asemenea, sfâșie vălul oricărei iluzii și al oricărui clișeu romanțat de pe imaginea școlii contemporane.

 Școala lui Pennac are elevi de extracție multietnică, de la periferii, cu un comportament pe marginea delincvenței, agresivi și opaci, conviși că „profii ne smintesc de cap!”. Lectorul primește un duș rece, căci se vede pus în fața întrebării pe care autorul însuși, în calitate de educator, și-o pune cu maximă seriozitate: ce e de făcut?

Prin figura emblematică  a lui Maximilien - un tânăr de culoare care îl acostează într-o seară pentru a-i cere un foc, poate și pentru a-l agresa ori jefui, dar care se repliază când îl recunoaște drept profesorul său - scriitorul realizează portretul elevului-problemă,  derutat, fără șanse reale de integrare, agresor și victimă în același timp. De aici pornește o analiză necruțătoare a societății, a ipocriziei cu care se închid ochii în fața problemelor  educației și  se împing mereu mai către periferie, marginalizarea mergând, amar-ironic, mână în mână cu exploatarea,  considerată drept  „pitorească” (cool), a acestui model de tineri în cinematografie, muzică, modă etc.

Cartea lui Daniel Pennac a primit, în 2007, premiul Renaudot.

"Eu sunt Malala" sau The Power of One

 

Malala Yousafzai are acum 18 ani şi trăieşte la Birmingham, Anglia. Ea este tânăra pakistaneză care a fost împuşcată în cap de talibani, la 15 ani,  pentru faptul că vorbea despre dreptul la educaţie al fetelor din ţara sa. Este cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace, obţinut în 2014.

Povestea Malalei este mult mai mult decât aceste trei-patru rânduri. Nu e pur şi simplu o fată împuşcată, făcută peste noapte un simbol. Este povestea unei atitudini şi a ceea ce americanii numesc The Power of One. Şi este chiar adevărată, admirabilă şi extrem de impresionantă. Cartea e scrisă cu sprijinul Patriciei McCormik, iar în România a apărut la Editura Youngart.

În primul rând, este povestea unei familii luminate, dintr-o ţară foarte diferită de lumea noastră, din valea Swat (Pakistan). Tatăl Malalei  înfiinţează, cu eforturi materiale foarte mari, la început o şcoală, apoi două licee, unul pentru băieţi şi unul pentru fete, într-o ţară intolerantă, în care fetele aveau acces cel mult la şcoala primară. Malala creşte în acest mediu progresist şi, când ţara este ocupată de talibani, care cer desfiinţarea şcolilor, impun femeilor burka şi răspândesc o teroare de neimaginat în populaţie, ea începe să-şi facă auzită vocea. Avea zece ani când intervine, într-un interviu acordat de tatăl său unui post local, iar opiniile ei fac impresie. Cu toate restricţiile impuse de talibani, şcoala Malalei îşi continuă activitatea, iar fetele merg pe ascuns la cursuri. BBC căuta o tânără care să scrie un jurnal despre ceea ce se petrece, iar Malala, care era doar un copil de 11 ani, insistă să devină ea acea voce. Familia îi permite, cu toate riscurile. Ea scrie sub pseudonim, despre viaţa ei de zi cu zi, pe fondul atrocităţilor cotidiene şi, mai ales, despre cât de mult reprezenta mediul şcolar pentru ea şi colegele ei. Jurnalul devine cunoscut, prin internet, în toata lumea, inclusiv în Pakistan. Şcolile sunt interzise, bombardate, posturile TV desfiinţate, singurul post radio vorbeşte despre interdicţii din ce în ce mai absurde şi proferează ameninţări. Chiar tatăl Malalei primeşte ameninţări, situaţia familiei devine din ce în ce mai disperată. Între armata guvernului şi talibani începe războiul, dar armata pierde. 2000000 de oameni devin refugiaţi, ca şi familia Malalei, care se retrage în satul din munţi al bunicilor, apoi într-un alt oraş. Aici, Malala şi tatăl ei dau interviuri posturilor naţionale şi, în curând, internaţionale. Vocea Malalei se face auzită din ce în ce mai mult. După un timp, pot reveni în oraşul lor, se reiau cursurile, dar tot mai puţini părinţi au curajul să-şi trimită copiii la şcoală în oraşul haotic, cu pericole la tot pasul. Într-o zi, pe când merge cu micul autobuz spre şcoală, alături de colegele ei, un bărbat înarmat se suie şi întreabă cine e Malala, descoperă răspunsul din privirile speriate ale copiilor şi deschide focul. Malala este împuşcată grav în cap şi în umăr, de asemenea alte două fete.

Malala este transportată la mai multe spitale, pe rând, dar are şansa de a fi dusă în Anglia, de medici care desfăşurau acţiuni umanitare în zonă. După luni întregi de recuperare (îi este înlocuită o bucată din craniu, i se reconstruieşte nervul facial pentru a putea să-şi recapete mobilitatea feţei, primeşte un aparat auditiv, reînvaţă să meargă etc.), timp în care întreaga familie vine în Anglia, cu ajutorul guvernului pakistanez care îi acordă un post la ambasadă tatălui ei, Malala îşi reia studiile la o şcoală din Anglia. Întreaga familie trebuie să se adapteze unui mediu de viaţă foarte diferit, integrarea în noua civilizaţie nu e uşoară, iar dorul de locul natal, în care nu se ştie dacă vor putea reveni vreodată, foarte puternic. Tatăl are remuşcări, dar familia îl susţine. Malala continuă, mai hotărâtă ca niciodată, să dea interviuri, să ţină discursuri publice de o anvergură din ce în ce mai mare, la New York, la ONU, devenind o voce de neignorat.

Jostein Gaarder - "Fata cu portocale"

O altă achiziţie de la Bookfest este Fata cu portocale, de scriitorul norvegian contemporan Jostein Gaarder, apărută la Editura Univers. Vă amintiţi succesul, de acum aproape un deceniu, al romanului Lumea Sofiei, de acelaşi autor? Am avut inspiraţia să cumpăr atunci acea carte, care îmi este, până astăzi, dintre cele mai dragi. Astfel că, descoperind la Bookfest două mici romane de J. Gaarder (Fata cu portocale şi  Ca-ntr-o oglindă, în chip întunecat), nu am stat pe gânduri... Dintre acestea, Fata cu portocale este absolut minunat, scris cu linii simple şi sigure, cu o intrigă extrem de bine construită şi condusă şi, mai ales, romantic, emoţionant până la lacrimi, fără a fi, nicio clipă, romanţios.

            Este un roman de tip Father and son, avându-l în centru pe Georg, un adolescent de 15 ani, al cărui tată murise când el avea vreo patru ani şi despre care nu-şi mai aminteşte nimic, decât ceea ce s-a păstrat în câteva poze şi filme. Mama este recăsătorită cu un bărbat care se poartă frumos cu Georg, iar împreună au o fetiţă. Pasiunea lui Georg este astronomia, el remarcându-se la şcoală printr-un proiect despre satelitul Hubble. Într-o zi, bunicii veniţi în vizită îi înmânează o scrisoare peste timp de la tatăl său, descoperită abia atunci. Citind scrisoarea, Georg trece printr-o avalanşă de sentimente.

            Scrisoarea spune povestea Fetei cu portocale, pe care tatăl său, Ian Olav, o întâlneşte, în mod misterios, în tramvai, pe când era student la medicină şi de care se îndrăgosteşte iremediabil. Vrând să o ajute să ţină punga cu portocale, acestea se împrăştie, el încearcă fără succes să le adune, dar fata îi zâmbeşte şi coboară. Tânărul o caută cu disperare pretutindeni şi reuşeşte, de câteva ori, să o întâlnească prin oraş, însă ea se dovedeşte la fel de enigmatică. Este greu de descris inocenţa şi pasiunea acestei idile, plină de stângăciile îndrăgostitului şi de naturaleţea fetei. Ea îi cere să o aştepte şase luni, fără explicaţii, apoi îi trimite o scrisoare din Sevilla. Încălcându-şi promisiunea, Ian Olav o caută cu aceeaşi perseverenţă în oraşul spaniol şi o descoperă, studentă la arte. Iubirea se împlineşte şi misterele se rezolvă, dar nu aş vrea să dezvălui mai mult. Desigur, Georg descoperă că Veronika, fata cu portocale, este mama sa. Tatăl îi cere, în scrisoare, să-i răspundă la o întrebare: dacă ar putea alege să se nască sau nu, ştiind că a te naşte presupune şi a fi fericit, dar şi a suferi şi a pierde tot, ar alege viaţa? Georg îşi aminteşte pentru prima dată de tatăl său şi de ultima seara petrecută împreună, pe veranda casei, când acesta i-a vorbit despre cer şi i-a arătat constelaţiile şi realizează că tatăl i-a transmis pasiunea pentru stele. În final, Georg se împacă cu trecutul şi cu prezentul, iar răspunsul său final la întrebarea tatălui este "da", ar alege să trăiască. Cartea impresionează prin importanţa mesajului tatălui pentru fiul său, prin care îi transmite pasiunea pentru viaţă, pentru cunoaştere şi pentru iubire, practic îl învaţă frumuseţea şi importanţa iubirii şi a luptei pentru împlinire. Georg învaţă, singur, şi lecţia iertării, îşi înţelege mama şi îi acceptă opţiunile, astfel se maturizează.

            Nu vreau să închei fără a aminti ecranizarea cărţii, sub titlul Appelsinpiken (Fata cu portocale), film norvegian, puţin diferit, dar fermecător şi el (se găseşte, subtitrat, pe net), care, cu mijloace specifice, spune aceeaşi poveste simplă şi universală.

Isabel Allende "Casa spiritelor" sau ce se mai poate scrie după Macondo 

      Am văzut acum câţiva ani filmul şi de atunci am tot vrut să citesc romanele scriitoarei chiliene Isabel Allende, însă abia de curând am reuşit să găsesc prima carte a seriei sale de succese. Casa spiritelor (1982) este un roman de o forţă dramatică impresionantă, unitar şi bine susţinut de la prima până la ultima pagină.

            Am citit în cronici încadrarea - cu destulă uşurinţă - la realismul magic. Nu fără argumente, desigur, căci, pornind de la titlu şi continuând cu suma de motive narative (copilul ce mişcă obiecte cu privirea, clarviziunea, spirite încarnate ce le apar celor vii) şi cu galeria de personaje desprinse câteva parcă din Macondo este clar că Isabel Allene a valorificat particularităţile imaginarului Americii de Sud şi tradiţia literară a acestui continent. Dar realismul magic este depăşit prin intelectualismul scriitoarei, prin nuanţa ironică, printr-o subtilă distanţare estetică de substratul din care s-a desprins.

            În opinia mea, formula cărţii este aceea de roman total, în care se suprapun, perfect articulate, mai multe structuri narative.

            Coloana vertebrală este asigurată de reţeta romanului-saga, roman de familie, urmărit pe mai mult de trei generaţii. În centrul operei, din când în când preluând funcţia de narator, se află Esteban Trueba, tânăr sărac dar ambiţios şi neobosit, ce lucrează într-o mină pentru a se îmbogăţi şi a se putea căsători cu frumoasa Rosa, fiica cu părul verde ca algele a familiei de vază Del Valle. Când aceasta moare, prin otrăvire accidentală, Esteban cumpără o fermă ruinată, Las Tres Marias, pe care o restaurează printr-o muncă titanică, folosindu-se de ţăranii înapoiaţi din zonă, ca un adevărat erou civilizator. El reconstruieşte casa cea mare, pune să se zidească locuinţe de cărămidă pentru ţărani, se preocupă de condiţiile lor de trai, dar îi tratează cu o duritate maximă, de stăpân absolut. Are o mulţime de copii, rezultaţi din violarea fiicelor de ţărani, pe care însă nu-i recunoaşte drept fii ai săi. Se căsătoreşte cu Clara, sora mai mică a Rosei, fiinţă ciudată, ce trăieşte într-o comunicare specială cu lumea spiritelor. Esteban Trueba are o viaţă lungă, ajungând la 90 de ani, suficient pentru a vedea ruinarea a tot ceea ce clădise, o dată cu instaurarea dictaturii militare în ţară. La maturitate, intră în partidul conservator, care va pierde în faţa forţelor populare. Esteban Trueba reprezintă o epocă, urmărită în mărirea şi decăderea ei, zdrobită, ca la Marin Preda, de tăvălugul istoriei.

            O altă grilă de lectură este cea a romanului de familie: întâmplările familiei Del Valle şi mai ales ale familiei Trueba aduc în prim-plan o galerie de personaje memorabile, unele desprinse parcă din scrierile lui Gabriel García Márquez. Unchi aventurieri, surori angelice cu destin tragic, fraţi cu preocupări savante, femei care încalcă barierele sociale pentru iubire, bastardul revanşard şi mai presus de toate prodigioasa Clara, care, împreună cu cele trei surori Mora (un fel de Moire?), are acces la cunoaşterea viitorului, prin clarviziune, şi se înconjoară de o suită de oaspeţi boemi, cu diverse propensiuni spiritiualiste; Clara, cea care în copilărie mişca obiectele cu privirea, care nu a mai vrut să vorbească nouă ani, de la moartea surorii sale şi până la căsătoria cu Esteban Trueba. Simetric, ea refuză să îi vorbească direct soţului său în ultimii ani de viaţă, după ce acesta, într-un acces de furie, o loveşte. Caietelor Clarei li se datorează memoria faptelor relatate în roman.

            Iubirea pasiune, predestinată şi asumată total, este una dintre liniile de forţă ale cărţii: Clara şi Esteban sunt un cuplu în care contrastele se atrag. În planul conştient, Clara nu îl iubeşte pe soţul ei, este superficială, desprinsă de lume, dar ea ştie dinainte de a fi cerută în căsătorie că acesta îi este ursitul. Cei doi sunt legaţi de o iubire profundă, care transcende realitatea. Fiica lor, Blanca, trăieşte la rândul ei o iubire mistuitoare pentru Pedro, fiu de ţăran, iubire înfiripată în copilărie şi derulată pe ascuns, cu o voinţă de fier, în ciuda tuturor piedicilor şi ameninţărilor, pe parcursul unei vieţi întregi. Pedro, devenit agitator comunist, este împuşcat de Esteban şi rănit grav la o mână. El fuge, devenind artist (chitarist şi cântăreţ) de stânga. Blanca naşte o fiică, Alba, care va continua mişcările subversive, va fi arestată, torturată şi violată de unul dintre fiii ilegitimi ai bunicului său, ajuns în forţele militare.

                        Roman mitico-fantastic, într-un alt sens decât cel obişnuit, acesta fiind specificul realismului magic: nu sunt valorificate mituri populare consacrate, nici  superstiţii preexistente, ci fondul mitico-magic este rodul puterii de invenţie a scriitoarei. Personajul cel mai apropiat de fantastic este Férula, sora lui Esteban, care moare în capitală, dar le apare celor din familie la conacul de la ferma Las Tres Marias, ca pentru a-şi lua adio; tot ea îşi blesteamă fratele, care o alungase din cauza adoraţiei ei nepotrivite faţă de Clara, să i se micşoreze trupul şi sufletul, blestem ce se va împlini în decursul anilor. Fondul magic se diminuează pe măsura apropierii de prezent şi dispare o dată cu moartea Clarei, ca semn al unei epoci apuse. Povestea Blancăi mai perpetuează mitul sufletelor pereche, dar a nepoatei Alba este desacralizată total, ca şi noua lume în care se desfăşoară evenimentele.

            Roman politic, desigur, pentru că se desfăşoară pe fundalul schimbărilor de regim, cu consecinţe devastatoare pentru populaţie (să nu uităm că Isabel Allende este nepoata preşedintelui chilian Salvador Allende, răsturnat de lovitura militară a lui Pinochet); finalul romanului m-a cutremurat, prin similitudinile dintre lovitura de stat din Chile, regizată cu ajutorul americanilor, şi ceea ce s-a petrecut la noi în '89 şi imediat după.

            Sunt, desigur, şi multe alte ingrediente ale acestei cărţi de mare succes. M-am întrebat la un moment dat ce se mai poate scrie pe direcţia realismului magic, după Un veac de singurătate, şi iată că resursele literaturii latino-americane sunt încă pline de sevă, generează scrieri de o mare forţă epică, despre o lume tânără în plină afirmare şi descoperire de sine. Casa spiritelor este o dovadă vie a faptului că acest spaţiu cultural are încă foarte multe de spus.

Recitiri şi déjà-vu-uri sau cum s-a aplicat teoria imitaţiei în literatură

În urmă cu câţiva ani, citind romanul Climate de André Maurois, am sesizat o asemănare izbitoare cu

unul dintre cele mai bune romane româneşti interbelice: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Am fost atât de surprinsă, încât am refuzat să dau curs acelor suspiciuni, pentru a evita dezamăgirea. Am reluat problema de curând, la rece, şi impresia iniţială nu doar că nu s-a schimbat, ci mi se confirmă din ce în ce mai puternic. Critica literară  vorbeşte la unison despre influenţa lui Marcel Proust în scrierile autorului român, însă nu a observat, cred, similitudinile cu opera sus-menţionată a lui André Maurois.

            Romanul subiectiv şi analitic Climate este o monografie a geloziei şi o ilustrare artistică a nepotrivirii în cuplu, scrisă sub forma unui diptic. Prima parte o constituie confesiunea pe care Philippe Marcenat o face în scris viitoarei soţii, în care îi mărturiseşte drama primei sale căsătorii, cu frumoasa Odile; a doua parte este confesiunea Isabellei Marcenat, cea de-a doua soţie a lui Philippe, scrisă după moartea acestuia.

            Iată despre ce este vorba în confesiunea lui Philippe: acesta se îndrăgosteşte de Odile Malet, o tânără blondă, foarte frumoasă, ce răspândeşte în jurul ei lumină şi bucurie a vieţii, iar în scurt timp cei doi se căsătoresc. La început sunt fericiţi, cu bucuriile simple ale vieţii de cuplu. După un timp, Philippe descoperă că soţia sa este uşor superficială, nu e interesată de subiecte serioase de discuţie, se plictiseşte alături de el. Philippe îşi petrece mult timp la fabrica tatălui său, unde ocupă un post important. Spre deosebire de soţul ei, Odile se simte bine în societate, îi place să meargă la petreceri, iese la distracţii cu diverşi prieteni şi refuză să dea explicaţii despre cum îşi petrece timpul. Philippe, cuprins de gelozie, din ce în ce mai suspicios, oscilează între a crede în nevinovăţia Odilei şi a bănui că este înşelat. Există şi o prietenă, Misa, care este folosită, în opinia bărbatului, pentru a acoperi escapadele Odilei. Totul ia o turnură gravă când, în cercurile pe care cuplul le frecventează, apare François de Crozant, un bărbat seducător, ofiţer de marină, recunoscut pentru purtările sale de donjuan lipsit de scrupule. Atracţia Odilei faţă de acesta este inevitabilă, cei doi afişează o intimitate greu de ignorat în societate, Phillippe trăieşte cu luciditate suferinţe atroce, pe măsură ce minciunile prin care Odile încearcă să camufleze relaţia extraconjugală devin din ce în ce mai stângace. Din orgoliu rănit şi răzbunare, Philippe o înşală pe soţie cu Misa, pe care nu o iubeşte. Odile pleacă singură într-o staţiune pe malul mării, iar Philippe află că în apropiere se încartiruise garnizoana lui François. Cei doi divorţează, cu regretul că nu a putut fi fericiţi. Până aici, dacă schimbăm numele şi decorurile, asemănarea cu romanul lui Camil Petrescu este frapantă.

            Ceea ce deosebeşte cele două opere este moartea Odilei, prin sinucidere, după căsătoria fatalmente nefericită cu François, şi, desigur, partea a doua, manuscrisul Isabellei. La scriitorul francez impresionează nobleţea personajelor, sentimentul onoarei: Philippe se învinovăţeşte pe sine de tot ceea ce s-a întâmplat cu Odile, o înţelege şi o iartă pe aceasta, continuând cumva să o iubească. Odile nu este rapace, nu e materialistă, ci îndrăgostită de viaţă şi de frumos. Ea rămâne o figură luminoasă, în ciuda greşelilor sale. Odile este cea care renunţă la orice pretenţii materiale în momentul despărţirii lor. Philippe meditează asupra fericirii, a timpului, îşi pune problema rupturii între real şi ideal, iar tragicul se sublimează în filozofic, astfel personajul ridicându-se asupra destinului său banal.

            Replica dâmboviţeană este pictată în linii mult îngroşate, personajele devin odioase, sunt egoiste, vulgare, cupide, dispreţuitoare, fără nuanţe, mizând pe totul sau nimic. Ele se potrivesc cu fundalul în care se mişcă, o lume cu bogătaşi de carton, cu politicieni veroşi, grobieni, iubirea sucombă definitiv, iar idealul nu-i poate supravieţui nici măcar în amintire. Nu susţin ideea unui plagiat, căci Ştefan Gheorghidiu nu este, în mod cert, singurul gelos din literatură, ci aceea a imitaţiei tale quale, care a generat, vrând-nevrând, un conţinut autentic românesc.

            Romanul camilpetrescian apare în 1930, la doi ani de la publicarea celui al lui Maurois (1928), pe fondul intenţiei scriitorului român de a debuta literar şi a-şi valorifica jurnalul de front şi experienţa, perfect autentică, a războiului. În 1929, ideea lui Camil Petrescu, exprimată în "Vitrina literară" este de a scrie un volum de nuvele despre război, la fel în 1930, în revista "Omul liber" când susţine dorinţa de a scrie despre viaţa de după război; în "Vremea" deja apare schiţată intenţia de a aborda tema iubirii, căci se propun două titluri Romanul Căpitanului Andreescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apoi aceeaşi publicaţie anunţă reunirea cele două teme într-un singur roman: Proces-verbal de dragoste si de război.

            Este greu de crezut că, realizând un roman doar pe baza experienţei războiului, Camil Petrescu ar fi putut construi o operă literară consistentă şi valoroasă. De aceea, soluţia combinării cu o poveste de dragoste este, până la un punct, una fericită. Prea tânăr pentru a se inspira din propria experienţă amoroasă, Camil Petrescu recurge la ficţiune, dar şi la modelul literaturii occidentale, în speţă al celei franceze, conform direcţiei trasate clar de Eugen Lovinescu. Însă ceea ce Gabriel Tarde susţine în a sa Les lois de l'imitation mi se pare că este aplicat cam prea stricto sensu în cazul lui Camil Petrescu.

            Închei cu un fragment din Climate, ce se doreşte a fi o invitaţie la lectură:

            Gelozia s-a declanşat la mine ca o boală subită şi groaznică. Acuma, după ce m-am liniştit şi caut cauzele ei, mi se pare că au fost multe şi foarte diferite. Mai întâi o mare iubire şi dorinţa firească de a păstra numai pentru mine cele mai mici particule din acele materii preţioase care erau: timpul Odilei, cuvintele, zâmbetele, privirile ei. Dorinţa aceasta însă nu a constituit esenţialul, deoarece, când Odile exista numai pentru mine (de exemplu când rămâneam singuri acasă într-o seară, sau când plecam într-o călătorie de două, trei zile), se plângea că mă preocupă mai mult cărţile sau gândurile mele decât ea. Atunci când putea exista şi pentru alţii, doream să fie numai cu mine; în sentimentul acesta era mai ales orgoliu, orgoliu ascuns, mascat de modestia şi de discreţia proprii familiei tatălui meu. Voiam să fiu stăpân pe sufletul Odilei aşa cum, în Valea Loue, stăpâneam apele, pădurile, acele maşini lungi prin care se strecura pasta albă de hârtie, casele ţărăneşti, casele muncitorilor. (...)  

            Simt, după durerea pe care o trezesc când apăs pe acest punct anume, că de aici pornea răul, din ascuţita mea curiozitate intelectuală. Nu admiteam să scape ceva înţelegerii mele. Or, a o înţelege pe Odile era un lucru imposibil şi cred că niciun bărbat (dacă ar fi iubit-o) n-ar fi putut trăi alături de ea fără să sufere. (...) Îmi luasem obiceiul de a analiza, cu o înspăimântătoare luciditate, tot ce spunea Odile şi-l găseam pe François îndărătul fiecărei propoziţiuni.

Max Blecher, „Inimi cicatrizate”

                                                                        

           Sunt mai mult de două săptămâni de când mi-am propus să scriu despre cartea lui Max Blecher şi n-am reuşit. Simt că nu poate fi nimic de adăugat atunci când te confrunţi cu realitatea morţii. Obsesiv, parafrazez în minte cuvintele lui Erich Segal din deschiderea romanului Love story: "Ce-ar fi de spus despre un tânăr de 29 de ani, care a murit?"

            Trebuie să precizez că nu cunoşteam încă nimic scris de acest autor şi că ideea mea despre opera sa era vagă. Citind volumul menţionat, am descoperit un scriitor profund şi inteligent, cu un verb limpede şi tăios ca un bisturiu, lucid în suferinţă, a cărui realitate cutremurătoare depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului obişnuit. Biografia şi opera sunt atât de puternic întrepătrunse, încât nu este posibil şi nu ar avea sens a vorbi de una fără alta. Cert este că, după ce am închis volumul, am deschis net-ul şi am citit dintr-o suflare şi celelalte două romane ale sale: Întâmplări din irealitatea imediată şi Vizuina luminată.

            Max Blecher s-a născut la Botoşani, în 1909, şi aspira să devină medic. La 19 ani, pe când se afla la Paris ca student la medicină, s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă (morbul lui Pott), boală incurabilă pe vremea aceea, care l-a imobilizat treptat. Următorii ani i-a petrecut în diverse sanatorii din Franţa, Elveţia sau de la malul Mării Negre, dar boala s-a agravat, astfel încât în 1938 s-a stins din viaţă.

            Romanul Inimi cicatrizate narează debutul bolii şi experienţa sanatoriului din Berck-sur-Mer (Franţa) trăite de autor. Depistat cu morbul în cauză, care produce măcinări ale oaselor şi abcese purulente ce trebuie curăţate cu eter, uneori pe viu, protagonistul romanului, numit (simbolic?) Emanuel, devine pensionar al sus-menţionatului sanatoriu, unde întâlneşte numeroşi pacienţi ce suferă de aceeaşi boală. Cu trunchiul fixat în ghips, întins pe o gutieră, un fel de targă cu roţi, tânărul trăieşte un simulacru de viaţă, în care totul trebuie să se ajusteze la condiţia de infirm. Între cei de-o seamă cu el, tineri mutilaţi de boală, ce îşi duc existenţa în carcase de ghips, se stabilesc legături de simpatie sau antipatie şi chiar iubirea îşi găseşte calea: eroul trăieşte o relaţie erotică, în limitele impuse de boală, cu o fostă pacientă însănătoşită şi o prietenie delicată faţă de o tânără ce moare sub ochii lui; se plimbă cu trăsura în mica staţiune sau pe ţărm, "evadează" câteva săptămâni, locuind cu chirie într-o vilă pe malul mării. În final, cu speranţa însănătoşirii, este transportat cu trenul în Elveţia, la un alt sanatoriu.

            S-a spus, pe bună dreptate, că Max Blecher este principalul reprezentant al literaturii autenticităţii din ţara noastră. Ceea ce m-a mişcat îndeosebi a fost paradoxul formulei narative pentru care a optat, aceea de a vorbi despre propria experienţă la persoana a III-a. Efectul este unul de filtru, de ecran, prin care bolnavul se autoprotejează, îşi blurează vulnerabilitatea, jena provocată de aspectele pur organice ale suferinţei, iar cititorul este scos cumva la marginea cazului strict patologic, pentru a nu fi expus direct unor aspecte inutil atroce. Aspectele patologice sunt privite cu luciditate, fără patimă, iar romanul face din boală un cadru, nu o temă centrală. Tema este, desigur,  condiţia umană. Moartea există pretutindeni, întâlnirea cu ea este doar o chestiune de timp şi fiecare om se străduieşte să-şi joace, după puterile sale, cărţile pe care destinul i le-a pus în mână. Ar fi multe de spus, mă gândesc la alte romane, mai cunoscute, ce au drept cadru sanatoriul: Muntele vrăjit, al lui Thomas Mann, Blândeţea nopţii, al lui Scott Fitzgerald, sau, de la noi, operele Hortensiei Papadat-Bengescu. Însă, deocamdată, mă opresc la Max Blecher.

Un scriitor haute couture: Patrick Modiano - premiul Nobel pentru literatură 2014 

 Am citit micul roman recent tradus al acestui autor,  

În cafeneaua tinereţii pierdute ( Ed. Art, traducere de Constantin Abăluţă), în aproximativ două ore. Format mic, litere mari, margini albe cât cuprinde. Bun de citit în metrou. Prima mea reacţie a fost: Helo-ooo?!! Pentru aşa ceva se iau premii??? Pentru o povestioară absolut banală, care în 2007, anul publicării în Franţa, mizează încă pe mitul Eternei reîntoarceri, ceea ce scria Eliade prin '40? Un roman diafan, uşor sentimental, uşor misterios, uşor boem, uşor poliţist, uşor filozofic, uşor pluriperspectivist? Pus în balanţă cu, de pildă,  romanele lui Mo Yan, adevărat caşalot al Nobelului (2012), e cât un fulg!

            Povestea nu merită rezumată, pentru că oricum romanul este mic. Dar are un "ce" al lui. Şi acel quelque chose face diferenţa. Ca-n haute couture. Are ceva de tipul: îmi permit să scriu lejer, pentru că ştiu să scriu chic, pentru că iese bine, am materiale de supercalitate, am supercroieli, am o clientelă internaţională. Am în spate un oraş care îmi scrie fundalul; am în spate o tradiţie literară care îmi furnizează temele.

            Romanul e superfranţuzesc, iar autorul său jonglează atât de postmodernistic frou-frou cu clişeele culturale. Lasă impresia unui roman scris pentru export, pentru turiştii obsedaţi de mirajul Parisului. Vreţi Parisul? Poftiţi Parisul: zeci de nume de pieţe, de străzi şi de bulevarde, poduri, cartiere şi arondismente (Moulin Rouge nu putea lipsi, desigur), ele înseşi generând poezia romanului - şi să nu credeţi că autorul le foloseşte la modul inocent! Cafenele, artişti boemi, studenţi, nelipsita midinetă, soţul cocu, imigranţi, fotografi, droguri, prostituţie, vagabondaj, ocultism, accente de roman noir, de policier, într-un puzzle edulcorat, rafinat şi, trebuie să recunosc, plăcut la lectură. Ar fi absolut imposibil să încerci să transpui romanul în alt cadru (Bucureştiul, de exemplu) fără a-i ştirbi farmecul;  pentru că Parisul este însăşi substanţa romanului, o lume inconfundabilă, de ieri, de azi, de totdeauna. Aş citi oricând un alt roman al lui Modiano, cu plăcerea cu care aş purta o eşarfă de lux sau aş bea o cupă de şampanie undeva, în Place de la Concorde.

Un weekend cu criminalii, tatuaţii şi ex-hipioţii drăgălaşei Alice Munro

 Când am ales, dintre cele vreo trei volume ale lui Alice Munro, la întâmplare, pe cel intitulat "Prea multă fericire", am făcut-o cu o oarecare condescendenţă, de tipul: hai să văd ce dulcegării o fi scris bătrânica asta cu chip angelic şi pe ce criterii, străine de cele literar-estetice, o fi luat Nobelul. Greşit. Gre-şit!!! 

Canadianca scrie despre o lume dură, total străină de ce am mai citit, o lume cu oameni fruşti, independenţi, bărbaţi şi femei vulnerabili în faţa impulsurilor instinctuale, care îşi urmează pornirile, de multe ori (auto)distructive, suportă consecinţele alegerilor făcute şi îşi asumă cu un fel de resemnare viaţa, cu tot ce presupune ea.

Mame tatuate, care-şi cresc singure copiii, lucrează ce se nimereşte (tâmplărie, de exemplu) şi strică familii fără mustrări de conştiinţă, taţi ce îşi ucid copiii într-un moment de furie, studenţi ce îşi abandonează din impuls studiile pentru a porni hai-hui, tineri eminenţi ce pleacă de acasă şi trăiesc în mizerie, din cerşetorie, în marile oraşe în numele unei religii nedefinite, copii taraţi fizic sau cu retard, profesori universitari ce îşi cioplesc singuri casele, bătrâne atacate de criminali disperaţi, ce nu-şi mai putuseră suporta soarta.

Ceea ce răzbate din aceste nuvele este un aer de pădure, de sălbăticie, în care stratul de civilizaţie este uşor de zgâriat. Personajele par nişte lupi aparent domesticiţi, dar gata oricând să dea glas fondului ancestral. Cumva o demarcaţie vagă între bine şi rău, o amoralitate ce strigă dincolo de convenţiile lumii moderne. Tocmai de aceea, victimele nu-şi judecă agresorii, fiindcă înţeleg funcţionarea acelei lumi.

Stilul scriitoarei este de o precizie şi de o simplitate perfect adaptate subiectelor, pe care le serveşte la modul optim. Pe linia comportamentismului american, fără prea multă psihologie, complexitatea personajelor se construieşte "din afară", cu linii ferme. Scriitoarea nu judecă, nu compătimeşte, ci pare mereu să ne spună: lumea este aşa şi trebuie privită ca atare.

Despre papagali verzi, albaştri şi alte vietăţi: Martha Bibescu „Papagalul verde” 

Observ cu stupoare că în mintea mea se configurează nişte reţele de imagini, a căror legătură o percep a posteriori; de exemplu, acum, cu papagalii ăştia, care parcă se cheamă unii pe alţii, ca în Păsările.

Una dintre cărţile pe care le-am cumpărat în weekend a fost Papagalul verde, de Martha Bibescu. Pe această rafinată şi inteligentă scriitoare am descoperit-o acum nişte ani, când m-a fermecat cu romanul Izvor, ţara sălciilor. Biografia sa este, de asemenea, demnă de un roman.

            În Papagalul verde, o fetiţă dintr-o familie de imigranţi ruşi din Franţa, în care părinţii sunt etern îndoliaţi după fiul mort şi absolut nepreocupaţi de fiicele lor în viaţă, duce o existenţă austeră, lipsită de orice trăire emoţională. Acest lucru se schimbă brusc într-o zi, când, aflându-se la plimbare cu bona ei, dintr-o casă scapă un superb papagal verde strălucitor, care vine în zbor direct spre ea şi i se aşază pe umăr. Copila este convinsă că papagalul a ales-o înadins, creează o adevărată simbolistică în jurul păsării, pentru că este singura fiinţă care i s-a părut predestinată, iar apariţia acesteia declanşează o avalanşă de sentimente, nebănuite şi reprimate până atunci. Neputând avea pasărea, după nenumărate speranţe, promisiuni şi amânări brutale, cea mică se retrage în indiferenţă şi resemnare, experienţe ce îi marchează viaţa sentimentală de mai târziu.

             Ideea alegerii este, desigur, tulburătoare. Suntem obişnuiţi să fim noi cei care alegem şi, de fiecare dată când întrezărim, accidental, că, de fapt, noi suntem cei aleşi (de lucruri, de animale, de copiii noştri, de "ursit" etc.), ca nişte piese inerte dintr-un joc pe care nu-l putem controla, ceva se clatină în noi şi fugim înapoi spre orizontul comod al raţiunii. Cei care ar pătrunde însă dincolo de suprafaţă, în planul interpretărilor simbolice, ar avea oare unele revelaţii asupra destinului lor? Cât de pregătit trebuie să fii pentru astfel de experienţe?

            Îmi aduc aminte că, la rândul meu, am avut o astfel de întâlnire cu un mic papagal, un peruş albastru, acum vreo zece ani. L-am găsit, mi-a ieşit în drum, scăpat din vreo colivie. L-am dus acasă, unde l-am îngrijit vreo doi ani, până a murit. Era, probabil, destul de bătrân. Era uimitor că vorbea, dar nu reuşeam să înţeleg ce spune, aveam impresia că vorbea o limbă străină. Cât a stat la mine, cu toate străduinţele mele, nu a învăţat nimic nou. Cert este că, dacă aş fi avut capacitatea de a mă întreba asupra a ceea ce semnifică această întâlnire, această alegere, ce exerciţiu de gândire simbolică aş fi putut face!... Aş fi pătruns puţin "dincolo" şi aş fi perceput semnale care poate mi-ar fi iluminat viaţa.

            Dacă mă gândesc bine, de-a lungul timpului mi-au ieşit în cale o mulţime de vietăţi predestinate: pisici pe care le-am adoptat, spre exasperarea părinţilor, un pui de vrabie, câinele meu de acum etc. etc., ca să nu mai vorbesc de oamenii care, lăsându-mi-se iluzia că îi aleg, mi-au fost aleşi, printr-un nepătruns joc al sorţii.