28 decembrie 2014

Printre sarmale, muzele tac...



Sursa fotografiei: Internet
               E o realitate şi poate că nu e rău să mai fie şi aşa. E un timp pentru toate. Un timp în care raţiunea se mai odihneşte, iar spiritul şi trupul se bucură. Unele îşi au rădăcinile în celelalte. Hrănindu-le pe fiecare, tot ansamblul devine mai puternic. Banchetul lui Platon nu era o iluzie. Chiar Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada o spune pe şleau, cu umorul său neegalat: "Cându-s pântece bine sătule,/Atunci e şi gura vorbitoare.(...)/Dară când e lipsă de bucate/ Nu știu cum și mintea să tâmpește/ Și n-are sfaturi așa curate,/Iară limba tace ca ș-un pește;/ Deci în pântece pline stă toată/ Filosofia cea lămurată." 
               Important e să prilejuieşti asemenea "banchete", să dai voie celor mai înalte să-ţi locuiască fiinţa. Am primit o educaţie mai rigidă, în care erau preţuite excesiv datoria, munca şi pusă la colţ desfătarea. Am înţeles şi părţile bune şi greşelile acestui tip de educaţie. Ca mulţi din generaţia mea, nu am crezut nici măcar în Moş Gerilă, darămite în spiritul Crăciunului şi nu am avut întotdeauna brad împodobit. Tot ce am recuperat la maturitate nu poate acoperi acele goluri. De aceea m-am bucurat de zilele de Crăciun, de pacea lor, am mai lăsat deoparte intelectul, n-am mai scris pe blog, m-am bucurat să fac sarmale, să fiu cu familia, să trăiesc lucruri frumoase. Chiar dacă aceste mici ospeţe nu s-au ridicat neapărat la nivelul de banchete ale spiritului, am simţit că ele m-au întărit şi m-au îmbogăţit, pentru că mi-au adus bucurie, care este, după cum spune Eclesiastul, partea omului pe pământ: "Du-te dar de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum."

22 decembrie 2014

Basm tăcut



Marc Chagall, Flowers and lovers in the red sky
Am ajuns prea târziu la bal.
Cenuşăreasa îşi pierduse deja pantoful de cristal.
Trăsura se transformase de mult în dovleac.
Prinţul se închisese în turn, fără leac.
Orchestra a mai cântat puţin şi-a plecat.
Orologiul a stat.
Servii au strâns în linişte mesele,
S-au retras prinţii şi prinţesele.

Dintre stelele ce se stingeau în candelabru
una câte una
a rămas numai luna.
Şi, pe tăcute, sub raza ei despletită
S-a pornit altă nuntă, nenuntită:
De cenuşărese
de nimeni alese
şi de prinţi de scrum
cu trupuri de fum,
sosiţi prin ceaţă
cu roua pe faţă;
ei s-au înlănţuit
şi-au tot dănţuit
din miez de noapte
până-n dimineaţă.

În zori de zi, în grădină,
mi-am azvârlit şi eu condurii în tină,
ofrandă pentru clipele deşarte.

Şi-acolo am şezut şi-am plâns,
pe vârful muntelui de visuri sparte.

16 decembrie 2014

La poarta de sus



Sursa: Internet
La poarta de sus am bătut,
Tăcere de bronz s-a cernut.
Deschis-am trudit uşa grea,
În prag m-a primit umbra mea.

Ce vrei - mi-a grăit, preasupusă,
Aici masa-i încă nepusă.
Te-ntoarce şi vezi-ţi de soartă
Şi crucea pe umeri ţi-o poartă

Pân' clopotul mare va bate,
Surpând temeliile toate,
Pân' clopotul mic se va frânge
Şi inima lumii va plânge,

Pân' n-or mai fi lacrimi nescurse,
Nici doruri din suflet nesmulse,
Pân' n-o mai fi drum de-nturnare,
Nici milă şi nici îndurare...

Când toate vei pierde pe lume,
Şi şters când va fi al tău nume,
Atunci să te-ntorci, fără ştire,
Prunc nou, limpezit în iubire.

Autor: cutiaculitere

14 decembrie 2014

Am început să umblu prin pub-uri!...

Aşa cum fetele rele pozează uneori în fete cuminţi, se pare că din când în când şi fetele cuminţi se erijează în fete rele. Cam ca tocilarul luat pe sus la chiul, o oră, de către colegi, care se laudă apoi la nepoţi că a fost rebelul şi chiulangiul şcolii. Tot aşa şi cu mine. Nu ştiu cât de cuminte sau tocilară am fost, cert este că am înnebunit la bătrâneţe (cum consideră unii, nu eu, hi,hi!) şi viaţa mă tot duce-n ultima vreme pe unde cu gândul nu gândeşti: prin pub-uri.
            Vineri am fost la petrecerea de Crăciun a instituţiei, unde media de vârstă se învârte pe la 32 de ani, iar locaţia a fost, desigur, un pub. Petrecerea a fost haioasă, cu muzică, băutură (me: o bere draught) şi ceva haleală apoi s-a lăsat cu dans, iar pe la 11.30 m-am cărat - vă daţi seama că îmi adaptez un pic limbajul la împrejurări. Ideea e că pub-ul acesta era deschis recent şi nu prea semăna a pub, pentru că, pentru mine, un pub fără pompele alea strălucitoare de bere nu prea are haz. Ori nu le-am văzut eu? Era ceva underground, într-un subsol cu intrare atât de discretă, că nici n-o observai, lumină chioară ("discretă", măi femeie!), canapele, măsuţe, ţevi la vedere - că doar era subsol, nu? - şi cea mai tare chestie: lumina era chioară şi în anticamera de toaletă, la oglinzi, căci am vrut să mă aranjez puţin, dar am dedus că e atât imposibil, cât şi inutil, date fiind împrejurările.
            Dacă e să mă spovedesc, apoi să o fac de tot: astă vară am mai bătut vreo două pub-uri la Londra, la mama lor. Şi nu erau la subsol. Unul mai mărginaş, unde m-am simţit neaşteptat de bine, unde oamenii îşi beau berea liniştiţi şi discutau de-ale lor, cei mai tineri la bar, ceilalţi prin colţuri, iar alţii în picioare, afară, unde se bea din pahare de plastic. Al doilea, în centru, diferenţa fiind de clasă, dar nu colpeşitoare, unde mai erau şi cupluri de turişti, ca noi, muzica era excelentă, pur englezească - barmanul avea afişată licenţa de difuzare a muzicii în geam - şi atmosfera însufleţită. Şi aici, chestia cu băutul în picioare, afară, era regulă, pentru tineretul ieşit de la serviciu în special. Ar fi făcut asta românii? Sunt convinsă că era şi o diferenţă de preţ.
            În concluzie, după principiul că fiecare se dă specialist în ceea ce nu se pricepe, aşa şi eu, am descoperit că chestia asta cu pub-urile e o formulă plăcută de socializare, dacă e făcută bine, pentru că nu e de fiţe şi te poţi simţi în largul tău, mai ales dacă eşti mai tânăr şi mergi cu o gaşcă adecvată.
            P.S. Ştiu că pub-urile adevărate sunt cele irlandeze, dar n-am avut ocazia să ajung pe-acolo, aşa că mi-ar plăcea să-mi spuneţi care este diferenţa, dacă aţi fost.

Două minute de lectură

William Shakespeare - Sonete

Sir Lawrence Olivier, în Hamlet
LX
Ca valurile ce se sparg de stâncă
Aşa fug clipele către sfârşit;
Schimbându-se pe rând, aleargă, încă,
Tot mai departe-n ritm neostenit.

Tot ce se naşte-n marea de lumină
Ajunge-n floarea vârstei plin de har,
Dar gârbovit de bezne se-nruină
Sub timpul ce-şi distruge propriul dar,

Căci timpul roade-a tinereţii mladă
În frumuseţea frunţilor săpând;
Tot ce-i mai bun pe lumea asta, pradă
Şi toate-i cad sub coasă, rând pe rând.

Doar versu-mi poate timpul să-l înfrunte -
Ferindu-te de mâinile lui crunte!

(în traducerea lui Neculai Chirică)

9 decembrie 2014

Concertele lui André Rieu



Nu sunt o persoană prea muzicală, dar ascult cu plăcere, din când în când, un concert cunoscut sau arii celebre. Nu mă aşteptam însă ca un artist şi producţiile sale muzicale să-mi inducă o asemenea stare de bucurie ca André Rieu şi Orchestra Johann Strauss pe care o conduce, aşa cum am simţit descoperind un videoclip postat pe Google. A picat ca un dar perfect de ziua mea, de Sf. Nicolae, căci am petrecut cel puţin o oră urmărindu-i concertele.
            André Rieu este extrem de carismatic, dirijorul prin excelenţă, cu ţinută impecabilă, eleganţă şi nerv, plete romantice, lavalieră (prinsă cu o broşă de invidiat, cel puţin Swarowski!) şi frac, plin de şarm la cei 65 de ani ai săi, cu ceva din Mel Gibson în privire. Ştie să-şi joace publicul şi să-l surprindă cu soluţii artistice spectaculoase şi mai ales ştie să ofere o prestaţie muzicală impecabilă. Cântă, de asemenea, la vioară, ceea ce îi aduce un plus de imagine.
            Orchestra sa este formată din multe femei, cam în număr egal cu bărbaţii. Frumoasele instrumentiste performează îmbrăcate în rochii  de epocă, vaporoase şi strălucitoare, în culori pastelate. Sunt adorabile cele ce cântă la oboi sau un soi de saxofon, în ţinuta aceasta, au şarm (repet cuvântul, n-am ce face, este singurul potrivit) şi umor şi parcă fiecare persoană din orchestră este un actor formidabil, care zâmbeşte la public şi la cameră.
            Fără a face rabat de la calitatea interpretării muzicii clasice, concertele sunt destinte unui public modern, destul de larg, dar cultivat, care doreşte un enterteinment mai elevat. Spectacolul câştigă prin elemente surprinzătoare: Mary Poppins zboară cu umbrela în mână pe deasupra publicului, Boleroul lui Ravel se termină în explozii înflăcărate, la Dunărea albastră, cântată la Schönbrunn, dansează vals atât de balerinii, cât şi de persoane din public, la Veneţia, în balcoane sunt plasaţi instrumentişti în costume de epocă. Filmările sunt excelent realizate, reuşind să inducă privitorului entuziasmul publicului.
            Trebuie să mărturisesc că am avut un moment de îndoială, în care am presupus că filmările din public sunt regizate, adică sunt făcute cu figuranţi. Pentru că n-am crezut că pot exista în realitate oameni atât de frumoşi, de îngrijiţi, de bine îmbrăcaţi, atât de cultivaţi, care să se bucure atât de deschis de viaţă în ceea ce are ea mai bun. Cred că m-am înşelat. Se pare că André Rieu şi Orchestra Johann Strauss vor veni în 2015 în România. Mi-ar plăcea să pot merge. Oare cât va costa biletul?

3 decembrie 2014

Tablouri de iarnă: Viorel Mărginean



Iarna aceasta cu zăpdă timpurie mi-a adus aminte de picturile lui Viorel Mărginean, pe care le admiram cândva, pe vremea când mergeam frecvent la expoziţiile de la Dalles, Simeza etc. etc.

2 decembrie 2014

ISTORII SECRETE: TITANICUL (Microficţiune)



10 aprilie 1912
Agentul H21 călătorea incognito, ocupând cabina nr. 115 a Titanicului. Ducea cu sine documente diplomatice de maximă importanţă, prin care Tripla Alianţă încerca să-şi extindă relaţiile către puternicele cercuri politice nordamericane.
Margaretha Geertruida Zelle, căsătorită MacLeord, şi bodyguardul său bine înarmat se îmbarcaseră la bordul Titanicului sub identitatea unei perechi de evrei proaspăt căsătoriţi. Margaretei, acest rol îi părea deosebit de dificil, căci era foarte diferit de stilul de viaţă care o consacrase: depenentă de lux, de bijuteriile extravagante, de dansurile orientale, era socotită o adevărtă regină a Belle Époque. Acum, total îmbrăcată, cu chipul învăluit şi fără urmă de machiaj, era imposibil să fie recunoscută. Rudy, bodyguardul, nu-i permitea să iasă din cabină neînsoţită, decât cel mult o jumătate de oră, pe înnoptat. Când s-a produs dezastrul, la orele 23.40, Margaretha se afla singură pe punte. Cuprinsă de panică, a rupt-o la fugă spre bărcile de salvare. Rudy şi docmentele s-au scufundat pentru totdeauna în apele întunecate ale oceanului. Misiunea eşuase. Peste doi ani avea să izbucnească războiul. Deşi Margaretha s-a întors la vechile ei ocupaţii, nu a fost niciodată iertată. Acuzată de spionaj, frumoasa agentă dublă H2 (Mata Hari) a fost condamnată la moarte şi împuşcată în 1917.