28 decembrie 2014

Printre sarmale, muzele tac...



Sursa fotografiei: Internet
               E o realitate şi poate că nu e rău să mai fie şi aşa. E un timp pentru toate. Un timp în care raţiunea se mai odihneşte, iar spiritul şi trupul se bucură. Unele îşi au rădăcinile în celelalte. Hrănindu-le pe fiecare, tot ansamblul devine mai puternic. Banchetul lui Platon nu era o iluzie. Chiar Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada o spune pe şleau, cu umorul său neegalat: "Cându-s pântece bine sătule,/Atunci e şi gura vorbitoare.(...)/Dară când e lipsă de bucate/ Nu știu cum și mintea să tâmpește/ Și n-are sfaturi așa curate,/Iară limba tace ca ș-un pește;/ Deci în pântece pline stă toată/ Filosofia cea lămurată." 
               Important e să prilejuieşti asemenea "banchete", să dai voie celor mai înalte să-ţi locuiască fiinţa. Am primit o educaţie mai rigidă, în care erau preţuite excesiv datoria, munca şi pusă la colţ desfătarea. Am înţeles şi părţile bune şi greşelile acestui tip de educaţie. Ca mulţi din generaţia mea, nu am crezut nici măcar în Moş Gerilă, darămite în spiritul Crăciunului şi nu am avut întotdeauna brad împodobit. Tot ce am recuperat la maturitate nu poate acoperi acele goluri. De aceea m-am bucurat de zilele de Crăciun, de pacea lor, am mai lăsat deoparte intelectul, n-am mai scris pe blog, m-am bucurat să fac sarmale, să fiu cu familia, să trăiesc lucruri frumoase. Chiar dacă aceste mici ospeţe nu s-au ridicat neapărat la nivelul de banchete ale spiritului, am simţit că ele m-au întărit şi m-au îmbogăţit, pentru că mi-au adus bucurie, care este, după cum spune Eclesiastul, partea omului pe pământ: "Du-te dar de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum."

22 decembrie 2014

Basm tăcut



Marc Chagall, Flowers and lovers in the red sky
Am ajuns prea târziu la bal.
Cenuşăreasa îşi pierduse deja pantoful de cristal.
Trăsura se transformase de mult în dovleac.
Prinţul se închisese în turn, fără leac.
Orchestra a mai cântat puţin şi-a plecat.
Orologiul a stat.
Servii au strâns în linişte mesele,
S-au retras prinţii şi prinţesele.

Dintre stelele ce se stingeau în candelabru
una câte una
a rămas numai luna.
Şi, pe tăcute, sub raza ei despletită
S-a pornit altă nuntă, nenuntită:
De cenuşărese
de nimeni alese
şi de prinţi de scrum
cu trupuri de fum,
sosiţi prin ceaţă
cu roua pe faţă;
ei s-au înlănţuit
şi-au tot dănţuit
din miez de noapte
până-n dimineaţă.

În zori de zi, în grădină,
mi-am azvârlit şi eu condurii în tină,
ofrandă pentru clipele deşarte.

Şi-acolo am şezut şi-am plâns,
pe vârful muntelui de visuri sparte.

16 decembrie 2014

La poarta de sus



Sursa: Internet
La poarta de sus am bătut,
Tăcere de bronz s-a cernut.
Deschis-am trudit uşa grea,
În prag m-a primit umbra mea.

Ce vrei - mi-a grăit, preasupusă,
Aici masa-i încă nepusă.
Te-ntoarce şi vezi-ţi de soartă
Şi crucea pe umeri ţi-o poartă

Pân' clopotul mare va bate,
Surpând temeliile toate,
Pân' clopotul mic se va frânge
Şi inima lumii va plânge,

Pân' n-or mai fi lacrimi nescurse,
Nici doruri din suflet nesmulse,
Pân' n-o mai fi drum de-nturnare,
Nici milă şi nici îndurare...

Când toate vei pierde pe lume,
Şi şters când va fi al tău nume,
Atunci să te-ntorci, fără ştire,
Prunc nou, limpezit în iubire.

Autor: cutiaculitere

14 decembrie 2014

Am început să umblu prin pub-uri!...

Aşa cum fetele rele pozează uneori în fete cuminţi, se pare că din când în când şi fetele cuminţi se erijează în fete rele. Cam ca tocilarul luat pe sus la chiul, o oră, de către colegi, care se laudă apoi la nepoţi că a fost rebelul şi chiulangiul şcolii. Tot aşa şi cu mine. Nu ştiu cât de cuminte sau tocilară am fost, cert este că am înnebunit la bătrâneţe (cum consideră unii, nu eu, hi,hi!) şi viaţa mă tot duce-n ultima vreme pe unde cu gândul nu gândeşti: prin pub-uri.
            Vineri am fost la petrecerea de Crăciun a instituţiei, unde media de vârstă se învârte pe la 32 de ani, iar locaţia a fost, desigur, un pub. Petrecerea a fost haioasă, cu muzică, băutură (me: o bere draught) şi ceva haleală apoi s-a lăsat cu dans, iar pe la 11.30 m-am cărat - vă daţi seama că îmi adaptez un pic limbajul la împrejurări. Ideea e că pub-ul acesta era deschis recent şi nu prea semăna a pub, pentru că, pentru mine, un pub fără pompele alea strălucitoare de bere nu prea are haz. Ori nu le-am văzut eu? Era ceva underground, într-un subsol cu intrare atât de discretă, că nici n-o observai, lumină chioară ("discretă", măi femeie!), canapele, măsuţe, ţevi la vedere - că doar era subsol, nu? - şi cea mai tare chestie: lumina era chioară şi în anticamera de toaletă, la oglinzi, căci am vrut să mă aranjez puţin, dar am dedus că e atât imposibil, cât şi inutil, date fiind împrejurările.
            Dacă e să mă spovedesc, apoi să o fac de tot: astă vară am mai bătut vreo două pub-uri la Londra, la mama lor. Şi nu erau la subsol. Unul mai mărginaş, unde m-am simţit neaşteptat de bine, unde oamenii îşi beau berea liniştiţi şi discutau de-ale lor, cei mai tineri la bar, ceilalţi prin colţuri, iar alţii în picioare, afară, unde se bea din pahare de plastic. Al doilea, în centru, diferenţa fiind de clasă, dar nu colpeşitoare, unde mai erau şi cupluri de turişti, ca noi, muzica era excelentă, pur englezească - barmanul avea afişată licenţa de difuzare a muzicii în geam - şi atmosfera însufleţită. Şi aici, chestia cu băutul în picioare, afară, era regulă, pentru tineretul ieşit de la serviciu în special. Ar fi făcut asta românii? Sunt convinsă că era şi o diferenţă de preţ.
            În concluzie, după principiul că fiecare se dă specialist în ceea ce nu se pricepe, aşa şi eu, am descoperit că chestia asta cu pub-urile e o formulă plăcută de socializare, dacă e făcută bine, pentru că nu e de fiţe şi te poţi simţi în largul tău, mai ales dacă eşti mai tânăr şi mergi cu o gaşcă adecvată.
            P.S. Ştiu că pub-urile adevărate sunt cele irlandeze, dar n-am avut ocazia să ajung pe-acolo, aşa că mi-ar plăcea să-mi spuneţi care este diferenţa, dacă aţi fost.

Două minute de lectură

William Shakespeare - Sonete

Sir Lawrence Olivier, în Hamlet
LX
Ca valurile ce se sparg de stâncă
Aşa fug clipele către sfârşit;
Schimbându-se pe rând, aleargă, încă,
Tot mai departe-n ritm neostenit.

Tot ce se naşte-n marea de lumină
Ajunge-n floarea vârstei plin de har,
Dar gârbovit de bezne se-nruină
Sub timpul ce-şi distruge propriul dar,

Căci timpul roade-a tinereţii mladă
În frumuseţea frunţilor săpând;
Tot ce-i mai bun pe lumea asta, pradă
Şi toate-i cad sub coasă, rând pe rând.

Doar versu-mi poate timpul să-l înfrunte -
Ferindu-te de mâinile lui crunte!

(în traducerea lui Neculai Chirică)

9 decembrie 2014

Concertele lui André Rieu


http://www.paneurotravel.ro/viewimgs/concert-andre-rieu/img01.jpg
Nu sunt o persoană prea muzicală, dar ascult cu plăcere, din când în când, un concert cunoscut sau arii celebre. Nu mă aşteptam însă ca un artist şi producţiile sale muzicale să-mi inducă o asemenea stare de bucurie ca André Rieu şi Orchestra Johann Strauss pe care o conduce, aşa cum am simţit descoperind un videoclip postat pe Google. A picat ca un dar perfect de ziua mea, de Sf. Nicolae, căci am petrecut cel puţin o oră urmărindu-i concertele.
            André Rieu este extrem de carismatic, dirijorul prin excelenţă, cu ţinută impecabilă, eleganţă şi nerv, plete romantice, lavalieră (prinsă cu o broşă de invidiat, cel puţin Swarowski!) şi frac, plin de şarm la cei 65 de ani ai săi, cu ceva din Mel Gibson în privire. Ştie să-şi joace publicul şi să-l surprindă cu soluţii artistice spectaculoase şi mai ales ştie să ofere o prestaţie muzicală impecabilă. Cântă, de asemenea, la vioară, ceea ce îi aduce un plus de imagine.
            Orchestra sa este formată din multe femei, cam în număr egal cu bărbaţii. Frumoasele instrumentiste performează îmbrăcate în rochii  de epocă, vaporoase şi strălucitoare, în culori pastelate. Sunt adorabile cele ce cântă la oboi sau un soi de saxofon, în ţinuta aceasta, au şarm (repet cuvântul, n-am ce face, este singurul potrivit) şi umor şi parcă fiecare persoană din orchestră este un actor formidabil, care zâmbeşte la public şi la cameră.
            Fără a face rabat de la calitatea interpretării muzicii clasice, concertele sunt destinte unui public modern, destul de larg, dar cultivat, care doreşte un enterteinment mai elevat. Spectacolul câştigă prin elemente surprinzătoare: Mary Poppins zboară cu umbrela în mână pe deasupra publicului, Boleroul lui Ravel se termină în explozii înflăcărate, la Dunărea albastră, cântată la Schönbrunn, dansează vals atât de balerinii, cât şi de persoane din public, la Veneţia, în balcoane sunt plasaţi instrumentişti în costume de epocă. Filmările sunt excelent realizate, reuşind să inducă privitorului entuziasmul publicului.
            Trebuie să mărturisesc că am avut un moment de îndoială, în care am presupus că filmările din public sunt regizate, adică sunt făcute cu figuranţi. Pentru că n-am crezut că pot exista în realitate oameni atât de frumoşi, de îngrijiţi, de bine îmbrăcaţi, atât de cultivaţi, care să se bucure atât de deschis de viaţă în ceea ce are ea mai bun. Cred că m-am înşelat. Se pare că André Rieu şi Orchestra Johann Strauss vor veni în 2015 în România. Mi-ar plăcea să pot merge. Oare cât va costa biletul?

3 decembrie 2014

Tablouri de iarnă: Viorel Mărginean



Iarna aceasta cu zăpdă timpurie mi-a adus aminte de picturile lui Viorel Mărginean, pe care le admiram cândva, pe vremea când mergeam frecvent la expoziţiile de la Dalles, Simeza etc. etc.

2 decembrie 2014

ISTORII SECRETE: TITANICUL (Microficţiune)



10 aprilie 1912
Agentul H21 călătorea incognito, ocupând cabina nr. 115 a Titanicului. Ducea cu sine documente diplomatice de maximă importanţă, prin care Tripla Alianţă încerca să-şi extindă relaţiile către puternicele cercuri politice nordamericane.
Margaretha Geertruida Zelle, căsătorită MacLeord, şi bodyguardul său bine înarmat se îmbarcaseră la bordul Titanicului sub identitatea unei perechi de evrei proaspăt căsătoriţi. Margaretei, acest rol îi părea deosebit de dificil, căci era foarte diferit de stilul de viaţă care o consacrase: depenentă de lux, de bijuteriile extravagante, de dansurile orientale, era socotită o adevărtă regină a Belle Époque. Acum, total îmbrăcată, cu chipul învăluit şi fără urmă de machiaj, era imposibil să fie recunoscută. Rudy, bodyguardul, nu-i permitea să iasă din cabină neînsoţită, decât cel mult o jumătate de oră, pe înnoptat. Când s-a produs dezastrul, la orele 23.40, Margaretha se afla singură pe punte. Cuprinsă de panică, a rupt-o la fugă spre bărcile de salvare. Rudy şi docmentele s-au scufundat pentru totdeauna în apele întunecate ale oceanului. Misiunea eşuase. Peste doi ani avea să izbucnească războiul. Deşi Margaretha s-a întors la vechile ei ocupaţii, nu a fost niciodată iertată. Acuzată de spionaj, frumoasa agentă dublă H2 (Mata Hari) a fost condamnată la moarte şi împuşcată în 1917.

29 noiembrie 2014

Un scriitor haute couture: Patrick Modiano - premiul Nobel pentru literatură 2014



          Am citit micul roman recent tradus al acestui autor,  
În cafeneaua tinereţii pierdute ( Ed. Art, traducere de Constantin Abăluţă), în aproximativ două ore. Format mic, litere mari, margini albe cât cuprinde. Bun de citit în metrou. Prima mea reacţie a fost: Helo-ooo?!! Pentru aşa ceva se iau premii??? Pentru o povestioară absolut banală, care în 2007, anul publicării în Franţa, mizează încă pe mitul Eternei reîntoarceri, ceea ce scria Eliade prin '40? Un roman diafan, uşor sentimental, uşor misterios, uşor boem, uşor poliţist, uşor filozofic, uşor pluriperspectivist? Pus în balanţă cu, de pildă,  romanele lui Mo Yan, adevărat caşalot al Nobelului (2012), e cât un fulg!
            Povestea nu merită rezumată, pentru că oricum romanul este mic. Dar are un "ce" al lui. Şi acel quelque chose face diferenţa. Ca-n haute couture. Are ceva de tipul: îmi permit să scriu lejer, pentru că ştiu să scriu chic, pentru că iese bine, am materiale de supercalitate, am supercroieli, am o clientelă internaţională. Am în spate un oraş care îmi scrie fundalul; am în spate o tradiţie literară care îmi furnizează temele.
            Romanul e superfranţuzesc, iar autorul său jonglează atât de postmodernistic frou-frou cu clişeele culturale. Lasă impresia unui roman scris pentru export, pentru turiştii obsedaţi de mirajul Parisului. Vreţi Parisul? Poftiţi Parisul: zeci de nume de pieţe, de străzi şi de bulevarde, poduri, cartiere şi arondismente (Moulin Rouge nu putea lipsi, desigur), ele înseşi generând poezia romanului - şi să nu credeţi că autorul le foloseşte la modul inocent! Cafenele, artişti boemi, studenţi, nelipsita midinetă, soţul cocu, imigranţi, fotografi, droguri, prostituţie, vagabondaj, ocultism, accente de roman noir, de policier, într-un puzzle edulcorat, rafinat şi, trebuie să recunosc, plăcut la lectură. Ar fi absolut imposibil să încerci să transpui romanul în alt cadru (Bucureştiul, de exemplu) fără a-i ştirbi farmecul;  pentru că Parisul este însăşi substanţa romanului, o lume inconfundabilă, de ieri, de azi, de totdeauna. Aş citi oricând un alt roman al lui Modiano, cu plăcerea cu care aş purta o eşarfă de lux sau aş bea o cupă de şampanie undeva, în Place de la Concorde.

28 noiembrie 2014

Miroase a iarnă...

Noiembrie târziu, dimineaţă, tăcere geroasă, ceaţa poetizează luminile pe autostradă - privite de sus, de pe pod, şirurile de maşini sunt ghirlande timpurii de Crăciun, Ikea o insulă nordică, clădirile de sticlă aisberguri în derivă, pădurea Băneasa un plămân obosit, colegii încă nu s-au dezmeticit, mai sunt zece minute pentru cafea, moment bun şi cald, amorţit, căci fire nevăzute încă nu se destramă, ca-ntr-un stol ce simte încă la unison, în aceeaşi gamă, înainte de zbor.
Azi miroase a iarnă, fermecător, mă surprinde mereu acest avanpost olfactiv al iernii cu nea şi cu rost. Ca Proust, răspund emotiv, imagini năvălesc intempestiv, retrăiesc un fior studenţesc, noiembrie, cu baluri maraton, feţe noi, himerice planuri de revelion, lungi plimbări la şosea. Da, a fost cândva, când lumea era a mea, era a noastră. Noiembrie târziu mi-a redeschis o fereastră...

(Sursa foto: Internet)

25 noiembrie 2014

Piese de schimb



Joan Miró, Woman in front of the sun
Zi de zi, văd ieşind din spitale
fiinţe cu inimi artificiale,
cu feţe răscroite, cu retine
prin care lumea se vede mai bine,
cu noi perle dentare,
cu proteze de mâini şi picioare.
cu buze pline, cu păr de plastic
(fără-ndoială bombastic).

Întreb cu sfială o muză gracilă:
Dragă,
de ce ai mâna aşa de agilă,
ochii aşa de ageri,
urechile atât de fine,
dinţii aşa perfecţi?

Cine
nu ştie, dragul meu, 
îmi răspunde,
-oh, simt cum privirea-i mă tunde! -
toate astea sunt doar pentru tine!
ca să mă iubeşti şi ca să....
în fine:
Ca să te pot mânca mai bine!

Răspunsul
a venit de la sine...

 

19 noiembrie 2014

Două minute de lectură

O poezie cunoscută, care mă încântă de fiecare dată:

Risipei se deda Florarul

Gustav Klimt - The Kiss
de Lucian Blaga

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se deda florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă, galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.


Ne cade-n gura când vorbim,
si-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.


Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.


Visând, întrezărim prin doruri-
latente-n pulberi aurii-
păduri ce ar putea să fie,

şi niciodată nu vor fi.

18 noiembrie 2014

Un weekend cu criminalii, tatuaţii şi ex-hipioţii drăgălaşei Alice Munro



Când am ales, dintre cele vreo trei volume ale lui Alice Munro, la întâmplare, pe cel intitulat "Prea multă fericire", am făcut-o cu o oarecare condescendenţă, de tipul: hai să văd ce dulcegării o fi scris bătrânica asta cu chip angelic şi pe ce criterii, străine de cele literar-estetice, o fi luat Nobelul. Greşit. Gre-şit!!! 

Canadianca scrie despre o lume dură, total străină de ce am mai citit, o lume cu oameni fruşti, independenţi, bărbaţi şi femei vulnerabili în faţa impulsurilor instinctuale, care îşi urmează pornirile, de multe ori (auto)distructive, suportă consecinţele alegerilor făcute şi îşi asumă cu un fel de resemnare viaţa, cu tot ce presupune ea.

Mame tatuate, care-şi cresc singure copiii, lucrează ce se nimereşte (tâmplărie, de exemplu) şi strică familii fără mustrări de conştiinţă, taţi ce îşi ucid copiii într-un moment de furie, studenţi ce îşi abandonează din impuls studiile pentru a porni hai-hui, tineri eminenţi ce pleacă de acasă şi trăiesc în mizerie, din cerşetorie, în marile oraşe în numele unei religii nedefinite, copii taraţi fizic sau cu retard, profesori universitari ce îşi cioplesc singuri casele, bătrâne atacate de criminali disperaţi, ce nu-şi mai putuseră suporta soarta.

Ceea ce răzbate din aceste nuvele este un aer de pădure, de sălbăticie, în care stratul de civilizaţie este uşor de zgâriat. Personajele par nişte lupi aparent domesticiţi, dar gata oricând să dea glas fondului ancestral. Cumva o demarcaţie vagă între bine şi rău, o amoralitate ce strigă dincolo de convenţiile lumii moderne. Tocmai de aceea, victimele nu-şi judecă agresorii, fiindcă înţeleg funcţionarea acelei lumi.

Stilul scriitoarei este de o precizie şi de o simplitate perfect adaptate subiectelor, pe care le serveşte la modul optim. Pe linia comportamentismului american, fără prea multă psihologie, complexitatea personajelor se construieşte "din afară", cu linii ferme. Scriitoarea nu judecă, nu compătimeşte, ci pare mereu să ne spună: lumea este aşa şi trebuie privită ca atare.

16 noiembrie 2014

Sculptură subacvatică - Jason de Caires Taylor


Sculptorul englez Jason de Caires Taylor (n. 1974), fondatorul şi directorul artistic al Muzeului Subacvatic de Artă din Cancun, Mexic, creează sculpturi realiste ale unor persoane şi apoi le plasează pe fundul mării, în zone cu apă limpede, favorabile scuba-diving-ului. Odată cu timpul, aceste sculpturi intră în simbioză cu natură. Artistul îşi defineşte opera drept un paradox al creaţiei, întrucât este gândită pentru a fi asimilată de ocean, obiectele inerte se transformă în recife vii de coral.
Jason de Caires Taylor foloseşte doar materiale sigure pentru mediul înconjurător, prielnice creşterii coralilor. Cele mai cunoscute lucrări ale sale, sunt: Hombre en llamas (Om în flăcări), La Jardinera de la Esperanza (Grădina speranţei), El Colecionista de los Sueños (Colecţionarul de vise), La Evolución Silenciosa (Evoluţia silenţioasă).







14 noiembrie 2014

Aquarius


Mi-am făcut o barcă dintr-un zâmbet.
L-am cioplit cu greu,
am întins mult de el, ca să-i dau
curbura necesară.
Să poată pluti peste ape.

Nu ştiam să zâmbesc,
nu-mi trebuia asta. 
Îmi vedeam de ogorul meu,
de roadele mele trudite cu greu,
cu fruntea-n pământ,
la mila cerului.
Dar au venit
ape negre,
şi mi-au înecat câmpul.
Şi a trebuit să fug, pentru a nu pieri.

Acum, în fiecare zi mă gândesc la barca mea,
la cum s-o fac mai straşnică,
să-i dau lustru, să-i pun  vele
sau mai bine motoare.
Mi-am uitat rostul
şi m-am apucat de o treabă nouă,
necunoscută,
pe nepusă masă.
Nu c-aş fi vrut, dar ştiu
că e pe viaţă şi pe moarte.

Mi-am armat, mi-am nichelat zâmbetul.
Îl voi face un Titanic
sau măcar o Arcă,
să pot salva câteva animale.
Am auzit că tot pâmântul va fi înghiţit de ape.
Unde mă duc? Cât voi pluti în derivă?
N-am un răspuns.
Nu e timp de răspunsuri.
                        

11 noiembrie 2014

În Obor, mai ceva ca la Românii au talent!



Dacă e marţi... sunt impresii de weekend (asta pentru că luni a fost o autentică zi mizerabilă de luni şi efectiv n-am avut când să scriu). Deci. Ce sună mai bine după un weekend la mall? Desigur: un weekend în Piaţa Obor! Dacă cineva strâmbă din năsuc, asta se întâmplă, probabil, pentru că nu cunoaşte farmecul acestui reper al capitalei şi, iarăşi probabil, nu e bucureştean de baştină. Eu sunt, şi, dacă nu aş fi avut ocazia să cunosc, încă din copilărie, acest magic topos impregnat de cel mai autentic balcanism, aş fi pierdut multe.
Carevasăzică, duminică mi-a venit ideea să mă abat prin Obor şi să colind zona, mai mult de moft, decât pentru a găsi ceva anume. Nu voi zăbovi asupra magazinului Bucur, care se zbate să nu se ducă la fund, nici asupra tarabelor aciuate pe lângă vechea hală, căci vreau să ajung mai repede la chestiune. Piaţa cea nouă. Modernă, cu scări rulante, balcanism cu ştaif. Jos zarzavagiii, sus magazine de tot felul. Aici, o scenă incredibilă şi strict autentică. Dar mai întâi să descriu atmosfera: zarzavaturi şi muzică; mezeluri şi muzică; ciocănele de curcan şi muzică. Parcă fiecare stand avea altă sursă, era pe alte lungmi de undă. Pe unde treceai, alte muzici îţi mângâiau auzul. Tocmai trecusem pe lângă nişte brânzeturi, unde răsuna Cerul lui Proconsul, pe lângă nişte cârnaţi legănaţi de frumoasa melodie italiană Brutta (Alessandro Canini, am verificat acasă), când, la o măcelărie, pe colţ, patru vânzătoare tinerele, cu şorţurile pe ele, încinseseră o horă cu chiuituri, pe Mărioară de la Gorj, a Mariei Tănase, chiar în dosul vitrinelor. Jucau fetele astea, ca la răspântie în sat, cu chef de viaţă  rar întâlnit! Au jucat aşa vreo două-trei minute, spre încântarea lor în primul rând, dar şi a clienţilor, rămaşi mască. Am zâmbit şi am ieşit pe esplanadă, unde, în fumul de mititei şi în izul de must proaspăt, răsuna o altă melodie populară menită să-ţi strige în faţă că viaţa e, de fapt, frumoasă, numai voi, ăia cu nasul în cărţi, o complicaţi inutil.


8 noiembrie 2014

La sfârşit

Ancient art (Jordania)


De la un timp
v-aţi transformat cu toţii-n statui
într-un muzeu în ruină,
statui de nisip, calcaroase,
cu oase
sfărâmicioase
şi piepturi gălbui.

Desigur,
cale de întoarcere nu-i.
 
Alunecări de prundiş
rostogolite în pantă
vă iau şi vă duc,
grohotiş,
spre placa turnantă                   
dintre viaţă şi moarte.

Mă-ntreb,
acolo, departe,
v-aşteaptă vreo Vale a Regilor
sau
vreo moară de vânt,
morminte eterne de piatră
sau pulberi în hoarde-alergând...      

La sfârşit, ştiu,
va fi doar nisip -
o Sahara cu dune străine,
fără de chip,
şi nu voi rătăci -
caravană minusculă -
spre nicio oază
(căci toate-au secat),
spre nicio iluzorie Gază. 
Doar vântul Pasat
va râde în hohote
şi va stârni pentru copiii lui torbeline - 
În sfârşit,
va fi pentru cineva bine.


7 noiembrie 2014

Despre papagali verzi, albaştri şi alte vietăţi



            Observ cu stupoare că în mintea mea se configurează nişte reţele de imagini, a căror legătură o percep a posteriori; de exemplu, acum, cu papagalii ăştia, care parcă se cheamă unii pe alţii, ca în Păsările.
Una dintre cărţile pe care le-am cumpărat în weekend a fost Papagalul verde, de Martha Bibescu. Pe această rafinată şi inteligentă scriitoare am descoperit-o acum nişte ani, când m-a fermecat cu romanul Izvor, ţara sălciilor. Biografia sa este, de asemenea, demnă de un roman.
            În Papagalul verde, o fetiţă dintr-o familie de imigranţi ruşi din Franţa, în care părinţii sunt etern îndoliaţi după fiul mort şi absolut nepreocupaţi de fiicele lor în viaţă, duce o existenţă austeră, lipsită de orice trăire emoţională. Acest lucru se schimbă brusc într-o zi, când, aflându-se la plimbare cu bona ei, dintr-o casă scapă un superb papagal verde strălucitor, care vine în zbor direct spre ea şi i se aşază pe umăr. Copila este convinsă că papagalul a ales-o înadins, creează o adevărată simbolistică în jurul păsării, pentru că este singura fiinţă care i s-a părut predestinată, iar apariţia acesteia declanşează o avalanşă de sentimente, nebănuite şi reprimate până atunci. Neputând avea pasărea, după nenumărate speranţe, promisiuni şi amânări brutale, cea mică se retrage în indiferenţă şi resemnare, experienţe ce îi marchează viaţa sentimentală de mai târziu.
             Ideea alegerii este, desigur, tulburătoare. Suntem obişnuiţi să fim noi cei care alegem şi, de fiecare dată când întrezărim, accidental, că, de fapt, noi suntem cei aleşi (de lucruri, de animale, de copiii noştri, de "ursit" etc.), ca nişte piese inerte dintr-un joc pe care nu-l putem controla, ceva se clatină în noi şi fugim înapoi spre orizontul comod al raţiunii. Cei care ar pătrunde însă dincolo de suprafaţă, în planul interpretărilor simbolice, ar avea oare unele revelaţii asupra destinului lor? Cât de pregătit trebuie să fii pentru astfel de experienţe?
            Îmi aduc aminte că, la rândul meu, am avut o astfel de întâlnire cu un mic papagal, un peruş albastru, acum vreo zece ani. L-am găsit, mi-a ieşit în drum, scăpat din vreo colivie. L-am dus acasă, unde l-am îngrijit vreo doi ani, până a murit. Era, probabil, destul de bătrân. Era uimitor că vorbea, dar nu reuşeam să înţeleg ce spune, aveam impresia că vorbea o limbă străină. Cât a stat la mine, cu toate străduinţele mele, nu a învăţat nimic nou. Cert este că, dacă aş fi avut capacitatea de a mă întreba asupra a ceea ce semnifică această întâlnire, această alegere, ce exerciţiu de gândire simbolică aş fi putut face!... Aş fi pătruns puţin "dincolo" şi aş fi perceput semnale care poate mi-ar fi iluminat viaţa.
            Dacă mă gândesc bine, de-a lungul timpului mi-au ieşit în cale o mulţime de vietăţi predestinate: pisici pe care le-am adoptat, spre exasperarea părinţilor, un pui de vrabie, câinele meu de acum etc. etc., ca să nu mai vorbesc de oamenii care, lăsându-mi-se iluzia că îi aleg, mi-au fost aleşi, printr-un nepătruns joc al sorţii.

6 noiembrie 2014

Sculptură contemporană: Anish Kapoor


Anish Kapoor s-a născut în 1954 la Mumbay, India; este un sculptor indian ce trăieşte şi lucreză la Londra. Lucrările sale sunt uriaşe opere din materiale precum metalul, fibra de sticlă
şi piatra. Suprafeţele exterioare sunt extrem de şlefuite.

Sky Mirror, Manhattan, New York
Tall tree and the eye, Londra


Cloud Gate, Chicago

5 noiembrie 2014

Două minute de lectură


Ion Theodorescu-Sion, Ovidiu în exil (1915)
Slovele ce pân-acuma le-ai citit în cartea toată,
A fost scrise-n drum pe-o mare totdeauna zbuciumată:
Ele m-au văzut adesea în decembre tremurând
De îngheţ în largul mării Adriatice, sau când,
Istmul corintian trecându-l, ajungeam la alte ape,
Spre-a lua o nouă navă, de exil tot mai aproape...
Chiar Cicladele Egeei au încremenit, cred eu,
Când scriam cu pana-mi versuri, într-al mării vuiet greu.
Şi tot eu mă mir acuma de acest al meu răsuflet
Sub atâta-nviforare şi în larguri şi în suflet...
...............................................................................
De aceea, te rog, iartă, cititorule august,
Filei ce-o desfăşuri astăzi multe versuri fără gust!
Nu mi-am scris acum poema cum făceam odinioară,
Stând nepăsător în jeţul din grădina-mi solitară,
Ci bătut de unda mării, de furtună sau de ger,
Sub povara grea a iernii cu întunecimi de cer.
Slova scrisă, fără milă, viforu-mi aruncă-n mare,
Furios că sub furtună tot mai scriu cu-nveşunare.
Viforul pe om să-l bată! Am să-i cer atâta doar:
Liber ca şi el, eu însumi cântului să-i pun hotar!
         (Publius Ovidius Naso, Epilogul la primele Triste - în traducerea lui Petre Stati)


Şi nu pot să nu amintesc epitaful său: 

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.