 |
| Constantin Brâncuși, Sărutul |
M-am apucat, anul acesta, să recitesc Rebreanu (Ion, dar și Răscoala), cu intenția de a observa dacă, încercând să ies de pe
calea bătută, mai pot descoperi ceva nou - dacă romanul s-a perimat, ori
rezistă, dacă își dezvăluie alte fețe, alte semnificații, o dată cu învârtirea
mașinăriei timpului către noul mileniu. Am regăsit, însă, cam același lucru,
„corpul sferoid” rămâne intact, o lume închisă între legile ei bio-socio-etico-imuabile,
un sistem suficient sieși, alimentat (ca Nastratin!) din propria substanță. O
lume aparent lipsită de metafizică, un perpetuum mobile fără nimic magic în
mecanismul lui. Țărani săraci, țărani bogați, intelectualitate rurală, clasă de
mijloc - toți actanți fără pretenții într-o dramă cu scenariul prestabilit:
naștere, nuntă, moarte; între ele: muncă, horă, zestre, biserică, școală,
copii, iarăși pământ, cârciumă, timp ciclic, Hristoși de tablă.
Și totuși... romanul Ion este ca un bolovan prăvălit în drum, nu-l poți ocoli, nu-l poți
omite, căci este un jalon fără de care alte romane ar cădea, parcă, în abis: țăranii
lui Sadoveanu și-ar purta mai palidă aura de legendă, eroii camilpetrescieni ar
fi mai stingeri în mondenitatea lor, Moromeții
nu și-ar mai afla temelia polemică, Bărăganul lui Călinescu ar vibra mai puțin
grandios față de Pripasul măcinat de conflicte.
Revin la o idee pe care am susținut-o și în
recenziile altor cărți: un roman puternic, rezistent estetic în timp este
ancorat de cele mai multe ori într-un strat mai adânc, simbolic, mitologic.
Să ne imaginăm că am scoate din Ion scena - controversată - a sărutării pământului, care este chiar
sâmburele din care a încolțit romanul. Lumea țărănească ar rămâne meschină, ca
și satul Siliștea-Gumești după tăierea salcâmului. Tot ce înseamnă sacralitate
nu ar ieși din tiparul circular naștere-nuntă-moarte, reglementat prin datini
și instituționalizat prin serviciile religioase. S-ar dovedi valabilă afirmația malițioasă a
lui G. Călinescu „toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, iar istoria lui
Ion nu ar prezenta niciun interes pentru cititorul pretențios. Această scenă,
alături de cea a cositului, dă verticalitate romanului, îl ridică pe erou din
particular și îl face să devină, dincolo de timpul real, istoric, de
determinismul său, imaginea arhetipală a
țăranului român și îl conectează cu unele dintre miturile fundamentale din
folclorul românesc. „Măreție”, „monumentalitate”, „victimă tragică a
fatalității biologice” (N. Manolescu) mi se par cuvinte cam prea mari pentru
receptarea romanului Ion în mileniul
al treilea, dar există în ele o intuiție critică pe care nu o putem nega.
Recitind capitolul „Sărutarea” din partea a doua,
Glasul iubirii”, suntem conduși în interiorul unei scene mitice, în care un
muritor se însoțește cu o ființă stihială, primordială, spre care râvnește cu
toată ființa lui. Nu e o simplă înfrățire cu glia, ci este o nuntire mistică,
metafizică, prin care se încalcă granițele dintre lumi. O nuntă ce conține în
sine, în scenariul ei, germenele tragicului.
Muritorii nu se pot însoți cu ființe supraomenești
decât în moarte. Ne-o spune clar
Miorița, prin „a lumii mireasă”. Ne-o spune jocul ielelor. Ne-o spun mitul
zburătorului și poemul Luceafărul. Ne-o spune legenda Lostriței sau povestea
Domnișoarei Christina. Tiparul este același, fie că este vorba de pământ, de
apă sau de foc. Eroul e cuprins de un dor fără sațiu la vedenia celor de dincolo de zare, el invocă această vedenie, ea se
materializează sub chip omenesc, aparent compatibil, are loc nunta mistică,
stihia își ia vama și revine la splendoarea eternă.
Pentru Ion, pământul este o vedenie, o halucinație,
se constituie în patimă, în obsesie, ia chip de mireasă telurică, pentru a
deveni, apoi, duh necurat și, în cele din urmă, „zmeu”, nimicindu-l psihic și fizic,
absorbindu-l în esența sa, ca victimă și nutrient.
În această scenă-cheie, Rebreanu iese din stilul
cenușiu, din tonul neutru și pune în schimb toată plasticitatea unui limbaj
puternic metaforizat, perfect adaptat realităților descrise. Astfel, pluralul „ca
niște ibovnice credincioase”, referitor la pământuri, exprimă caracterul
copleșitor al ființei primordiale, stihinice, pentru muritor. Omătul de care se
dezbracă glia „ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și
corpul gol, ispititor” este rochia de mireasă; imaginea exprimă materializarea stihiei în trup cvasiomenesc, îmbietor și amăgitor în același timp. Iluzia nunții unice, eterne, cu ursita de
dincolo de zare este conținută în cuvintele: „Dragostea lui avea nevoie de
inima moșiei”.
După consumarea acestei nunți, în aparenta contopire
telurică, prin îmbrățișarea și sărutarea brazdelor, se declanșează, inevitabil,
semnele prăbușirii. Eros și Thanatos se presupun și se succed în acest joc.
Îmbrățișarea extatică e dublată de „o plăcere înfricoșată”, de „ un fior rece,
amețitor”, semne ale încălcării hotarelor omenești și ale amendării inevitabile
de către destin a celui care l-a înfruntat. Lutul frământat erotic se
transformă în „mănuși de doliu”.
„Boala” lui Ion se numește hybris, orgoliul și îndrăzneala nemăsurată a unui individ în luptă
cu forțele potrivnice. Când aceste forțe sunt supraomenești, când destinul este
cel sfidat, vorbim de schema clasică a tragediei, de aici și ridicarea eroului
la rang universal și măreția sa.
În fine, pământul reprezintă pentru Ion singura nuntă
râvnită, singura împlinită, în planul unei suprarealități în care l-a prins
hora destinului. Ce mai înseamnă pentru el nunțile pământești față de această
„nuntă în cer”? Ce mai înseamnă sacrificarea unor pioni ca Ana sau Florica în
fața acestei mirese a lumii,
splendidă și cumplită totodată? După întâlnirea cu a lumii mireasă, toate celelalte nu pot fi decât copii palide,
nedemne, instrument sau trofeu fără însemnătate în drumul său către adevărata
contopire cu zeița-pământ.
În miturile amintite, alegerea eroului-victimă nu
ține de hazard; stihiile nu pot fi râvnite decât de ființe omenești înzestrate superior, capabile să se măsoare cu
acestea; victima este o fie „o prea
frumoasă fată”, fie un Aliman, pescar neîntrecut, fie un ciobănaș cu suflet
ales. În Ion stihiile se măsoară cu
un erou care întruchipează floarea
vieții țărănești, flăcău „nelumit”, harnic, voinic, puternic psihic, înzestrat cu
o vitalitate de excepție, căci energia lui hrănește, ca jertfă, cel mai bine
glia.
Dincolo de tiparul tragic se derulează viața
neînsemnată, veșnic repetitivă a unui sat fără orizont, măcinat în intrigi
mărunte. Dar din acest teren țâșnesc, din când în când, ca niște gheizere,
destine în care bate gongul cel mare al fiorului tragic; și iată că Liviu
Rebreanu a avut intuiția excepțională de a grava în romanul său, ca pe o placă
fotosensibilă, clipa inefabilă în care lutul omenesc se ridică și se
îngemănează cu raza eternă, înainte de a se prăbuși, inevitabil, în tină.
