Camille Claudel, o femeie-artist de geniu, un destin tragic
 |
| Camille Claudel |
Camille Claudel a
fost sora poetului Paul Claudel, iubita și colaboratoarea sculptorului August
Rodin. A studiat artele la Academia Colarossi, fiind eleva lui Alfred Boucher,
pe unul dintre puținele locuri alocate pe atunci femeilor. La vârsta de
douăzeci de ani începe să lucreze cu August Renoir, în atelierul acestuia; cei
doi vor începe o relație tumultuoasă, ea devenindu-i model, sursă de
inspirație, confidentă, iubită. Legătura lor a stârnit oprobriul familiei, în
special al mamei tinerei, astfel încât Camille și-a părăsit casa părintească.
După opt ani, relația amoroasă cu August Rodin a încetat, dar cei doi s-au revăzut în mod constant încă
mulți ani. Consecința a fost că acesteia, ca femeie artist, i-a devenit extrem
de dificil să mai obțină fonduri pentru a-și realiza ideile îndrăznețe. Ea a
rămas total dependentă de Rodin, mai ales după moartea tatălui ei, când mama și
fratele nu au mai vrut să o susțină în niciun fel. Camille a continuat să
lucreze în condiții vitrege și se spune că era
văzută umblând în zdrențe, ca o cerșetoare. Talentul ei s-a bucurat de
recunoaștere de la început, Octave
Mirbeau considerând-o chiar un artist de geniu.
 |
| La Valse |
În jurul vârstei de
patruzeci de ani, Camille este declarată bolnavă mintal. Ea își distruge o
parte dintre opere, îl acuză pe Rodin că i-a furat ideile și că vrea să o
omoare. I se pune diagnosticul de schizofrenie. În plină suferință, Camille se
izolează în atelierul său. Când tatăl,
singurul care a fost de acord cu cariera ei artistică, moare, familia nici
măcar nu o anunță. Fratele, Paul Claudel, poet și diplomat, ia hotărârea de a o
interna, pentru ca viața ei „scandaloasă” (a se citi: de femeie artist) să nu
arunce o pată asupra respectabilității celorlalți membri, astfel încât ea
ajunge în ospiciu „de bunăvoie” în același an (1913).
Presa a acuzat
familia pentru acest act, Camille a fost mutată în mai multe instituții, mama
ei i-a interzis să mai primească scrisori de la oricine în afară de fratele ei.
Personalul spitalului a propus în nenumărate rânduri externarea și reintegrarea
ei în familie, dar toate încercările s-au
izbit de un zid. Paul Claudel a vizitat-o doar de șapte ori în treizeci de ani,
sora ei o singură dată, iar mama deloc. O prietenă, care a reușit să o vadă, a
susținut cu tărie că sculptorița nu este nebună. La moartea Camillei, niciun
membru al familiei nu a participat la funeraliile desfășurate chiar la
cimitirul din Monfavet, localitatea unde se afla ospiciul. Se pare că
rămășițele ei au ajuns la groapa comună.
Au rămas în urma ei
aproximativ 90 de lucrări, aflate în cele mai de seamă muzee din Franța și în
muzeul ce îi poartă numele, înființat la Nogent-sur-Seine.
Cea mai frumoasă
dintre creațiile sale, Valsul (La Valse), a fost realizată între 1883
și 1901, iar în 1905 a fost multiplicată în 25 de exemplare, în ghips și bronz.
Ea poartă ecourile pline de pasiune ale relației cu maestrul său. Camille avea
19 ani când a început lucrul la această statuetă. Versiunea
inițială, în ghips, reprezintă doi îndrăgostiți, fără veșminte, înlănțuiți
într-un dans al seducției, în care femeia este abandonată pasiunii până la
punctul de a-și pierd total echilibrul. Criticii de la Școala de Arte Frumoase au
judecat cu asprime sculptura, considerând-o indecentă (oare dacă era realizată
de un bărbat, de Rodin de exemplu, s-ar mai fi izbit de tot atâta intoleranță?).
Astfel că, în variantele următoare, Camille a drapat trupul femeii, în partea
inferioară, într-o jupă învolburată, de
o plasticitate fără seamăn, care nu-i scade nimic din valoarea artistică, poate
dimpotrivă. După moartea artistei, nepoata sa, Reine-Marie Paris, care îi
colecționează lucrările, a comandat o versiune în bronz de dimensiuni ceva mai
mari.
Una dintre
stautetele de bronz, de 46,7 cm, cu femeia purtând o fustă lungă, a fost
adjudecată la licitație în 2017 pentru 1,18
milioane de euro nepoatei Reine-Marie Paris, după ce zăcuse până la acea dată
într-un dulap al primului său proprietar, Joseph Allioli, și urmează a fi expusă
în Muzeul Camille Claudel.
„Voiajorii” lui Bruno Catalano
Când am întâlnit, prin
labirintul de stradele din centrul Parisului, una dintre statuile lui Bruno Catalano,
am avut sentimentul că ne cunoaștem de mult, că ne unește un soi de
familiaritate: eram, desigur, ființe în tranzit prin marele oraș (și nu numai!),
chiar dacă eu încă în formă integrală și în mișcare, iar el - o siluetă
imobilizată într-o fracțiune de timp, intrată într-un proces progresiv de dezintegrare :))
Bruno Catalano (n.
1960), sculptor francez, cu rădăcini marocane și siciliene, s-a făcut remarcat
prin statuile sale numite Les voyageurs, iar expoziția de la Marsilia din 2013,
unde a expus zece dintre operele sale, i-a adus pe deplin consacrarea.
 |
| Poza mea! |
Yves Klein - artistul care a inventat o culoare
„Ați privit vreodată un fluviu drept în ochi?” era o
replică dintr-un scheci de demult, în care un pictor, care nu desenase nimic pe
o pânză vopsită într-o singură culoare, îi băga în ceață pe privitorii
deconcertați, neobișnuiți cu arta nonfigurativă. Ei bine, dacă mi-ar fi spus
cineva că voi cădea în adâncă admirație privind un dreptunghi monocrom, aș fi
crezut că își râde de mine. Și totuși, da, mi s-a întâmplat. Din tot Muzeul Național
de Artă Modernă de la Centrul Pompidou din Paris, mi-a rămas, de neșters,
impresia unui singur tablou, de un albastru intens, adânc, din care,
privindu-l, nu te mai poți trezi. Absolut hipnotic. Se numește simplu, Blue, și este creația lui Yves Klein,
pictorul care a rămas în istorie prin faptul că a inventat o culoare.
Albastrul
său inconfundabil, un ultramarin profund și luminos în același timp, devenit,
în 1960, marcă înregistrată sub numele
IKB (Internațional Klein Blue) a fost obținut dintr-un amestec de pigmenți și
rășini sintetice, de către artistul francez, în colaborare cu Edouard Adam, un
furnizor de materiale de pictură din Paris. Amestecul special de rășini permite
pigmentului suspendat în el să-și păstreze intacte proprietățile și să le
pună în valoare la modul optim.
 |
| Blue |
Din fotografiile și filmele rămase,
Yves Klein ne privește cu ochii unui iluzionist care ne invită să luăm parte la
miracolele sale. Viața lui Yves Klein a fost una intensă și scurtă. A murit la
vârsta de 34 de ani, în urma unui atac de cord. Ar fi împlinit anul acesta 90
de ani.
Culoarea sa, IKB, este astăzi folosită
de casele de modă, ca o garanție a calității și a stilului.
 |
| Antropometrie |
 |
| La Venus |
 |
| Piscine |
 |
| Gold monochrome |
 |
| Sponge |
Sursa fotografiilor: Internet
„Moartea este sfârșitul unei închisori întunecate”- mormintele cavalerilor ioaniți din Valletta, Malta
Odată ce intri în catedrala cavalerilor ioaniți, ai strania senzație că pășești pe o imensă masă de tarot, în care cărțile, perfect aliniate, au suferit o grozavă anomalie: a treisprezecea carte, Moartea, și-a ieșit din ramă, s-a multiplicat, și-a extins teritoriul și a contaminat celelalte simboluri. Niciunde nu mi-a fost dat să văd atâtea cranii, oase încrucișate, schelete cu coasa în mână reprezentate în artă, trâmbițându-și victoria asupra muritorilor, ca în Co-Catedrala Sf. Ioan din Valletta, Malta.
Oricum, de cum îți propui să o vizitezi (și nu trebuie ratată), surprizele se țin lanț. Exteriorul acestei construcții închinate Sf. Ioan Botezătorul este foarte sobru, din piatra calcaroasă galbenă (limestone), ce alcătuiește însăși materia insulei, și pe care o întâlnești pretutindeni. Construită între 1572 și 1577, în stil manierist, a fost redecorată în interior în 1660, devenind astfel una dintre capodoperele arhitecturii baroce europene. Masivă, foarte sobră, are ceva din aerul unei piramide. Trei orologii decorează fațada: unul arată orele, altul zilele saptămânii, iar al treilea data. Obsesia timpului, a luptei cu timpul, se observă încă de aici.
Pe cât de austeră este la exterior, pe atât de orbitor de fastuoasă este în interior. Practic, este placată în aur. Coloanele masive, cu arcade semicirculare, ce susțin structura navei centrale sunt atât de bogat ornamentate cu motive aurite, cruci malteze, coroane, încât rămâi fără cuvinte. Ai impresia că ai pătruns în peștera comorii lui Ai Baba sau în camera mortuară a unui faraon. Ca și piramidele, această catedrală este o imensă casă a morții, unde gloria acestei lumi stă laolaltă cu spectrul trecerii în altă dimensiune. 405 este numărul mormintelor de cavaleri și înalți prelați, care acoperă întreaga suprafață a catedralei. Pe lângă acestea, numeroase fresce, tablouri (două, excepționale, aparținând lui Carravaggio), statui. Executate în marmură
de diferite culori, după tehnica pietre dure, pietrele tombale conțin blazonul celui decedat, înconjurat de motive alegorice, care dau știre despre faptele de arme, faima și onoarea acestuia, și inscripții în limba latină.
Imaginile craniilor, a scheletelor ce apar pretutindeni țin de gustul barocului pentru macabru și dau dovadă de cât de aproape se simțea suflul morții în secolele al XVI-lea - al XVII-lea.
Am căutat destul de mult date despre aceste simboluri, fără a putea spune că am ajuns chiar până la esența lucrurilor. Ideea este că toate aceste reprezentări se referă la faptul că moartea nu era văzută de omul medieval drept un sfârșit, ci un stadiu
intermediar și necesar pentru a avea acces la viața veșnică. Ea eliberează sufletul de trup și intermediază călătoria lui spre un alt stadiu. Să nu uităm că în religia catolică există purgatoriul, acel spațiu al curățirii, al purificării de păcatele adunate în timpul vieții. Imaginile funcționează ca unmemento mori, sau ca un vanitas vanitatum, denunțând viața ca iluzie, „fum”, moartea fiind înțeleasă ca o eliberare din închisoarea trupului și a acestei lumi.
Iată câteva inscripții de pe aceste pietre funerare,care mi-au atras atenția în mod deosebit:
Mors libera non dominabitur - Moartea va fi liberă, nu va fi dominată (de timp?) scrie pe, poate, cea mai interesantă dintre ele; Moartea sfărâmă ceasul cu o mână și ține o coroană în cealaltă; coasa este petrecută prin simbolul uroborus, șarpele care se autodevorează, care simbolizează unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Uroborus a fost foarte important în simbolismul religios și mitologic și a fost folosit frecvent și în ilustrații alchimice (cf. wikipedia). Folosesc aici prilejul de a menționa, într-o formă simplificată,
faptul că scheletul corespunde, în alchimie, celui de-al doilea stadiu pe drumul desăvârșirii (magnum opus), acela de albedo, al curățirii, purificării, precedat de nigredo, al descompunerii și putrefacției și urmat de rubedo, al împlinirii depline (stadiul aurului, al găsirii pietrei filosofale).
Claudit dum reserat - Închide până când deschide. Moartea pune capăt drumului vieții, ca apoi să deschidă drumul spre cele veșnice. Se poate observa secera care sfărâmă ancora ce ne ține legați de această lume.
Venit hora eius, veniet et tua = a venit ceasul lui, va veni și al tău. Iarăși ceasul, ce conține, foarte intertesant, o hartă a Mediteranei, unde se află, în centru, Malta însăși. Avertismentul depășește individualul, devenind un mesaj urbi et orbi.
La Morte e fin d'una prigione oscura (it.) = Moartea este sfârșitul unei închisori întunecate; pentru cel ce și-a vărsat sângele în fapte de arme, se sugerează pe blazon.
Pe omul secolului al XXI-lea aceste reprezentări îl pot face să schițeze un zâmbet în colțul gurii, dat fiind amestecul de naivitate și grandoare barocă al imaginilor, însă unda funestă se insinuează, ne ajunge și ne invită să reflectăm, dacă nu la viața de apoi, măcar la epocile trecute și la misterele ce înconjoară încă acest ordin al cavalerilor de Malta.
Oricum, de cum îți propui să o vizitezi (și nu trebuie ratată), surprizele se țin lanț. Exteriorul acestei construcții închinate Sf. Ioan Botezătorul este foarte sobru, din piatra calcaroasă galbenă (limestone), ce alcătuiește însăși materia insulei, și pe care o întâlnești pretutindeni. Construită între 1572 și 1577, în stil manierist, a fost redecorată în interior în 1660, devenind astfel una dintre capodoperele arhitecturii baroce europene. Masivă, foarte sobră, are ceva din aerul unei piramide. Trei orologii decorează fațada: unul arată orele, altul zilele saptămânii, iar al treilea data. Obsesia timpului, a luptei cu timpul, se observă încă de aici. | |
Imaginile craniilor, a scheletelor ce apar pretutindeni țin de gustul barocului pentru macabru și dau dovadă de cât de aproape se simțea suflul morții în secolele al XVI-lea - al XVII-lea.
Am căutat destul de mult date despre aceste simboluri, fără a putea spune că am ajuns chiar până la esența lucrurilor. Ideea este că toate aceste reprezentări se referă la faptul că moartea nu era văzută de omul medieval drept un sfârșit, ci un stadiu
intermediar și necesar pentru a avea acces la viața veșnică. Ea eliberează sufletul de trup și intermediază călătoria lui spre un alt stadiu. Să nu uităm că în religia catolică există purgatoriul, acel spațiu al curățirii, al purificării de păcatele adunate în timpul vieții. Imaginile funcționează ca unmemento mori, sau ca un vanitas vanitatum, denunțând viața ca iluzie, „fum”, moartea fiind înțeleasă ca o eliberare din închisoarea trupului și a acestei lumi.
Am căutat destul de mult date despre aceste simboluri, fără a putea spune că am ajuns chiar până la esența lucrurilor. Ideea este că toate aceste reprezentări se referă la faptul că moartea nu era văzută de omul medieval drept un sfârșit, ci un stadiu
Iată câteva inscripții de pe aceste pietre funerare,care mi-au atras atenția în mod deosebit:
Mors libera non dominabitur - Moartea va fi liberă, nu va fi dominată (de timp?) scrie pe, poate, cea mai interesantă dintre ele; Moartea sfărâmă ceasul cu o mână și ține o coroană în cealaltă; coasa este petrecută prin simbolul uroborus, șarpele care se autodevorează, care simbolizează unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Uroborus a fost foarte important în simbolismul religios și mitologic și a fost folosit frecvent și în ilustrații alchimice (cf. wikipedia). Folosesc aici prilejul de a menționa, într-o formă simplificată,
faptul că scheletul corespunde, în alchimie, celui de-al doilea stadiu pe drumul desăvârșirii (magnum opus), acela de albedo, al curățirii, purificării, precedat de nigredo, al descompunerii și putrefacției și urmat de rubedo, al împlinirii depline (stadiul aurului, al găsirii pietrei filosofale).
Claudit dum reserat - Închide până când deschide. Moartea pune capăt drumului vieții, ca apoi să deschidă drumul spre cele veșnice. Se poate observa secera care sfărâmă ancora ce ne ține legați de această lume.
Venit hora eius, veniet et tua = a venit ceasul lui, va veni și al tău. Iarăși ceasul, ce conține, foarte intertesant, o hartă a Mediteranei, unde se află, în centru, Malta însăși. Avertismentul depășește individualul, devenind un mesaj urbi et orbi.
La Morte e fin d'una prigione oscura (it.) = Moartea este sfârșitul unei închisori întunecate; pentru cel ce și-a vărsat sângele în fapte de arme, se sugerează pe blazon.
Pe omul secolului al XXI-lea aceste reprezentări îl pot face să schițeze un zâmbet în colțul gurii, dat fiind amestecul de naivitate și grandoare barocă al imaginilor, însă unda funestă se insinuează, ne ajunge și ne invită să reflectăm, dacă nu la viața de apoi, măcar la epocile trecute și la misterele ce înconjoară încă acest ordin al cavalerilor de Malta.
Art Safari 2018
 |
| Ion Țuculescu, Privire din văzduh |
Am avut ocazia, mulțumită cuiva care mi-a oferit două
bilete, să vizitez Pavilionul de Artă București - Art Safari 2018,
din Piața
„George Enescu” (11-20 mai), eveniment bine promovat în presă, modern și
bine
organizat, care și-a atins pe deplin scopul, acela de a aduce „în arenă”
arta autohtonă, prin lucrări inedite din pictura și sculptura
românească, alături
de grafică, fotografie și alte arte vizuale, ateliere pentru copii și
colaborări internaționale. Eu am văzut doar cele patru saloane
expoziționale,
însă manifestarea a fost mai complexă. Iată, de pe site-ul evenimentului (https://www.artsafari.ro/),
ce cuprinde:
- Pavilionul Muzeal „Natural-Cultural”, Brâncuși, Paul Neagu, Ion Grigorescu, opere din muzee și colecții private. Curator Alina Șerban;
- Pavilionul Central „Art on Stage”, Mircea Cantor/Louis Vuitton Foundation. Curator Hervé Mikaeloff, consultantul Grupului Louis Vuitton Moët Hennessy;
- „50 de pictori impresioniști din colecția BCR”, artă din tezaurul cultural BCR;
- „Altceva despre Ceaușescu”, artă românească din Palatul Primăverii;
- Art Safari Kids, artă pe înțelesul copiilor – copiii au ocazia să-și dezvolte creativitatea participând la ateliere de artă și tururi ghidate. Program educațional susținut de Metropolitan Life;
- Programul Internațional, organizat în colaborare cu ambasadele Germaniei, Israelului, Elveției, Spaniei, Suediei, Argentinei, Statelor Unite ale Americii în România și Forumului Cultural Austriac;
- Art Talks – Program organizat în parteneriat cu Institutul Cultural Român, care va aduce în același loc artiști, curatori, colecționari, academicieni și profesioniști și publicul iubitor de artă.
 |
| Nicolae Tonitza, Fată cu fundă roz |
Departe
de mine gândul
de a respinge astfel de manifestări culturale, dimpotrivă, consider că
sunt
prea puține, că este nevoie de cât mai multe și mai diverse, mi-ar
plăcea chiar
să se permanentizeze un salon de artă de genul acesta, prin care
artiștii se
pot face cunoscuți publicului larg, iar fenomenul artistic poate dovedi
că începe
să funcționeze și la noi în mod firesc. De asemenea, sunt conștientă de
efortul organizatorilor de a realiza acest eveniment la standardele
internaționale
pe care și le-au propus.
Totuși, selecția de
lucrări nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor (mele, cel puțin). Nu cred că am
văzut mai mult de zece-douăsprezece lucrări de primă mână ca valoare, în
principal acestea fiind cele ce figurează pe afiș. Chiar dacă erau multe
lucrări ale pictorilor mai mult sau mai puțin consacrați, (50 de lucrări ale
impresioniștilor români), nu toate erau reprezentative, ba chiar unele nu erau
dintre cele prea reușite (niște mielușei ai lui Luchian, niște flori ale lui
Ghiață etc.). M-au impresionat în mod deosebit Cap de copil de Constantin Brâncuși, Priviri din văzduh de Ion Țuculescu, Fată cu fundă roz de Nicolae Tonitza și Nicolae Vermont Portret de femeie. Dintre lucrările
artiștilor din anii '60-'80, puține mi-au atras atenția, ele rămânând parcă
ancorate în epoca lor, mai mult mi-au plăcut cele ale unor artiști contemporani
(vezi pozele). Galeria forfotea de tineret, copii și părinți, persoane cunoscătoare
sau pur și simplu iubitoare de cultură. Ce aș obiecta, totuși: spațiul este prea
strâmt în galeria pictorilor impresioniști, nu te poți depărta la mai mult de 1
- 1,5 m de tablouri, distanță improprie unei bune receptări. De aceea, prefer
muzeele și zic, iarăși: Mergeți la muzeu!
 |
| Matei Lăzărescu, Orizont interior |
Toată discuția pe care o fac aici este din perspectiva prețului
biletelor. Un bilet la Art Safari,
valabil o singură zi, costă 50 lei, un abonament pentru toată durata
evenimentului 90 lei, un tur ghidat de maximum 10 persoane, cu durata de o oră 800
lei. Chiar am citit un comentariu negativ pe site că la ateliere copiii trebuie să
fie însoțiți de un părinte/adult, care, însă, este obligat să cumpere bilet. Desigur,
piața este liberă și oricine poate cere orice preț, pentru orice produs,
artistic sau nu. Nu este ceva nefiresc ca pentru un eveniment unic, cu o durată
limitată, să existe prețuri ridicate - la Romexpo, de exemplu, la diverse
expoziții și saloane nu sunt deloc prețuri mici la bilete. Însă, la o simplă comparație,
50 de lei (aproape 11 euro!) par prea mult. Pentru comparație: Luvru - 17
euro, Uffizzi - 12/20 euro în funcție de sezon, Albertina Museum (Viena) 12
euro, British Museum este gratuit etc. Și ce vezi acolo! Nu 50-100 de
tablouri în patru săli... În plus, cam
peste tot, tinerii din U.E. sub 26 de ani au acces gratuit în muzee. Asta ar
însemna, de fapt, să ne aliniem la nivel european.
Pe de altă parte, muzeele bucureștene de artă au început să se miște, să
ofere prețuri mai accesibile și bilete combinate, un fel de semiabonamente,
care chiar mi se par profitabile. De exemplu, la Muzeul Național de Artă al
României preturile sunt:
· Galeria
Naţională (Galeria de Artă Veche Românească + Tezaur + Galeria de Artă
Românească Modernă): 15 lei
·
Galeria de
Artă Europeană: 15 lei
·
Muzeul
Colecțiilor de Artă: 15 lei
 |
| Nicolae Vermont, Portret de femeie |
·
Muzeul K.H.
Zambaccian: 10 lei
·
Muzeul
Theodor Pallady: 10 lei
· Bilet
combinat Galeria de Artă Europeană + Galeria Naţională: 25 lei
·
Bilet
combinat Muzeul Naţional de Artă al României (Galeria de Artă Europeană și
Galeria de Artă Românească) + Muzeul Colecţiilor de Artă: 30 lei
·
Bilet combinat Muzeul Național de Artă al României
(Galeria de Artă Europeană și Galeria de Artă Românească), Muzeul Colecțiilor
de Artă, Muzeul K. H. Zambaccian și Muzeul Theodor Pallady (biletul este
valabil timp de 7 zile): 50 lei
· Spațiile
istorice (Sufrageria Regală, Sala Tronului şi Scara Voievozilor): 20
lei
· Expoziţii
temporare: între 4 şi 10 lei, în funcţie de expoziţie
Așa că, dacă vreți
într-adevăr să vă bucurați de opere artă, în condiții adecvate, la un preț
accesibil și corect, mergeți la muzeu! Și nu doar în Noaptea Muzeelor, când
înghesuiala și forfota mondenă ne abat de la ce este, într-adevăr, de văzut, ci
oricând vreți să petreceți un timp cu adevărat de calitate.
Henri Matisse - Les poissons rouges (1912) - Cum am explicat modernismul pornind de la un tablou
 | ||
| Henri Matisse, Les poissons rouges |
Și atunci, printr-o fericită
întâmplare, cum se petrece adesea (vezi coincidențele lui Jung), am dat peste
tabloul lui Matisse și am știut că acesta va fi calea ce mai simplă de a-i
lămuri, și așa a fost. Au privit, au observat, i-am ghidat în discuții. Iată câteva concluzii.
Acvariul cu pești simbolizează adâncimea
subconștientului/inconștientului, iar imaginea reflectată la suprafața apei, plată,
deformată, nedefinită - planul conștiinței. Așezarea exact în mijlocul
tabloului a vasului (compoziție ce poate părea naivă, simplistă față de, să
spunem, plasarea pe secțiunea de aur) trimite la ideea că psihicul, cu
adâncimea lui, devine chiar centrul preocupărilor artistului modern; folosindu-se
de elementele universului exterior (acvariu, pești, plante), artistul comunică metaforic
și simbolic aspecte esențiale ale universului său interior; arta modernă se
caracterizează, deci, prin autoreferențialitate, reflexivitate.
Faptul că „și un copil ar putea
desena așa” exprimă opțiunea artistului modern de a recupera începuturile,
experiența artei arhaice, naive, întoarcerea spre primitivism, spre
arhetipuri, spre ceea ce zace în inconștientul colectiv, tendință proprie, de
exemplu, expresionismului.
Culorile tari, fără multe nuanțe, ce
violentează privitorul (Matisse este considerat, după unele opinii,
reprezentant al fauvismului), arată intenția artiștilor de a încalcă regulile obișnuite
și de a propune alte principii estetice, potrivite noilor conținuturi - arta și literatura
modernă șochează adesea privitorul/cititorul, îl solicită să vadă esențele, să
iasă din zona de confort; realitatea nu mai este redată mimetic, ci reinterpretată,
reconfigurată.
Decorul este unul citadin, cu elemente
de rafinament (mobilierul, balustrada).
Starea vegetativă din mediul
exterior, exprimată de plante, este în
contrast cu tensiunea latentă, cu pulsiunile subconștientului,
sugerate de mișcarea peștilor. Prezența orhideelor și a peștilor aurii exprimă faptul că există o
atracție spre exotism în arta modernă, detectabilă în literatura simbolistă, de
exemplu.
Forma de cerc domină
tabloul: a mesei, a vasului, a suportului
- și câtă bogăție de semnificații în
simbolul cercului!...; există, de fapt, cinci cercuri sau inele, coaxiale pe
verticală, în tablou!
Scara invită la accesarea, din nou
pe verticală, a altor planuri decât cel în care ne aflăm - superior/inferior.
Peștii devin metafora revelatorie ale
unei lumi tăcute, misterioase, formă primară a vieții apărute inițial în planul
acvatic (să ne amintim meduzele pe
care marea le plimbă sub clopotele verzi
ale lui Ion Barbu); culoarea roșu-portocaliu și sugestia peștișorului „de aur”
trimit la elementul foc, înțeles ca motor al vieții, al creației, la ideea de tezaur,
miracol, iar apa, element complementar, apare drept matrice a energiilor
creatoare, depozit al potențialităților, mediu al dizolvării formelor vechi și
al renașterii la un nou stadiu.
Ca reflexie în literatură a imaginii din tablou, iată un fragment arhicunoscut din În
căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, în care naratorul plonjează în adâncimile memoriei,
făcând eforturi pentru a găsi „peștișorul de aur” al fericirii
pierdute, trezite, în străfulgerarea unei clipe, de aroma și gustul madlenei:
(...)
simt cum tresare în mine ceva care se mişcă, ar vrea să se înalţe, ceva desprins
parcă de pe fundul unei mări, de la o mare adâncime; nu ştiu ce este, dar urcă
încet; simt rezistenţa şi aud murmurul
distanţelor străbătute. Desigur, ceea ce palpită astfel în adâncul meu este
probabil imaginea, amintirea vizuală care, legată de acel gust, încearcă să-l
urmeze până la mine. Dar ea se zbate prea departe, prea nedesluşit; abia dacă
percep răsfrângerea neutră unde se confundă insesizabilul vârtej al culorilor
răscolite; dar nu pot să desluşesc forma, să-i cer, ca singurului interpret cu
putinţă, să-mi traducă mărturia contemporanului său inseparabil, gustul, să-i
cer să-mi spună despre ce împrejurare anume, despre ce epocă din trecut este
vorba. Va ajunge oare până la suprafaţa conştiinţei mele clare această
amintire, clipa veche pe care atracţia unei clipe identice a venit să o cheme
de atât de departe, să o tulbure, să o ridice din adâncurile mele? Nu ştiu. Acum
nu mai simt nimic, s-a oprit, a coborât poate din nou; cine ştie dacă va mai
urca vreodată din noaptea sa.
Povestea unui tablou : „Il bacio” („Sărutul”) de Francesco Hayez
 |
| Adăugați o legendă |
În săptămâna aceasta din martie, când dragostea
plutește în aer și o respirăm prin toți porii, am ales să scriu despre un
tablou plin de pasiune, de mister și suspans, pe care, din păcate, nu l-am
putut vedea când am fost la Milano, în 2013. Accademia
di Brera, unde se află tabloul, nu putea fi vizitată decât parțial, dar,
ieșind din maiestuoasa curte interioară, m-a întâmpinat, în ziua aceea destul
de mohorâtă de primăvară, galbenul luminos al mugurilor în cocheta Piazzetta di
Brera, în inima căreia se afla statuia lui Francesco Hayez. Nu știam
nimic despre acest artist și despre motivul pentru care este atât de cinstit de
către milanezi. Dar orice uimire este un imbold pentru a afla lucruri noi și, asemenea
unei semințe ce așteaptă cuminte dezgețul, întrebarea aceasta a așteptat, iată, câțiva ani
până a-și găsit răspunsul.
Francesco Hayez (n. Veneția 1791 - m. Milano 1882) este pictorul
italian ce ilustrează chintesența
romantismului în artă; format inițial la
școala clasicismului, sub influența lui Antonio Canova, din 1821 acesta se
mută la Milano și devine unul dintre liderii mișcării romantice. Temele
predilecte ale lucrărilor sale sunt scenele istorice, biblice și portretele.
„Il bacio”, cel mai cunoscut tablou al său, aduce în fața privitorilor întâlnirea de taină
între doi îndrăgostiți care-și dau un sărut plin de pasiune și de promisiuni
înaintea unei despărțiri intempestive. Decorul este unul medieval, ce ne poartă
pe coridoarele de piatră ale unui castel auster. Este un loc de trecere, între
bolta întunecată unde pândesc primejdiile, reprezentate de o umbră
amenințătoare, și o scară luminoasă, ce sugerează elevația iubirii, speranța, eliberarea.
Cele două personaje cuceresc prin tinerețe, dăruire, angajamentul care se citește în atitudinea lor. Tânărul, cu o pălărie à la Robin Hood de sub care se revarsă părul rebel, înfășurat într-o mantie amplă, sugerează tipul eroic, al celui care luptă pentru un ideal contra autorității nedrepte. Pumnalul de la șold susține această impresie. Pasul pe care îl face pe trepte exprimă iminența plecării. Atitudinea lui față de iubită este una ocrotitoare, mâinile îi sunt ferme, dar delicate, mângâietoare. În prim plan este tânăra, al cărei corp unduit sub puterea sărutului este plin de grație. Mângîierea ei este sfioasă, parcă neobișnuită cu îmbrățișarea. Rochia simplă, de croială renascentistă, uimește prin splendoarea reprezentării faldurilor și a pliurilor ușoare ale mătăsii, parcă atunci scoase din dulap. Ea nu poartă semnele unei întâlniri aprige, consumate, ci ale uneia inocente. Este o rochie de nunață azurie, celestă, cu mici detalii în alb și auriu, paletă coloristică ce trimite la idealul angelic. Chipurile îndrăgostiților sunt contopite în sărut, al iubitului aproape complet ascuns, al iubitei dezvăluind doar obrazul alb și privirea îngrijorată. Compoziția cuplului este ovală, din linii drepte și curbe și în culori contrastante, în care masculinul și femininul, pasiunea și inocența, forța și delicatețea se completează într-o uniune a contrariilor ce susține impresia de echilibru, de plenitudine a iubirii.
„Il bacio” a fost realizat de Francesco Hayez, în ulei pe pânză, cu dimensiunile de 118,4 x 88,6 cm, pentru contele Alfonso Maria Visconti di Saliceto și a decorat casa familiei Visconti pentru mai mult de douăzeci și cinci de ani. În 1886, cu un an înaintea morții, contele a oferit pânza Pinacotecii di Brera din Milano, unde se află și astăzi, expusă în sala XXXVII.
Cele două personaje cuceresc prin tinerețe, dăruire, angajamentul care se citește în atitudinea lor. Tânărul, cu o pălărie à la Robin Hood de sub care se revarsă părul rebel, înfășurat într-o mantie amplă, sugerează tipul eroic, al celui care luptă pentru un ideal contra autorității nedrepte. Pumnalul de la șold susține această impresie. Pasul pe care îl face pe trepte exprimă iminența plecării. Atitudinea lui față de iubită este una ocrotitoare, mâinile îi sunt ferme, dar delicate, mângâietoare. În prim plan este tânăra, al cărei corp unduit sub puterea sărutului este plin de grație. Mângîierea ei este sfioasă, parcă neobișnuită cu îmbrățișarea. Rochia simplă, de croială renascentistă, uimește prin splendoarea reprezentării faldurilor și a pliurilor ușoare ale mătăsii, parcă atunci scoase din dulap. Ea nu poartă semnele unei întâlniri aprige, consumate, ci ale uneia inocente. Este o rochie de nunață azurie, celestă, cu mici detalii în alb și auriu, paletă coloristică ce trimite la idealul angelic. Chipurile îndrăgostiților sunt contopite în sărut, al iubitului aproape complet ascuns, al iubitei dezvăluind doar obrazul alb și privirea îngrijorată. Compoziția cuplului este ovală, din linii drepte și curbe și în culori contrastante, în care masculinul și femininul, pasiunea și inocența, forța și delicatețea se completează într-o uniune a contrariilor ce susține impresia de echilibru, de plenitudine a iubirii.
„Il bacio” a fost realizat de Francesco Hayez, în ulei pe pânză, cu dimensiunile de 118,4 x 88,6 cm, pentru contele Alfonso Maria Visconti di Saliceto și a decorat casa familiei Visconti pentru mai mult de douăzeci și cinci de ani. În 1886, cu un an înaintea morții, contele a oferit pânza Pinacotecii di Brera din Milano, unde se află și astăzi, expusă în sala XXXVII.
 |
| Trei dintre cele pateu versiuni ale operei, la Galeria d'Italia 2015 |
În plus, ca o curiozitate, în 1920, fabrica de
ciocolată Perugina a ales să plaseze sărutul din acest tablou (între timp mult
stilizat) pe cutiile sale de culoare albastră pentru a-și promova binecunoscutele până astăzi produse Bacci.
Salvator Mundi (Leonardo da Vinci) - universul încifrat într-un tablou
De
când am văzut, în urmă cu puțin timp, tabloul Salvator Mundi, lucrarea pierdută
timp de secole și regăsită acum câțiva ani, nu vâlva stârnită de exorbitantul
preț cu care a fost vândută la licitație de către casa Christie's din New York
m-a atras în primul rând, nici misterul din jurul miliardarului care a vândut-o
ori a cumpărătorului anonim, nici controversele asupra autenticității
tabloului, atribuit de unii exegeți ucenicilor lui da Vinci, cel puțin parțial,
ci, efectiv, mi s-a tăiat răsuflarea privindu-l, căci nu știu să mai fi
văzut vreun tablou atât de minunat pur și simplu, atât de magnetic, de
hipnotizant. Nu știu ce aș fi simțit dacă aș fi putut vedea la fața locului
opera, probabil că, la fel ca la Luvru, în fața Giocondei, nu aș fi avut
liniștea să „comunic” cu tabloul. Ori poate aș fi rămas marcată definitiv,
copleșitor, așa cum mi s-a întâmplat la Milano, în fața Cinei celei de Taină.
Am avut fericirea să pot vedea câteva dintre cele doar vreo douăzeci de picturi
rămase de la geniul Renașterii, dar nu în fața tuturor am avut
circumstanțele necesare pentru a mă conecta la operă așa cum aș fi vrut, valul
turismului de masă împiedicând declicul, vraja pe care o aștepți să te cuprindă
în clipa întâlnirii cu o capodoperă. Așa că nu pot vorbi decât despre imaginea
tabloului pe care internetul mi-a livrat-o, în format micșorat, filtrat, decupat...
Și totuși!...
Tabloul
îl înfățișează pe Isus Christos, în ipostaza de Mântuitor al lumii (Salvator Mundi în limba latină), subiect
iconografic cunoscut și înaintea lui Leonardo, frecvent în secolul al XVI-lea (Jan
van Eyck, Hans Memling, Albrecht Dürer, Tizian). Christos este reprezentat cu
mâna dreaptă ridicată în semn de binecuvântare, iar în cea stângă ținând un
glob de cristal, într-o compoziție cu trimiteri escatologice. Tehnica sfumato, specifică lui Leonardo da
Vinci, dă un aspect subtil, aerat, chipul lui Christos fiind învăluit parcă într-o
ușoară ceață, în contrast cu mâna din prim plan, care este luminată din plin.
Astfel, tabloul capătă adâncime, volum, Isus fiind îndepărtat și apropiat de
privitor în același timp, de parcă ar fi în mișcare, venind către noi. Tehnica
îmi amintește de arta fotografiei, în care planurile îndepărtate sunt ușor
blurate, pentru ca obiectul din prim-plan să se observe cu toate detaliile (se
crede că Leonardo ar fi făcut primele „fotografii”, unii i-au atribuit chiar
realizarea giulgiului din Torino printr-o astfel de tehnică).
Ceea
ce i-a intrigat pe unii exegeți a fost impresia de neuniformitate în realizare.
Ochii lui Christ par asimetrici și au priviri diferite. S-a mai observat că
globul de cristal nu deformează imaginea din spate, a faldurilor hainei, deși
Leonardo era un cercetător al fenomenele optice (studiase lentile, globuri),
precum și alte detalii ce țin mai mult de tehnica picturală.
Eu
cred că, asemenea surâsului Monei Lisa, asimetria nu este accidentală, iar
ambiguitatea face parte din esența operei. Astfel, se poate observa faptul că ochiul stâng are o
privire îndreptată direct spre cel din fața tabloului, ușor în jos, o privire plină de dulceață,
de iubire. Genele sunt mai clar conturate, obrazul este mai fin, buzele au un
surâs subtil, sprânceana este mai delicat arcuită. Partea stângă,
corespunzătoare emisferei drepte a creierului, este cea care exprimă afectele,
creativitatea, sensibilitatea, emoția și sentimentele. Această jumătate a
chipului poartă atribute „feminine”; ochiul este îndreptat către creație,
reprezentată de glob. Pentru lumea materială, produsul creației divine, Christ
are privirea iubirii și gestul susținerii, al protecției, sfera de sticla reprezentând
atât perfecțiunea, cât și fragilitatea ei. Ochiul drept privește către interior și în sus, este o privire îndepărtată
de lumea concretă, dirijată către sine și către zarea cerească. Obrazul este
mai lat, maxilarul mai accentuat, sprânceana mai ridicată, cuta din colțul
gurii mai adâncă. Partea dreaptă corespunde emisferei stângi, „masculine”, a
creierului, responsabile de logică, raționament, limbaj conceptual, deci exprimă
Logosul, rațiunea divină ce stă la baza arhitecturii universului. Cele două
jumătăți, polare, dar indisolubil unite în ființa lui Christos, reprezintă un
adevăr ultim revelat simbolic.
Natura
duală a lui Isus Christos - dumnezeu și om - este
încifrată și în gestul binecuvântării,
după cum este el înțeles de biserica apuseană (degetul mare, arătătorul
și cel
mijlociu, îndreptate în sus simbolizează Sfânta Treime, iar celelalte
două,
îndreptate în jos, natura duală a lui Christos întrupat pe pământ).
Totuși,
spre deosebire de alte variante ale reprezentării Salvator Mundi, la da
Vinci
indexul și mijlociul apar suprapuse în formă de cruce, gest ce întărește
ideea dualității. Aceeași dualitate este observabilă și în culorile
veșmântului: albastrul celest și brunul terestru. Un alt simbol creștin
străvechi,
peștele, poate fi regăsit în compoziția romboidală a tabloului, cele
două benzi
încrucișate formând coada peștelui, iar fruntea - capul. Opoziția
static-dinamic este și ea prezentă: mâneca formează un vărtej, o spirală,
simbol al unui haos primordial, al unei surse de energie în plină creație, ce
se opune globului, static, ajuns la
forma ultimă și perfectă. Oare această formă se află într-un echilibru
instabil? Soarta ei va fi destrămarea? Momentan, ea apare ca fiind ocrotită de
mâna ce o susține și stă sub scutul iubirii christice.
Globul
de cristal apare în alte reprezentări ale Mântuitorului drept globus cruciger, adică împodobit cu o
cruce. Globul (denumit și orb, de la orbis - cerc, lume - este un simbol străvechi,
el apare și la romani, ca atribut al puterii lui Jupiter, apoi ca unul dintre
însemnele papalității și al caselor regale) nu mai are deasupra sa, aici, crucea,
astfel mesajul operei iese din sfera religiei și își extinde semnificația.
Nu
mă pot opri să nu menționez și principalele date privind tabloul și istoricul lui: după cât se crede, pictura a
fost relizată în jurul anului 1500, la cererea regelui Ludovic al XII-lea al
Franței și a soției sale, Ana a Britaniei, după cucerirea Genovei și a
Milano-ului. Este executat în ulei pe lemn de nuc, având dimensiunile de 45,5 x
65,5 cm și este înrămat. A fost ulterior deținut de regele Carol I al Angliei
(la 1649), apoi achiziționat de fiul
Ducelui de Buckingham și al Normandiei în 1763. Următoarea știre despre el este
din 1900, când a fost cumpărat de un colecționar englez, Francis Cook, viconte
de Monserrat. Pictura a fost afectată de încercările de restaurare anterioare,
cu autor necunoscut. Descendenții lui Cook au vândut la licitație în 1958 cu
prețul de 45 de lire sterline. În 2005, pictura a fost cumpărată de un
consorțiu al unor dealeri de artă, incluzându-l pe Robert Simon, specialist în
Vechii Maeștri. Peste pictura originală se adăugaseră foarte multe straturi,
aceasta arătând „ca o epavă întunecată și sumbră”(Esterow Milton „A Long Lost Leonardo”). În 2011, direcțiunea National Gallery din Londra a confirmat autenticitatea tabloului, în iunie, același an, fiind anunțată în presă
„noua descoperire”. În 2013 a fost cumpărat de colecționarul rus Dmitry
Rybolovlev cu 127,5 milioane de dolari de la un dealer elvețian ce
plătise doar puțin peste 75 de milioane. În urmă cu o săptămână,
Christie's a bătut orice record, la New York,
vânzând Salvator Mundi cu 450 milioane de dolari, din care 400 de
milioane achitate pe loc. Jocul presupunerilor privind cumpărătorul a
început, unii susținând că tabloul ar fi rămas în SUA, care nu deține niciun alt da Vinci, alții înclinând să creadă că a luat calea Chinei sau a Orientului Mijlociu. (sursa datelor istoricului: https//ro.wikipedia.org/wiki/Salvator_Mundi_(pictu%C4%83_de_Leonardo_da_Vinci)
Există
căi de cunoaștere anterioare celei prin cuvinte și concepte, logic-expozitive ori
explicative. Aceasă cunoaștere, de tip magico-simbolic, ce nu mai trece prin
filtrul cugetării, ci acționează direct prin imagini revelatorii a dominat
lumea timp de milenii. Pictura este una dintre artele care păstrează această
putere, de a comunica simbolic, de a încifra și a revela concomitent adevăruri
de dincolo de simpla aparență; iar când artistul este Leonardo da Vinci,
întâlnirea dintre mijloacele artei și geniul minții dă naștere unor capodopere.
Iisus cu vița-de-vie
 |
| Icoană aflată al Muzeul Țăranului Român |
După atâta
documentare asupra temelor și a simbolurilor religioase din articoul anterior,
mi-am adus aminte de o icoană românească pe sticlă, văzută la Muzeul Colecțiilor,
absolut surprinzătoare ca originalitate a viziunii alegorice. Este vorba despre
Iisus cu vița-de-vie care iese chiar din trupul său, așa cum apare numai în iconografia
românească, în special în Transilvania. Aceasta se numește „Icoana Euharistiei”
și este considerată cea mai iubită icoană a lui Hristos, din Ardeal.
Sursa acestei reprezentări o constituie cuvintele lui
Hristos: "Eu sunt viţa cea adevărată..." (Ioan 15, 1). Icoana
se plasează în spațiul altarului, în locul unde se pregătesc pâinea și vinul pentru Sfânta Liturghie, adică
pentru Împărtășanie. Hristos este înfățișat așezat pe un tron (mormânt), în fața
crucii. Din coasta lui iese o tulpină de viță, plină de ciorchini de struguri,
care îl înconjoară ca o aureolă, iar cu cu mâinile Hristos stoarce strugurii într-o cupă aurită,
sugestie a prefacerii vinului în sângele Domnului în timpul Sfintei Liturghii
şi a lui Hristos ca izvor al "vinului" de viaţă dătător.
Imaginea,
de esență medievală, a ajuns la noi începând cu secolul al XVII-lea, pe filieră
probabil ucraineană și apare în special în icoanele din Maramureș, dar și din Oltenia
și Muntenia.
Vița-de-vie ca plantă sacramentală, ca simbol, prin intermediul vinului, al sângelui lui Hristos apare și în
numeroase legende și colinde arhaice românești care spun că sângele lui
Hristos, căzut sub crucea răstignirii, stă la originea viţei-de-vie. Aceasă
plantă s-a impus ca simbol al credinței în Hristos, deoarece ea, pentru a rodi,
are nevoie de multă îngrijire: tăiere, legare, altoire, întocmai ca și viața
credinciosului.
Cercetări
neprețuite pe această temă a făcut părintele profesor Jan Nicolae de la Facultatea de Teologie din Alba-Iulia,
care i-a dedicat un volum și a prezentat un proiect la Paris despre acest
subiect.
(Pr. prof. Jan
Nicolae - "«Iisus cu viţa» este cea mai iubită icoană a lui Hristos, în
Ardeal" http://www.formula-as.ro/2014/1125/spiritualitate-39/pr-prof-jan-nicolae-iisus-cu-vita-este-cea-mai-iubita-icoana-a-lui-hristos-in-ardeal-17977)
De
asemenea, despre imaginea viței-de-vie ca simbol hristic: Vita-de-vie,
chip al lui Hristos de Teodor Danalache
https://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/vita-vie-chip-lui-hristos-127502.html
 |
| Icoană de la Muzeul satului Dimitrie Gusti |
 |
| Icoană aflată la Academia Română |
Simonetta Vespucci, muza lui Botticelli - o poveste din Quattrocento
A existat în realitate? Este oare doar
produsul imaginației fără seamăn a artistului, inspirat de modelele
Antichității? Poate fi pământească atâta frumusețe? Sunt întrebări pe care orice privitor vrăjit de portretele
angelice ale florentinului Sandro Botticelli și le pune, fără doar și
poate, la un moment dat. Femeia înfățișată în tabloul Nașterea lui Venus
este considerată idealul necontestat al frumuseții eterne, nedepășite
până astăzi. Madonele artistului, personajele mitologice, îngerii
din tablourile alegorice au parcă același chip, de o frumusețe rară,
pură și distinsă, grațioasă și mândră în același timp. Răspunsul
este da, această femeie, care a fost modelul marelui artist
renascentist, a existat și s-a bucurat, în scurta-i viață, de iubire,
glorie, admirație și de interesul celor mai mari artiști ai Florenței.
Se numea Simonetta Vespucci.
Simonetta Cattaneo, La bella Simonetta, cum avea să fie cunoscută, s-a născut în anul 1453, într-o familie nobilă din Genova. La vârsta de cincisprezece ani s-a căsătorit cu Marco Vespucci, văr
îndepărtat al exploratorului și cartografului Amerigo Vespucci, cu
acordul deplin al părinților ei, iar la nunta lor, care a avut loc la
Florența, au fost prezenți atât dogele, cât și o mare parte din
nobilimea genoveză. Părinții Simonettei
știau că această căsătorie era una avantajoasă, deoarece familia lui
Marco era bine văzută în acest oraș, în special de familia Medici. Potrivit legendei, Simonetta a devenit imediat populară la curtea florentină. Frații Medici, Lorenzo și Giuliano, au fost fascinați de ea, iremediabil. Lorenzo era ocupat de afacerile de stat, dar fratele său mai mic era liber să o omagieze.
 |
| Giuliano de Medici |
Simonetta a fost îndată înconjurată de marii artiști ai Florenței,
cărora le-a pozat pentru tablourile lor. Cu toate acestea, cele mai
cunoscute tablouri care o reprezintă au fost realizate după moartea ei
prea timpurie. Ea a murit la vârsta de numai 22 de ani, probabil de
tuberculoză, în 1476. Trupul ei a fost transportat prin oraș într-un sicriu deschis, pentru ca toți să-i poată admira, pentru ultima dată, frumusețea,
care a rămas vestită în Florența pentru mult timp. Soțul ei s-a
recăsătorit curând după aceea, iar Giuliano de Medici a fost asasinat în
1478, într-o conspirație politică, la doi ani de la moartea Simonettei,
la vârsta de 25 de ani.
Botticelli a fost pictorul care s-a apropiat cel mai mult de frumoasa
Simonetta, care i-a servit drept model pentru nenumărate creații.
De asemena, există speculații despre faptul că Sandro Botticelli s-ar
fi îndrăgostit de această muză a sa, nedovedite însă. Acesta a lucrat
sub patronajul unui nepot al
fraților Lorenzo și Giuliano, Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, care
s-a căsătorit cu o nepoată a Simonettei și se crede că tablourile Nașterea Venerei și Primăvara
au fost concepute ca dar de nuntă pentru aceștia, fiind destinate
împodobirii dormitorului lor. Chipul Simonettei va rămâne tiparul
frumuseții pe care îl va folosi pictorul într-o mare parte dintre operele sale, devenind o adevărată marcă a creației lui.
Botticelli a fost pictorul care s-a apropiat cel mai mult de frumoasa
Simonetta, care i-a servit drept model pentru nenumărate creații.
De asemena, există speculații despre faptul că Sandro Botticelli s-ar
fi îndrăgostit de această muză a sa, nedovedite însă. Acesta a lucrat
sub patronajul unui nepot al
fraților Lorenzo și Giuliano, Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, care
s-a căsătorit cu o nepoată a Simonettei și se crede că tablourile Nașterea Venerei și Primăvara
au fost concepute ca dar de nuntă pentru aceștia, fiind destinate
împodobirii dormitorului lor. Chipul Simonettei va rămâne tiparul
frumuseții pe care îl va folosi pictorul într-o mare parte dintre operele sale, devenind o adevărată marcă a creației lui.Când marmura prinde viață: Gian Lorenzo Bernini
 |
| Răpirea Proserpinei |
 |
| Isus Hristos |
 |
| Extazul Sfintei Tererza |
De curând am descoperit, navigând pe net, o statuie uluitoare, de data aceasta deloc creștină, ci mitologică, a extraordinarului sculptor, lucrare aflată la Palatul Borghese, unde, din păcate, nu am ajuns: Răpirea Proserpinei. Nu poți decât să exclami „marmura este vie!” privind degetele lui Pluton apăsate pe pulpa de carne împietrită a zeiței. Nu numai carnea își găsește materializarea sub dalta lui, ci și spiritul, în momentul desprinderii de tot ceea ce este materie perisabilă: Extazul Sfintei Tereza, aflat la Biserica Santa Maria della Vittoria. (...)
„Cumințenia pământului” de Constantin Brâncuși vs. zeița Isis
Minunate mozaicuri și fresce creștine la Istanbul
Deși cele rămase sunt, probabil, realizări mai târzii, gândul m-a dus la romanul „Creanga de aur”, al lui Mihail Sadoveanu, în care împărăteasa Irina a Bizanțului din rațiuni politice, pentru a atrage simpatia poporului, a combătut erezia lui Arie, care dorea distrugerea icoanelor și interzicerea lor, și a poruncit păstrarea acestora în biserica creștină. Mi-am dat seama cât de importantă a fost acea decizie pentru tot ce înseamnă arta și cultura creștină.
Artă aborigenă (Australia)
Igor Mitoraj
Artă decorativă: Cristal şi sticlă - mărci celebre
I.Lalique; 2 Baccarat; 3,4,5 Bohemian Cristall II.1, 2 Murano; 3. Galle; 4. Loetz; 5, 6 Daum
Design interior: rafturi pentru cărţi
3.12.2014
Tablouri de iarnă: Viorel Mărginean
Sculptură subacvatică - Jason de Caires Taylor
Sculptorul englez Jason de Caires Taylor (n. 1974), fondatorul şi directorul artistic al Muzeului Subacvatic de Artă din Cancun, Mexic, creează sculpturi realiste ale unor persoane şi apoi le plasează pe fundul mării, în zone cu apă limpede, favorabile scuba-diving-ului. Odată cu timpul, aceste sculpturi intră în simbioză cu natură. Artistul îşi defineşte opera drept un paradox al creaţiei, întrucât este gândită pentru a fi asimilată de ocean, obiectele inerte se transformă în recife vii de coral.
Jason de Caires Taylor foloseşte doar materiale sigure pentru mediul înconjurător, prielnice creşterii coralilor. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Hombre en llamas (Om în flăcări), La Jardinera de la Esperanza (Grădina speranţei), El Colecionista de los Sueños (Colecţionarul de vise), La Evolución Silenciosa (Evoluţia silenţioasă).
6.11.2014
Sculptură contemporană: Anish Kapoor
Anish Kapoor s-a născut în 1954 la Mumbay, India; este un sculptor indian ce trăieşte şi lucreză la Londra. Lucrările sale sunt uriaşe opere din materiale precum metalul, fibra de sticlă
şi piatra. Suprafeţele exterioare sunt extrem
de şlefuite.
 |
| Cloud Gate, Chicago |
 |
| Sky Mirror, Manhattan, New York |
 |
| Tall tree and the eye, Londra |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu