23 ianuarie 2019

„Ion” de Liviu Rebreanu. Adevărata nuntire. Mireasa lumii


Constantin Brâncuși, Sărutul
                M-am apucat, anul acesta, să recitesc Rebreanu (Ion, dar și Răscoala), cu intenția de a observa dacă, încercând să ies de pe calea bătută, mai pot descoperi ceva nou - dacă romanul s-a perimat, ori rezistă, dacă își dezvăluie alte fețe, alte semnificații, o dată cu învârtirea mașinăriei timpului către noul mileniu. Am regăsit, însă, cam același lucru, „corpul sferoid” rămâne intact, o lume închisă între legile ei bio-socio-etico-imuabile, un sistem suficient sieși, alimentat (ca Nastratin!) din propria substanță. O lume aparent lipsită de metafizică, un perpetuum mobile fără nimic magic în mecanismul lui. Țărani săraci, țărani bogați, intelectualitate rurală, clasă de mijloc - toți actanți fără pretenții într-o dramă cu scenariul prestabilit: naștere, nuntă, moarte; între ele: muncă, horă, zestre, biserică, școală, copii, iarăși pământ, cârciumă, timp ciclic, Hristoși de tablă.

                Și totuși... romanul Ion este ca un bolovan prăvălit în drum, nu-l poți ocoli, nu-l poți omite, căci este un jalon fără de care alte romane ar cădea, parcă, în abis: țăranii lui Sadoveanu și-ar purta mai palidă aura de legendă, eroii camilpetrescieni ar fi mai stingeri în mondenitatea lor,  Moromeții nu și-ar mai afla temelia polemică, Bărăganul lui Călinescu ar vibra mai puțin grandios față de Pripasul măcinat de conflicte.

                Revin la o idee pe care am susținut-o și în recenziile altor cărți: un roman puternic, rezistent estetic în timp este ancorat de cele mai multe ori într-un strat mai adânc, simbolic, mitologic.

                Să ne imaginăm că am scoate din Ion scena - controversată - a sărutării pământului, care este chiar sâmburele din care a încolțit romanul. Lumea țărănească ar rămâne meschină, ca și satul Siliștea-Gumești după tăierea salcâmului. Tot ce înseamnă sacralitate nu ar ieși din tiparul circular naștere-nuntă-moarte, reglementat prin datini și instituționalizat prin serviciile religioase.  S-ar dovedi valabilă afirmația malițioasă a lui G. Călinescu „toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, iar istoria lui Ion nu ar prezenta niciun interes pentru cititorul pretențios. Această scenă, alături de cea a cositului, dă verticalitate romanului, îl ridică pe erou din particular și îl face să devină, dincolo de timpul real, istoric, de determinismul său,  imaginea arhetipală a țăranului român și îl conectează cu unele dintre miturile fundamentale din folclorul românesc. „Măreție”, „monumentalitate”, „victimă tragică a fatalității biologice” (N. Manolescu) mi se par cuvinte cam prea mari pentru receptarea romanului Ion în mileniul al treilea, dar există în ele o intuiție critică pe care nu o putem nega.

                Recitind capitolul „Sărutarea” din partea a doua, Glasul iubirii”, suntem conduși în interiorul unei scene mitice, în care un muritor se însoțește cu o ființă stihială, primordială, spre care râvnește cu toată ființa lui. Nu e o simplă înfrățire cu glia, ci este o nuntire mistică, metafizică, prin care se încalcă granițele dintre lumi. O nuntă ce conține în sine, în scenariul ei, germenele tragicului.

                Muritorii nu se pot însoți cu ființe supraomenești decât  în moarte. Ne-o spune clar Miorița, prin „a lumii mireasă”. Ne-o spune jocul ielelor. Ne-o spun mitul zburătorului și poemul Luceafărul. Ne-o spune legenda Lostriței sau povestea Domnișoarei Christina. Tiparul este același, fie că este vorba de pământ, de apă sau de foc. Eroul e cuprins de un dor fără sațiu la vedenia  celor de dincolo de zare,  el invocă această vedenie, ea se materializează sub chip omenesc, aparent compatibil, are loc nunta mistică, stihia își ia vama și revine la splendoarea eternă.

                Pentru Ion, pământul este o vedenie, o halucinație, se constituie în patimă, în obsesie, ia chip de mireasă telurică, pentru a deveni, apoi, duh necurat și, în cele din urmă, „zmeu”, nimicindu-l psihic și fizic, absorbindu-l în esența sa, ca victimă și nutrient.

                În această scenă-cheie, Rebreanu iese din stilul cenușiu, din tonul neutru și pune în schimb toată plasticitatea unui limbaj puternic metaforizat, perfect adaptat realităților descrise. Astfel, pluralul „ca niște ibovnice credincioase”, referitor la pământuri, exprimă caracterul copleșitor al ființei primordiale, stihinice, pentru muritor. Omătul de care se dezbracă glia „ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor” este rochia de mireasă; imaginea exprimă materializarea stihiei în trup cvasiomenesc, îmbietor și amăgitor în același timp. Iluzia nunții unice, eterne, cu ursita de dincolo de zare este conținută în cuvintele: „Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei”.

                După consumarea acestei nunți, în aparenta contopire telurică, prin îmbrățișarea și sărutarea brazdelor, se declanșează, inevitabil, semnele prăbușirii. Eros și Thanatos se presupun și se succed în acest joc. Îmbrățișarea extatică e dublată de „o plăcere înfricoșată”, de „ un fior rece, amețitor”, semne ale încălcării hotarelor omenești și ale amendării inevitabile de către destin a celui care l-a înfruntat. Lutul frământat erotic se transformă în „mănuși de doliu”.

                „Boala” lui Ion se numește hybris, orgoliul și îndrăzneala nemăsurată a unui individ în luptă cu forțele potrivnice. Când aceste forțe sunt supraomenești, când destinul este cel sfidat, vorbim de schema clasică a tragediei, de aici și ridicarea eroului la rang universal și măreția sa.

                În fine, pământul reprezintă pentru Ion singura nuntă râvnită, singura împlinită, în planul unei suprarealități în care l-a prins hora destinului. Ce mai înseamnă pentru el nunțile pământești față de această „nuntă în cer”? Ce mai înseamnă sacrificarea unor pioni ca Ana sau Florica în fața acestei mirese a lumii, splendidă și cumplită totodată? După întâlnirea cu a lumii mireasă, toate celelalte nu pot fi decât copii palide, nedemne, instrument sau trofeu fără însemnătate în drumul său către adevărata contopire cu zeița-pământ.

                În miturile amintite, alegerea eroului-victimă nu ține de hazard; stihiile nu pot fi râvnite decât de ființe omenești  înzestrate superior, capabile să se măsoare cu acestea;  victima este o fie „o prea frumoasă fată”, fie un Aliman, pescar neîntrecut, fie un ciobănaș cu suflet ales. În Ion stihiile se măsoară cu un erou  care întruchipează floarea vieții țărănești, flăcău „nelumit”,  harnic, voinic, puternic psihic, înzestrat cu o vitalitate de excepție, căci energia lui hrănește, ca jertfă, cel mai bine glia.

                Dincolo de tiparul tragic se derulează viața neînsemnată, veșnic repetitivă a unui sat fără orizont, măcinat în intrigi mărunte. Dar din acest teren țâșnesc, din când în când, ca niște gheizere, destine în care bate gongul cel mare al fiorului tragic; și iată că Liviu Rebreanu a avut intuiția excepțională de a grava în romanul său, ca pe o placă fotosensibilă, clipa inefabilă în care lutul omenesc se ridică și se îngemănează cu raza eternă, înainte de a se prăbuși, inevitabil, în tină.

20 ianuarie 2019

Vintage, vintage... Queen of Hearts


          I did it again! Așa se-ntâmplă când pleci de-acasă să cumperi mâncare și te abați din drum! Te întorci cu chestii vintage și cu traista goală!
          Am achiziționat de la o lichidare de stoc a unui magazin, care cred că nu știa ce vinde, câteva obiecte care mi-au făcut duminica frumoasă. Poate cel mai inutil (că de obicei sunt cam inutile aceste achiziții ad-hoc!), dar și cel mai adorabil este această placă de porțelan de atârnat pe perete, ce o reprezintă pe Queen of Hearts. E vorba, desigur, de Regina de Cupă din Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll. Am intrat imediat în poveste, m-au fermecat detaliile și atmosfera desenului, delicatețea lui. Pe spate, are câteva versuri chiar din carte, care, în românește, sună așa: Regina de Cupă, astă vară după/Amiază, a copt niște turte./Fantele de Cupă le-a luat pe toate, /Ascuns după uluci prin curte! (traducere: Antoaneta Ralian) 
          Am mai descoperit că farfuria aceasta este prima dintr-o serie de cinci, apărute sub denumirea de Nursery Rhymes, produse de o celebră fabrică de ceramică din Anglia, Wedgwood. Anul 1986 nu știu dacă este anul lansării seriei sau anul fabricației, cred că se mai produc și astăzi. Wedgwoods este prezent și în România, produsele sale fiind considerate de lux. Fabrica datează din 1759, a fost inițial o afacere de familie și are chiar și un muzeu.
          Am reușit să găsesc pe net și imagini cu celelalte patru obiecte din serie. Ele reprezintă scene din povești și poezii englezești îndrăgite de copii: Humpty-Dumpty, Jack și Jill, Micuța Bo-Peep, Ring O'Roses.
          Fără-ndoială că am cumpărat acest obiect pentru copilul din mine. Când eram eu copil, nu am avut prea multe obiecte frumoase. Cele mai frumoase erau cărțile. Doar în unele cărți cu povești găseam astfel de lumi extraordinare. Poate de aceea am rămas și azi în preajma lor. Oare cum ar fi fost să mănânc prăjituri de casă de pe o așa farfurie? Eu una sigur voi folosi-o pe post de farfurie de prăjituri!
          Am avut o slabă intenție să fac o comparație cu ce se produce în materie de porțelan și ceramică la noi; m-am oprit, desigur, în secunda a doua.






7 ianuarie 2019

Emil Brumaru - o vocație asumată (fragment de scrisoare)



           Zile de doliu pentru poezia românească. Un uriaș poet, o voce lirică unică, inconfundabilă, a dispărut dintre noi. Cuvintele noastre sunt prea mici pentru a-l omagia cum se cuvine.

            Las un fragment dintr-o scrisoare a marelui Emil Brumaru să exprime, cu eleganța-i caracteristică, ce a însemnat pentru el alegerea acestui drum.

     


5 ianuarie 2019

Dialog pe aleile unei grădini


EL: Te-ai gândit vreodată, draga mea? Regii construiesc castele; înțelepții - cultivă grădini!
EA: Să știi că au fost și vreo câțiva regi înțelepți, care au construit atât castele, cât și grădini. Dacă mă întrebi, eu, una, prefer grădinile!
EL: Vrei să spui că disprețuiești castelele?
EA: Nu, nu, dar uite, mă gândeam...  Văzut de sus, un castel e ca o mandală! O mandală de piatră.
EL: Exact, un produs al rațiunii. O mandală cam țeapănă și arogantă. Și, totuși, o grădină este și ea o mandală, dar o mandală vie: rațiunea umană ce pune ordine în natura irațională...
EA: Tu ești țeapăn și arogant! Gata cu filozofia! Mai bine îți explic eu, cu literatura: uite, mi-am adus  aminte de legenda regelui Alfonso de Castilla și a frumoasei lui amante, Raquel. Raquel la Fermosa, chiar așa i s-a spus. Era fiica unui evreu bogat, iar regele s-a îndrăgostit nebunește de ea, deși era căsătorit, a luat-o de la tatăl ei și au trăit în ascuns o mare iubire, stârnind mânia poporului. El i-a dăruit un palat și o grădină. O grădină secretă, cu havuze și flori minunate. Nu cred că frumoasei prizoniere i-ar fi plăcut numai castelul! Ar fi murit de tristețe între zidurile lui...
EL: Dar nici nu s-a mulțumit doar cu grădina... ha, ha!...
EA: Hai, te rog, nu-mi strica povestea... Nu, nu i-ar fi plăcut doar grădina, pentru că... pentru că o grădină care nu aparține niciunui castel, niciunei case este... un parc! Este un loc pentru toată lumea!
EL: Și ce-i așa de rău în asta?!
EA: Vezi că mă superi!... Să lăsăm deoparte regii. Să ne-ntoarcem la înțelepți.
EL: OK. Păi înțelepții... sunt înțelepți, de-asta iubesc grădinile!
EA: Nu înțeleg logica, dacă are vreuna! De ce fac asta?
EL: Pentru că astfel devin...  și mai înțelepți!
EA: Și de ce ar avea nevoie tocmai de grădini pentru a deveni și mai înțelepți?
EL: Păi, uite, draga mea, cum văd eu lucrurile: o grădină este asemenea unei insule. Totul în jurul ei curge. Haotic, nebunește, ca un vârtej. Este viața noastră care curge, din zi în zi mai trepidantă. În schimb, în grădină, totul respiră altfel, mai adânc,  mai lent. Parcă timpul ar sta în loc. Înțelegi?
EA: Da... Ai dreptate; aici, totul curge altfel.
EL: Trăiești experiența timpului încetinit, a lentorii, a odihnei...
EA: Nu poți grăbi florile să înflorească. Te pui în armonie cu asta...
EL: Așa e, draga mea. Te pui în armonie cu natura. Cu rosturile ei, cu ritmurile ei interioare...
EA: Am ajuns la rondul de trandafiri. Suntem chiar în centrul grădinii!
EL: Ah, cum ni se oglindesc chipurile în apa micului bazin! Câtă liniște!
EA: Și ce răcoare!
EL: Timpul chiar stă în loc!
EA: Așa e! N-aș mai pleca de-aici niciodată!
EL: Din păcate... Vraja trebuie ruptă. Întinde mâna și tulbură oglinda... Așa...
EA: Da, păcat...
EL: Ca să nu fii tristă, gândește-te că aici vin păsările să bea apă și s-ar speria de noi!
EA: Chiar așa! Uite-le acolo, printre ramuri! Să mergem...
EL: Da, haide, e târziu...
EA: Dar mai-nainte spune-mi, într-un cuvânt: în ce constă miracolul unei grădini?
EL:  Miracolul unei grădini, hmm... Păi, în esență, toate grădinile sunt daruri. Daruri de iubire. Pentru o singură ființă sau pentru mai multe. Grădinile înconjurate de ziduri sunt daruri secrete pentru iubiri secrete. Grădinile publice sunt daruri pentru toți.
EA: Adevărat. Ca să construiești o grădină îți trebuie timp, înțelepciune și iubire. Cum ziceai: „Regii construiesc castele; înțelepții - cultivă grădini!”
EL: Regii dăruiesc castele, iubito. Eu nu-ți pot dărui decât o floare... Și o plimbare prin această grădină.
EA: Asta pentru că tu ești un înțelept, iubitule... 

                                                                      (Text și desen - Nicoleta Ionescu)