22 noiembrie 2017

Comedia nemuritoare. Chiriţa - ieri şi azi




CHIRIȚA: (...) Guliță, spune nineacăi, cum se cheamă franțuzește furculița?
GUGULIȚĂ: Furculision.
CHIRIȚA: Frumos... dar friptura?
GUGULIȚĂ: Fripturision.
CHIRIȚA: Prea frumos... dar învârtita?
GUGULIȚĂ: Învârtision.
CHIRIȚA: Bravo... Guliță... bravo, Guguliță... (Îl sărută.)
ȘARL (în parte): Gogomanition, va!...
          Îmi place mult teatrul. E drept, mai mult citesc piese decât văd spectacole. Am vrut să mă opresc asupra unui personaj feminin definitoriu al teatrului românesc, iar primul care mi-a răsărit în minte a fost Coana Chiriţa a lui Vasile Alecsandri. Nu! mi-am spus inițial. Ce facem, ne-ntoarcem la paşoptişti? Chiriţa e un personaj facil... Am vrut să-i opun un personaj feminin complex şi rafinat: Chiriţa versus X. M-am gândit la Corina din Jocul de-a vacanţa, la Alta din Act veneţian, la Domnişoara Nastasia a lui G.M. Zamfirescu... Degeaba!
          Chiriţa s-a băgat în faţă peste rând. Şi-a rotit fustele şi evantaiul şi le-a dat pe celelalte grămadă. Chiriţa are tupeu. Chiriţa vrea şi face. Scopul ei e nobil: "să ne cioplim" de la mic la mare, ori cu voia, ori fără voia noastră. Pe Guliţă îl are, cu Guliţă defilează. Dar defilează franţuzeşte! Duducile "ţârlâiesc" la pian, Bârzoi rabdă de foame până seara, când mănâncă "blanmanjele", "cumnăţâca" face dulceţi, ea însăşi călăreşte ca o amazoană, ba se suie şi în balon "dacă-i moda"!
          Nu sunt prima care constată că, de fapt, sub haina ridicolă, Chiriţa are - şarjând, desigur -o esenţă luminoasă (aş fi zis chiar luminată, dar să nu mâniem pe Dumnezeu...): femeie din middle-class ca extracţie socială, mamă informată şi receptivă la nou în privinţa educaţiei copiilor săi, oricât de tâmpi sunt ei, soţie ambiţioasă, care conduce cariera soţului molâu, gospodină interesată de o viaţă sănătoasă: dietă şi mişcare, femeie vanitoasă fără ifose şi cochetă fără desfrâu, chiar şi la vârsta a doua, Chiriţa este plină de entuziasm în tot ceea ce face. Se luptă cu torpoarea lumii din jur şi îşi asumă rezultatele rizibile, fiindcă ştie că nu are de ales decât între a ajunge până la "furculision" sau a sta pe loc. Excepţionala Draga Olteanu Matei, în filmul Cucoana Chiriţa (1986, regia Mircea Drăgan) a intuit adevărata natură a Chiriţei, de amazoană a progresului, şi a adus elemente noi pe această direcţie: Chiriţa merge pe biciclu, Chiriţa ia lecţii de înot etc. O altă interpretare sclipitoare aparține Tamarei Buciuceanu, în spectacolul de la Iași.
          Pe Chiriţa nu poţi să n-o iubeşti. Nu te lasă. Te copleşeşte cu entuziasmul şi cu hazul ei inimitabil. Calcă-n străchini fără complexe şi merge mai departe. Chiriţa nu urăşte pe nimeni, nu se răzbună pe nimeni, nu pedepseşte niciodată, nu e la concurenţă cu nimeni decât cu ea însăşi, căci tot ce vrea este să trăiască într-o zare mai selectă. E autentică. Debordează de optimism. Râzi de ea, râzi cu ea, devii mai tolerant, mai bun.
           Şi lumea românească de azi este plină de chiriţe, dar nimeni nu mai scrie cu adevărat despre ele. Sunt chiriţe meschine, fără haz, roase de patimi, de frustrări şi de invidii, de ambiţii nemăsurate, înverşunate pe ele însele şi pe toată lumea. Iar scriitorii nu mai au nici ei nobleţea şi seninătatea unui Alecsandri. Chiriţele de azi nu mai ştiu să râdă. Şi poate că nici noi. Nu credeţi?

(Articol publicat inițial în revista online „Faleze de piatră”, 2011)
 
(Imagini din spectacolul „Chiriţa în provincie” (1982), jucat la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iaşi, în regia lui Alexandru Dabija. Distribuția: Tamara Buciuceanu-Botez, Puiu Vasiliu, Dionisie Vitcu, Doina Deleanu, Liliana Mărgineanu, Sergiu Tudose, Valentin Ionescu, Ioan Chelaru.



ȘARL (apropiindu-se de Chirița): Madam cocona... sari în brați a me.
CHIRIȚA (cochetând): În brațele d-tale, monsiu Șarlă?... Ești foarte galant... însă mă tem...
ȘARL: O! non te tem... că sunt vurtos.
CHIRIȚA: Nu de-aceea... că și eu îs ușurică ca o pană; dar apoi... să sar în brațele unui cavaler... nu știu de se cuvine?...
ȘARL: Dacă non vre la mine, sari la Ion... (În parte.) J’aime mieux ça.
CHIRIȚA: Ei, dacă vroiești numaidecât, monsiu Șarlă... aține-te că sar.
ȘARL: No... poftim... une, deux, trois.
CHIRIȚA (sărind): Hup!
ȘARL (în parte): Cristi! ușuric ca un pan... merci.
CHIRIȚA (în parte): Îi nostim franțuzu... (Tare.) Ați văzut agilitaua mea?

21 noiembrie 2017

Iisus cu vița-de-vie



Icoană aflată al Muzeul Țăranului Român
             După atâta documentare asupra temelor și a simbolurilor religioase din articoul anterior, mi-am adus aminte de o icoană românească pe sticlă, văzută la Muzeul Colecțiilor, absolut surprinzătoare ca originalitate a viziunii alegorice. Este vorba despre Iisus cu vița-de-vie care iese chiar din trupul său, așa cum apare numai în iconografia românească, în special în Transilvania. Aceasta se numește „Icoana Euharistiei” și este considerată cea mai iubită icoană a lui Hristos, din Ardeal.  
                Sursa acestei  reprezentări o constituie cuvintele lui Hristos: "Eu sunt viţa cea adevărată..." (Ioan 15, 1). Icoana se plasează în spațiul altarului, în locul unde se pregătesc  pâinea și vinul pentru Sfânta Liturghie, adică pentru Împărtășanie. Hristos este înfățișat așezat pe un tron (mormânt), în fața crucii. Din coasta lui iese o tulpină de viță, plină de ciorchini de struguri, care îl înconjoară ca o aureolă, iar cu cu mâinile Hristos  stoarce strugurii într-o cupă aurită, sugestie a prefacerii vinului în sângele Domnului în tim­pul Sfintei Liturghii şi a lui Hristos ca izvor al "vinului" de viaţă dătător.
                Imaginea, de esență medievală, a ajuns la noi începând cu secolul al XVII-lea, pe filieră probabil ucraineană și apare în special în icoanele din Maramureș, dar și din Oltenia și Muntenia.
                Vița-de-vie ca plantă sacramentală, ca simbol, prin intermediul  vinului, al sângelui lui Hristos apare și în numeroase legende și colinde arhaice românești care spun că sângele lui Hristos, căzut sub crucea răstignirii, stă la originea viţei-de-vie. Aceasă plantă s-a impus ca simbol al credinței în Hristos, deoarece ea, pentru a rodi, are nevoie de multă îngrijire: tăiere, legare, altoire, întocmai ca și viața credinciosului.
                Cercetări neprețuite pe această temă a făcut părintele profesor Jan Nicolae de la Facultatea de Teologie din Alba-Iulia, care i-a dedicat un volum și a prezentat un proiect la Paris despre acest subiect.
(Pr. prof. Jan Nicolae - "«Iisus cu viţa» este cea mai iubită icoană a lui Hristos, în Ardeal" http://www.formula-as.ro/2014/1125/spiritualitate-39/pr-prof-jan-nicolae-iisus-cu-vita-este-cea-mai-iubita-icoana-a-lui-hristos-in-ardeal-17977)
                De asemenea, despre imaginea viței-de-vie ca simbol hristic: Vita-de-vie, chip al lui Hristos de Teodor Danalache https://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/vita-vie-chip-lui-hristos-127502.html
Icoană de la Muzeul satului Dimitrie Gusti

Icoană aflată la Academia Română

19 noiembrie 2017

Salvator Mundi (Leonardo da Vinci) - universul încifrat într-un tablou



            De când am văzut, în urmă cu puțin timp, tabloul Salvator Mundi, lucrarea pierdută timp de secole și regăsită acum câțiva ani, nu vâlva stârnită de exorbitantul preț cu care a fost vândută la licitație de către casa Christie's din New York m-a atras în primul rând, nici misterul din jurul miliardarului care a vândut-o ori a cumpărătorului anonim, nici controversele asupra autenticității tabloului, atribuit de unii exegeți ucenicilor lui da Vinci, cel puțin parțial, ci, efectiv, mi s-a tăiat răsuflarea privindu-l, căci nu știu să mai fi văzut vreun tablou atât de minunat pur și simplu, atât de magnetic, de hipnotizant. Nu știu ce aș fi simțit dacă aș fi putut vedea la fața locului opera, probabil că, la fel ca la Luvru, în fața Giocondei, nu aș fi avut liniștea să „comunic” cu tabloul. Ori poate aș fi rămas marcată definitiv, copleșitor, așa cum mi s-a întâmplat la Milano, în fața Cinei celei de Taină. Am avut fericirea să pot vedea câteva dintre cele doar vreo douăzeci de picturi rămase de la geniul Renașterii, dar nu în fața tuturor am avut circumstanțele necesare pentru a mă conecta la operă așa cum aș fi vrut, valul turismului de masă împiedicând declicul, vraja pe care o aștepți să te cuprindă în clipa întâlnirii cu o capodoperă. Așa că nu pot vorbi decât despre imaginea tabloului pe care internetul mi-a livrat-o, în format micșorat, filtrat, decupat... Și totuși!...
            Tabloul îl înfățișează pe Isus Christos, în ipostaza de Mântuitor al lumii (Salvator Mundi în limba latină), subiect iconografic cunoscut și înaintea lui Leonardo, frecvent în secolul al XVI-lea (Jan van Eyck, Hans Memling, Albrecht Dürer, Tizian). Christos este reprezentat cu mâna dreaptă ridicată în semn de binecuvântare, iar în cea stângă ținând un glob de cristal, într-o compoziție cu trimiteri escatologice. Tehnica sfumato, specifică lui Leonardo da Vinci, dă un aspect subtil, aerat, chipul lui Christos fiind învăluit parcă într-o ușoară ceață, în contrast cu mâna din prim plan, care este luminată din plin. Astfel, tabloul capătă adâncime, volum, Isus fiind îndepărtat și apropiat de privitor în același timp, de parcă ar fi în mișcare, venind către noi. Tehnica îmi amintește de arta fotografiei, în care planurile îndepărtate sunt ușor blurate, pentru ca obiectul din prim-plan să se observe cu toate detaliile (se crede că Leonardo ar fi făcut primele „fotografii”, unii i-au atribuit chiar realizarea giulgiului din Torino printr-o astfel de tehnică).
            Ceea ce i-a intrigat pe unii exegeți a fost impresia de neuniformitate în realizare. Ochii lui Christ par asimetrici și au priviri diferite. S-a mai observat că globul de cristal nu deformează imaginea din spate, a faldurilor hainei, deși Leonardo era un cercetător al fenomenele optice (studiase lentile, globuri), precum și alte detalii ce țin mai mult de tehnica picturală.
            Eu cred că, asemenea surâsului Monei Lisa, asimetria nu este accidentală, iar ambiguitatea face parte din esența operei. Astfel,  se poate observa faptul că ochiul stâng are o privire îndreptată direct spre cel din fața tabloului, ușor în jos, o privire plină de dulceață, de iubire. Genele sunt mai clar conturate, obrazul este mai fin, buzele au un surâs subtil, sprânceana este mai delicat arcuită. Partea stângă, corespunzătoare emisferei drepte a creierului, este cea care exprimă afectele, creativitatea, sensibilitatea, emoția și sentimentele. Această jumătate a chipului poartă atribute „feminine”; ochiul este îndreptat către creație, reprezentată de glob. Pentru lumea materială, produsul creației divine, Christ are privirea iubirii și gestul susținerii, al protecției, sfera de sticla reprezentând atât perfecțiunea, cât și fragilitatea ei. Ochiul drept privește către  interior și în sus, este o privire îndepărtată de lumea concretă, dirijată către sine și către zarea cerească. Obrazul este mai lat, maxilarul mai accentuat, sprânceana mai ridicată, cuta din colțul gurii mai adâncă. Partea dreaptă corespunde emisferei stângi, „masculine”, a creierului, responsabile de logică, raționament, limbaj conceptual, deci exprimă Logosul, rațiunea divină ce stă la baza arhitecturii universului. Cele două jumătăți, polare, dar indisolubil unite în ființa lui Christos, reprezintă un adevăr ultim revelat simbolic.
            Natura duală a lui Isus Christos - dumnezeu și om -  este încifrată și în gestul binecuvântării, după cum este el înțeles de biserica apuseană (degetul mare, arătătorul și cel mijlociu, îndreptate în sus simbolizează Sfânta Treime, iar celelalte două, îndreptate în jos, natura duală a lui Christos întrupat pe pământ). Totuși, spre deosebire de alte variante ale reprezentării Salvator Mundi, la da Vinci indexul și mijlociul apar suprapuse în formă de cruce, gest ce întărește ideea dualității. Aceeași dualitate este observabilă și în culorile veșmântului: albastrul celest și brunul terestru. Un alt simbol creștin străvechi, peștele, poate fi regăsit în compoziția romboidală a tabloului, cele două benzi încrucișate formând coada peștelui, iar fruntea - capul. Opoziția static-dinamic este și ea prezentă: mâneca formează un vărtej, o spirală, simbol al unui haos primordial, al unei surse de energie în plină creație, ce se opune  globului, static, ajuns la forma ultimă și perfectă. Oare această formă se află într-un echilibru instabil? Soarta ei va fi destrămarea? Momentan, ea apare ca fiind ocrotită de mâna ce o susține și stă sub scutul iubirii christice.
            Globul de cristal apare în alte reprezentări ale Mântuitorului drept globus cruciger, adică împodobit cu o cruce. Globul (denumit și orb, de la orbis - cerc, lume - este un simbol străvechi, el apare și la romani, ca atribut al puterii lui Jupiter, apoi ca unul dintre însemnele papalității și al caselor regale) nu mai are deasupra sa, aici, crucea, astfel mesajul operei iese din sfera religiei și  își extinde semnificația.
            Nu mă pot opri să nu menționez și principalele date privind tabloul și  istoricul lui: după cât se crede, pictura a fost relizată în jurul anului 1500, la cererea regelui Ludovic al XII-lea al Franței și a soției sale, Ana a Britaniei, după cucerirea Genovei și a Milano-ului. Este executat în ulei pe lemn de nuc, având dimensiunile de 45,5 x 65,5 cm și este înrămat. A fost ulterior deținut de regele Carol I al Angliei (la 1649), apoi  achiziționat de fiul Ducelui de Buckingham și al Normandiei în 1763. Următoarea știre despre el este din 1900, când a fost cumpărat de un colecționar englez, Francis Cook, viconte de Monserrat. Pictura a fost afectată de încercările de restaurare anterioare, cu autor necunoscut. Descendenții lui Cook au vândut la licitație în 1958 cu prețul de 45 de lire sterline. În 2005, pictura a fost cumpărată de un consorțiu al unor dealeri de artă, incluzându-l pe Robert Simon, specialist în Vechii Maeștri. Peste pictura originală se adăugaseră foarte multe straturi, aceasta arătând „ca o epavă întunecată și sumbră”(Esterow Milton A Long Lost Leonardo”). În 2011, direcțiunea National Gallery din Londra a confirmat autenticitatea tabloului, în iunie, același an, fiind anunțată în presă „noua descoperire”. În 2013 a fost cumpărat de colecționarul rus Dmitry Rybolovlev cu 127,5 milioane de dolari de la un dealer elvețian ce plătise doar puțin peste 75 de milioane. În urmă cu o săptămână, Christie's a bătut orice record, la New York,  vânzând Salvator Mundi cu 450 milioane de dolari, din care 400 de milioane achitate pe loc. Jocul presupunerilor privind cumpărătorul a început, unii susținând că tabloul ar fi rămas în SUA, care nu deține niciun alt da Vinci, alții înclinând să creadă că a luat calea Chinei sau a Orientului Mijlociu. (sursa datelor istoricului: https//ro.wikipedia.org/wiki/Salvator_Mundi_(pictu%C4%83_de_Leonardo_da_Vinci)
            Există căi de cunoaștere anterioare celei prin cuvinte și concepte, logic-expozitive ori explicative. Aceasă cunoaștere, de tip magico-simbolic, ce nu mai trece prin filtrul cugetării, ci acționează direct prin imagini revelatorii a dominat lumea timp de milenii. Pictura este una dintre artele care păstrează această putere, de a comunica simbolic, de a încifra și a revela concomitent adevăruri de dincolo de simpla aparență; iar când artistul este Leonardo da Vinci, întâlnirea dintre mijloacele artei și geniul minții dă naștere unor capodopere.