Desenul de duminică

1 Decembrie La multi ani, Romania!

autorul desenului: cutiaculitere

Un scriitor haute couture: Patrick Modiano - premiul Nobel pentru literatură 2014

          Am citit micul roman recent tradus al acestui autor,  

În cafeneaua tinereţii pierdute ( Ed. Art, traducere de Constantin Abăluţă), în aproximativ două ore. Format mic, litere mari, margini albe cât cuprinde. Bun de citit în metrou. Prima mea reacţie a fost: Helo-ooo?!! Pentru aşa ceva se iau premii??? Pentru o povestioară absolut banală, care în 2007, anul publicării în Franţa, mizează încă pe mitul Eternei reîntoarceri, ceea ce scria Eliade prin '40? Un roman diafan, uşor sentimental, uşor misterios, uşor boem, uşor poliţist, uşor filozofic, uşor pluriperspectivist? Pus în balanţă cu, de pildă,  romanele lui Mo Yan, adevărat caşalot al Nobelului (2012), e cât un fulg!

            Povestea nu merită rezumată, pentru că oricum romanul este mic. Dar are un "ce" al lui. Şi acel quelque chose face diferenţa. Ca-n haute couture. Are ceva de tipul: îmi permit să scriu lejer, pentru că ştiu să scriu chic, pentru că iese bine, am materiale de supercalitate, am supercroieli, am o clientelă internaţională. Am în spate un oraş care îmi scrie fundalul; am în spate o tradiţie literară care îmi furnizează temele.

            Romanul e superfranţuzesc, iar autorul său jonglează atât de postmodernistic frou-frou cu clişeele culturale. Lasă impresia unui roman scris pentru export, pentru turiştii obsedaţi de mirajul Parisului. Vreţi Parisul? Poftiţi Parisul: zeci de nume de pieţe, de străzi şi de bulevarde, poduri, cartiere şi arondismente (Moulin Rouge nu putea lipsi, desigur), ele înseşi generând poezia romanului - şi să nu credeţi că autorul le foloseşte la modul inocent! Cafenele, artişti boemi, studenţi, nelipsita midinetă, soţul cocu, imigranţi, fotografi, droguri, prostituţie, vagabondaj, ocultism, accente de roman noir, de policier, într-un puzzle edulcorat, rafinat şi, trebuie să recunosc, plăcut la lectură. Ar fi absolut imposibil să încerci să transpui romanul în alt cadru (Bucureştiul, de exemplu) fără a-i ştirbi farmecul;  pentru că Parisul este însăşi substanţa romanului, o lume inconfundabilă, de ieri, de azi, de totdeauna. Aş citi oricând un alt roman al lui Modiano, cu plăcerea cu care aş purta o eşarfă de lux sau aş bea o cupă de şampanie undeva, în Place de la Concorde.

Miroase a iarnă...

Noiembrie târziu, dimineaţă, tăcere geroasă, ceaţa poetizează luminile pe autostradă - privite de sus, de pe pod, şirurile de maşini sunt ghirlande timpurii de Crăciun, Ikea o insulă nordică, clădirile de sticlă aisberguri în derivă, pădurea Băneasa un plămân obosit, colegii încă nu s-au dezmeticit, mai sunt zece minute pentru cafea, moment bun şi cald, amorţit, căci fire nevăzute încă nu se destramă, ca-ntr-un stol ce simte încă la unison, în aceeaşi gamă, înainte de zbor.

Azi miroase a iarnă, fermecător, mă surprinde mereu acest avanpost olfactiv al iernii cu nea şi cu rost. Ca Proust, răspund emotiv, imagini năvălesc intempestiv, retrăiesc un fior studenţesc, noiembrie, cu baluri maraton, feţe noi, himerice planuri de revelion, lungi plimbări la şosea. Da, a fost cândva, când lumea era a mea, era a noastră. Noiembrie târziu mi-a redeschis o fereastră...

(Sursa foto: Internet)

Piese de schimb

Joan Miró, Woman in front of the sun

Zi de zi, văd ieşind din spitale

fiinţe cu inimi artificiale,

cu feţe răscroite, cu retine

prin care lumea se vede mai bine,

cu noi perle dentare,

cu proteze de mâini şi picioare.

cu buze pline, cu păr de plastic

(fără-ndoială bombastic).

Întreb cu sfială o muză gracilă:

Dragă,

de ce ai mâna aşa de agilă,

ochii aşa de ageri,

urechile atât de fine,

dinţii aşa perfecţi?

Cine

nu ştie, dragul meu, 

îmi răspunde,

-oh, simt cum privirea-i mă tunde! -

toate astea sunt doar pentru tine!

ca să mă iubeşti şi ca să....

în fine:

Ca să te pot mânca mai bine!

Răspunsul

a venit de la sine...

 

Desenul de duminică

Oliver Twist (omagiu lui Charles Dickens)

 

Două minute de lectură

O poezie cunoscută, care mă încântă de fiecare dată:

Risipei se deda Florarul

Gustav Klimt - The Kiss

de Lucian Blaga

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se deda florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă, galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gura când vorbim,
si-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri-
latente-n pulberi aurii-
păduri ce ar putea să fie,
şi niciodată nu vor fi.

Un weekend cu criminalii, tatuaţii şi ex-hipioţii drăgălaşei Alice Munro

Când am ales, dintre cele vreo trei volume ale lui Alice Munro, la întâmplare, pe cel intitulat "Prea multă fericire", am făcut-o cu o oarecare condescendenţă, de tipul: hai să văd ce dulcegării o fi scris bătrânica asta cu chip angelic şi pe ce criterii, străine de cele literar-estetice, o fi luat Nobelul. Greşit. Gre-şit!!! 

Canadianca scrie despre o lume dură, total străină de ce am mai citit, o lume cu oameni fruşti, independenţi, bărbaţi şi femei vulnerabili în faţa impulsurilor instinctuale, care îşi urmează pornirile, de multe ori (auto)distructive, suportă consecinţele alegerilor făcute şi îşi asumă cu un fel de resemnare viaţa, cu tot ce presupune ea.

Mame tatuate, care-şi cresc singure copiii, lucrează ce se nimereşte (tâmplărie, de exemplu) şi strică familii fără mustrări de conştiinţă, taţi ce îşi ucid copiii într-un moment de furie, studenţi ce îşi abandonează din impuls studiile pentru a porni hai-hui, tineri eminenţi ce pleacă de acasă şi trăiesc în mizerie, din cerşetorie, în marile oraşe în numele unei religii nedefinite, copii taraţi fizic sau cu retard, profesori universitari ce îşi cioplesc singuri casele, bătrâne atacate de criminali disperaţi, ce nu-şi mai putuseră suporta soarta.

Ceea ce răzbate din aceste nuvele este un aer de pădure, de sălbăticie, în care stratul de civilizaţie este uşor de zgâriat. Personajele par nişte lupi aparent domesticiţi, dar gata oricând să dea glas fondului ancestral. Cumva o demarcaţie vagă între bine şi rău, o amoralitate ce strigă dincolo de convenţiile lumii moderne. Tocmai de aceea, victimele nu-şi judecă agresorii, fiindcă înţeleg funcţionarea acelei lumi.

Stilul scriitoarei este de o precizie şi de o simplitate perfect adaptate subiectelor, pe care le serveşte la modul optim. Pe linia comportamentismului american, fără prea multă psihologie, complexitatea personajelor se construieşte "din afară", cu linii ferme. Scriitoarea nu judecă, nu compătimeşte, ci pare mereu să ne spună: lumea este aşa şi trebuie privită ca atare.

Sculptură subacvatică - Jason de Caires Taylor

Sculptorul englez Jason de Caires Taylor (n. 1974), fondatorul şi directorul artistic al Muzeului Subacvatic de Artă din Cancun, Mexic, creează sculpturi realiste ale unor persoane şi apoi le plasează pe fundul mării, în zone cu apă limpede, favorabile scuba-diving-ului. Odată cu timpul, aceste sculpturi intră în simbioză cu natură. Artistul îşi defineşte opera drept un paradox al creaţiei, întrucât este gândită pentru a fi asimilată de ocean, obiectele inerte se transformă în recife vii de coral.

Jason de Caires Taylor foloseşte doar materiale sigure pentru mediul înconjurător, prielnice creşterii coralilor. Cele mai cunoscute lucrări ale sale, sunt: Hombre en llamas (Om în flăcări), La Jardinera de la Esperanza (Grădina speranţei), El Colecionista de los Sueños (Colecţionarul de vise), La Evolución Silenciosa (Evoluţia silenţioasă).

Aquarius

Mi-am făcut o barcă dintr-un zâmbet.

L-am cioplit cu greu,

am întins mult de el, ca să-i dau

curbura necesară.

Să poată pluti peste ape.

Nu ştiam să zâmbesc,

nu-mi trebuia asta. 

Îmi vedeam de ogorul meu,

de roadele mele trudite cu greu,

cu fruntea-n pământ,

la mila cerului.

Dar au venit

ape negre,

şi mi-au înecat câmpul.

Şi a trebuit să fug, pentru a nu pieri.

Acum, în fiecare zi mă gândesc la barca mea,

la cum s-o fac mai straşnică,

să-i dau lustru, să-i pun  vele

sau mai bine motoare.

Mi-am uitat rostul

şi m-am apucat de o treabă nouă,

necunoscută,

pe nepusă masă.

Nu c-aş fi vrut, dar ştiu

că e pe viaţă şi pe moarte.

Mi-am armat, mi-am nichelat zâmbetul.

Îl voi face un Titanic

sau măcar o Arcă,

să pot salva câteva animale.

Am auzit că tot pâmântul va fi înghiţit de ape.

Unde mă duc? Cât voi pluti în derivă?

N-am un răspuns.

Nu e timp de răspunsuri.

                        

În Obor, mai ceva ca la Românii au talent!

Dacă e marţi... sunt impresii de weekend (asta pentru că luni a fost o autentică zi mizerabilă de luni şi efectiv n-am avut când să scriu). Deci. Ce sună mai bine după un weekend la mall? Desigur: un weekend în Piaţa Obor! Dacă cineva strâmbă din năsuc, asta se întâmplă, probabil, pentru că nu cunoaşte farmecul acestui reper al capitalei şi, iarăşi probabil, nu e bucureştean de baştină. Eu sunt, şi, dacă nu aş fi avut ocazia să cunosc, încă din copilărie, acest magic topos impregnat de cel mai autentic balcanism, aş fi pierdut multe.

Carevasăzică, duminică mi-a venit ideea să mă abat prin Obor şi să colind zona, mai mult de moft, decât pentru a găsi ceva anume. Nu voi zăbovi asupra magazinului Bucur, care se zbate să nu se ducă la fund, nici asupra tarabelor aciuate pe lângă vechea hală, căci vreau să ajung mai repede la chestiune. Piaţa cea nouă. Modernă, cu scări rulante, balcanism cu ştaif. Jos zarzavagiii, sus magazine de tot felul. Aici, o scenă incredibilă şi strict autentică. Dar mai întâi să descriu atmosfera: zarzavaturi şi muzică; mezeluri şi muzică; ciocănele de curcan şi muzică. Parcă fiecare stand avea altă sursă, era pe alte lungmi de undă. Pe unde treceai, alte muzici îţi mângâiau auzul. Tocmai trecusem pe lângă nişte brânzeturi, unde răsuna Cerul lui Proconsul, pe lângă nişte cârnaţi legănaţi de frumoasa melodie italiană Brutta (Alessandro Canini, am verificat acasă), când, la o măcelărie, pe colţ, patru vânzătoare tinerele, cu şorţurile pe ele, încinseseră o horă cu chiuituri, pe Mărioară de la Gorj, a Mariei Tănase, chiar în dosul vitrinelor. Jucau fetele astea, ca la răspântie în sat, cu chef de viaţă  rar întâlnit! Au jucat aşa vreo două-trei minute, spre încântarea lor în primul rând, dar şi a clienţilor, rămaşi mască. Am zâmbit şi am ieşit pe esplanadă, unde, în fumul de mititei şi în izul de must proaspăt, răsuna o altă melodie populară menită să-ţi strige în faţă că viaţa e, de fapt, frumoasă, numai voi, ăia cu nasul în cărţi, o complicaţi inutil.

Fata cu orhideea

La sfârşit

Ancient art (Jordania)

De la un timp

v-aţi transformat cu toţii-n statui

într-un muzeu în ruină,

statui de nisip, calcaroase,

cu oase

sfărâmicioase

şi piepturi gălbui.

Desigur,

cale de întoarcere nu-i.

 

Alunecări de prundiş

rostogolite în pantă

vă iau şi vă duc,

grohotiş,

spre placa turnantă                   

dintre viaţă şi moarte.

Mă-ntreb,

acolo, departe,

v-aşteaptă vreo Vale a Regilor

sau

vreo moară de vânt,

morminte eterne de piatră

sau pulberi în hoarde-alergând...      

La sfârşit, ştiu,

va fi doar nisip -

o Sahara cu dune străine,

fără de chip,

şi nu voi rătăci -

caravană minusculă -

spre nicio oază

(căci toate-au secat),

spre nicio iluzorie Gază. 

Doar vântul Pasat

va râde în hohote

şi va stârni pentru copiii lui torbeline - 

În sfârşit,

va fi pentru cineva bine.

Despre papagali verzi, albaştri şi alte vietăţi

            Observ cu stupoare că în mintea mea se configurează nişte reţele de imagini, a căror legătură o percep a posteriori; de exemplu, acum, cu papagalii ăştia, care parcă se cheamă unii pe alţii, ca în Păsările.

Una dintre cărţile pe care le-am cumpărat în weekend a fost Papagalul verde, de Martha Bibescu. Pe această rafinată şi inteligentă scriitoare am descoperit-o acum nişte ani, când m-a fermecat cu romanul Izvor, ţara sălciilor. Biografia sa este, de asemenea, demnă de un roman.

            În Papagalul verde, o fetiţă dintr-o familie de imigranţi ruşi din Franţa, în care părinţii sunt etern îndoliaţi după fiul mort şi absolut nepreocupaţi de fiicele lor în viaţă, duce o existenţă austeră, lipsită de orice trăire emoţională. Acest lucru se schimbă brusc într-o zi, când, aflându-se la plimbare cu bona ei, dintr-o casă scapă un superb papagal verde strălucitor, care vine în zbor direct spre ea şi i se aşază pe umăr. Copila este convinsă că papagalul a ales-o înadins, creează o adevărată simbolistică în jurul păsării, pentru că este singura fiinţă care i s-a părut predestinată, iar apariţia acesteia declanşează o avalanşă de sentimente, nebănuite şi reprimate până atunci. Neputând avea pasărea, după nenumărate speranţe, promisiuni şi amânări brutale, cea mică se retrage în indiferenţă şi resemnare, experienţe ce îi marchează viaţa sentimentală de mai târziu.

             Ideea alegerii este, desigur, tulburătoare. Suntem obişnuiţi să fim noi cei care alegem şi, de fiecare dată când întrezărim, accidental, că, de fapt, noi suntem cei aleşi (de lucruri, de animale, de copiii noştri, de "ursit" etc.), ca nişte piese inerte dintr-un joc pe care nu-l putem controla, ceva se clatină în noi şi fugim înapoi spre orizontul comod al raţiunii. Cei care ar pătrunde însă dincolo de suprafaţă, în planul interpretărilor simbolice, ar avea oare unele revelaţii asupra destinului lor? Cât de pregătit trebuie să fii pentru astfel de experienţe?

            Îmi aduc aminte că, la rândul meu, am avut o astfel de întâlnire cu un mic papagal, un peruş albastru, acum vreo zece ani. L-am găsit, mi-a ieşit în drum, scăpat din vreo colivie. L-am dus acasă, unde l-am îngrijit vreo doi ani, până a murit. Era, probabil, destul de bătrân. Era uimitor că vorbea, dar nu reuşeam să înţeleg ce spune, aveam impresia că vorbea o limbă străină. Cât a stat la mine, cu toate străduinţele mele, nu a învăţat nimic nou. Cert este că, dacă aş fi avut capacitatea de a mă întreba asupra a ceea ce semnifică această întâlnire, această alegere, ce exerciţiu de gândire simbolică aş fi putut face!... Aş fi pătruns puţin "dincolo" şi aş fi perceput semnale care poate mi-ar fi iluminat viaţa.

            Dacă mă gândesc bine, de-a lungul timpului mi-au ieşit în cale o mulţime de vietăţi predestinate: pisici pe care le-am adoptat, spre exasperarea părinţilor, un pui de vrabie, câinele meu de acum etc. etc., ca să nu mai vorbesc de oamenii care, lăsându-mi-se iluzia că îi aleg, mi-au fost aleşi, printr-un nepătruns joc al sorţii.

Sculptură contemporană: Anish Kapoor

Anish Kapoor s-a născut în 1954 la Mumbay, India; este un sculptor indian ce trăieşte şi lucreză la Londra. Lucrările sale sunt uriaşe opere din materiale precum metalul, fibra de sticlă

şi piatra. Suprafeţele exterioare sunt extrem de şlefuite.

Sky Mirror, Manhattan, New York

Tall tree and the eye, Londra

Cloud Gate, Chicago

Două minute de lectură

Ion Theodorescu-Sion, Ovidiu în exil (1915)

Slovele ce pân-acuma le-ai citit în cartea toată,

A fost scrise-n drum pe-o mare totdeauna zbuciumată:

Ele m-au văzut adesea în decembre tremurând

De îngheţ în largul mării Adriatice, sau când,

Istmul corintian trecându-l, ajungeam la alte ape,

Spre-a lua o nouă navă, de exil tot mai aproape...

Chiar Cicladele Egeei au încremenit, cred eu,

Când scriam cu pana-mi versuri, într-al mării vuiet greu.

Şi tot eu mă mir acuma de acest al meu răsuflet

Sub atâta-nviforare şi în larguri şi în suflet...

...............................................................................

De aceea, te rog, iartă, cititorule august,

Filei ce-o desfăşuri astăzi multe versuri fără gust!

Nu mi-am scris acum poema cum făceam odinioară,

Stând nepăsător în jeţul din grădina-mi solitară,

Ci bătut de unda mării, de furtună sau de ger,

Sub povara grea a iernii cu întunecimi de cer.

Slova scrisă, fără milă, viforu-mi aruncă-n mare,

Furios că sub furtună tot mai scriu cu-nveşunare.

Viforul pe om să-l bată! Am să-i cer atâta doar:

Liber ca şi el, eu însumi cântului să-i pun hotar!

         (Publius Ovidius Naso, Epilogul la primele Triste - în traducerea lui Petre Stati)

Şi nu pot să nu amintesc epitaful său: 

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.

Epilog

           După mulţi ani, Bucureştiul i s-a părut frumos în ziua aceea, în lumina de noiembrie. Cafenele, restaurante, case proaspăt vopsite, pe străzile din spatele Ateneului. Era un freamăt de viaţă bună sau filtrul său  se defectase, se iluminase brusc şi fără motiv. O frumoasă pisică neagră i-a trecut alene pe dinainte şi o clipă s-a temut, inconştient, de conscinţe fatidice. Dar era atât de liniştită, de aurie în privire, că a lăsat-o să treacă, cu toate ale ei.

            Pe lângă ea alunecau maşini negre, luxoase, în care se reflectau vitrinele cu blănuri şi bijuterii. Îşi privi pe furiş pantofii de lac, discret eleganţi, şi se certă în gând pentru slăbiciunea sa. Îmbătrânea, împlinise treizeci şi cinci de ani. Intră în magazinul de mobilă de pe Calea Victoriei şi îi ceru fetei să-i aducă obişnuita cafea amară şi ziarele din ziua aceea, apoi se retrase la micul  birou, din colţ. Da, începea uitarea. Între ea, cea de-acum, şi aviatorul cel tânăr din poza îndoliată se încheiase, în sfârşit un armistiţiu. Murise şi ea, cea de-atunci, eliberând-o astfel  din legământ pe fiinţa cea nouă, care-şi cerea dreptul la banalitate şi împăcare.

            Camil mai citi o dată manuscrisul, apoi îl puse gânditor în sertar; nu mai avea voinţa să conceapă sfârşitul poveştii. 

Şi eu trec de-a lung de mall-uri... (oh, bătrâne Eminescu...!)

Dacă e luni... sunt impresii de weekend. Ce-am făcut în weekend? M-am plimbat prin mall, categoric.

Nu că aş face asta în mod constant, dar nici să fiu ipocrită şi să zic că eu nu, niciodată... Mai ales că ieri chiar am făcut chestii. Adică, de exemplu, m-am tuns; eveniment ce mi-a dat ceva palpitaţii, fiindcă am renunţat la mai mult de jumătate din pletele ce-mi curgeau într-un mod dezorganizat şi deloc profi pe umeri.

După care m-am luptat cu următoarea dilemă: pe de-o parte, eul meu vulgar şi practic avea de rezolvat o problemă la fel de practică şi de vulgară: cumpărarea unui fier de călcat, căci cel vechi tocmai făcuse ravagii prin rufele familiei; pe de altă parte, eul meu ceva mai snob (după ce am citit ceva chinezării filozofice am ajuns la constatarea că, din moment ce sinele nu există, eu sunt doar un conglomerat de euri care se calcă reciproc pe bătături) voia să cumpere nişte cărţi. Dilema: să mă duc la librărie cu fierul în sacoşă, sau să mă duc după fier cu cărţile după mine? Nu ştiu dacă înţelegeţi contradicţia în termeni... Până la urmă am mers întâi la Cărtureşti. E frumos acolo, dar mi-au căzut de câteva ori cărţile pe jos din raft. Prea sunt puse ca-n vitrina cu porţelanuri. Mie-mi place să umblu în voie prin cărţi, prefer librăriile mai prietenoase, mai de-a valma, chestie de gusturi. Am cumpărat câte ceva, o să scriu după ce voi citi cărţile.

Despre ce-am mai făcut pe-acolo şi ce-am mai luat, nu mai zic nimic, că mi-e ruşine.

Vă doresc o săptămână frumoasă!

Desenul de duminică

Glamour...

Galben de toamnă

Hans Arp, Compoziţie

Galben de foc,

galben de ceară

pentru frunzele ce au să moară

aprinse pe rug, vinovate

de erezie,

ori îngropate adânc,

în melancolie -

o altă vină mai subtilă,

mai gravă,

ce transformă totul

 în otravă...

Galben de sulf, roşu-pământ,

pentru frunzele ce fac legământ

să se sacrifice în fiecare toamnă

pentru o himerică graţie

divină,

demonstraţie

inutilă şi fără vreo cină

de pomenire mai acătării

afar' de măceşele şi spinii cărării...

Iar dacă poftesc spre azur,

necugetate -

contagiate de-o

autumnală ebrietate -

pricep îndată, cu uşurinţă

şi fără-nconjur,

că preţul pentru nesăbuinţă

e dur,

că tot ce-ncepe cu muguri în vânt,

chiar de se-mbracă în purpură şi-n aur pe rând,

se-ntoarce-n final în pământ

cu umerii goi -

să-şi afle destrămarea-n noroi.

Pentru început... un salut!

Dragi eventuali cititori, rătăciţi pe undele capricioase ale net-ului şi naufragiaţi din întâmplare pe această pagină, sper să găsiţi pe-aici ceva hrană - pentru suflet, desigur - şi să supravieţuiţi plictiselii măcar câteva minute, până vă veţi îmbarca pe alte corăbii, ca să navigaţi spre insule şi continente mai generoase...

Ei, gata cu metaforele (mai ales că nu sunt chiar atât de originale, hmmm...)! Ideea este, ca s-o spun pe şleau, că, descoperind prin casă o cutie plină cu litere, m-am gândit mult ce să fac cu ea: să o duc în pod, printre vechituri?...  s-o arunc direct la gunoi?... s-o spăl frumos şi s-o vând în târg ca obiect vintage?... să arunc literele şi să-mi ţin în ea facturile şi chitanţele? Grea decizie... Până la urmă, tot gândindu-mă aşa, am deschis-o şi am început să mă joc de-a cuvintele şi de-atunci nu m-am mai putut opri. Şi iată ce-a ieşit...

Ce veţi găsi aici? De-ale literelor şi nu numai, desigur. Până la viitoarea postare, vă salutăm eu şi Coco, muza mea inspiratoare, căruia îi cer scuze că-l folosesc ca gravatar, dar asta doar pentru că-l găsesc foarte drăguţ!

Lectură plăcută!