Ilustraţie pentru versuri de Vasile Voiculescu

Autor: cutiaculitere

Zbor

Autor: cutiaculitere

Trupul meu ostenit s-a oprit azi în drum.

Sufletul, tumultuos, a zburat ca un fum,

ca un zmeu smuls în sus de un vânt prea buiac.

Să-l întorn?... Să-l desham?... 
Nu ştiu ce să fac...

De când îi am, trup şi suflet, tot doi au umblat,

Tot doi şi-mpreună, nicicând separat,

şi nu pot să-i gândesc ca unu plus unu în adunare,

ci doar ca o mare diadă-n rotindă splendoare.

Dacă i-aş dezlega,

ar rămâne ca două găvane,

ca două palme goale deschise, orfane;

şi atunci cine ar mai lucra pentru mine

şi cine

aş fi ?

şi încă, zic, cine

s-ar mai ruga pentru mine-n împreunare

spre ochiul din zare?

Ar trebui, ar trebui

să strâng tare hăţurile şi

s-aşez înainte trupul ca pe roate,

să-i dau bice, fără cruţare, căci poate

se va ridica şi va porni şontâcăind cu blândeţe

pe drumul spinos înapoi -

spre Tinereţe -

şi poate că atunci sufletul,

după ce s-ar roti de câteva ori,

luând aminte,

s-ar coborî, umil,

ca un porumb

la strachina cu mei şi cu linte.

Și poate

se vor uni iarăşi, sub zarea sihastră,

ca o pasăre cu patru aripi, măiastră,

rostogolită zburând

până la cheia de boltă cerească:

s-o clatine, s-o găurească

cu ciocul, izbind să o crape,

s-ajungă tocmai lângă albastrele pleoape,

acolo-n senin,

la nedesfăcutele ape.

Artă decorativă: Cristal şi sticlă - mărci celebre

1, 2 Murano; 3. Galle; 4. Loetz; 5.,6. Daum

1. Lalique; 2. Baccarat; 3., 4., 5. Bohemian Cristal

Două minute de lectură: Elogiul nebuniei - Erasmus din Rotterdam (Paris, 1511) - fragment

          Soarta îi favorizează pe cei proşti

Gravura: Hans Holbein cel Tânăr, 1516

          Ziceam, deci, că norocul iubeşte pe proşti, pe oamenii îndrăzneţi şi temerari, pe aceia care zic ca şi Cezar trecând Rubiconul: „Zarurile sunt aruncate!", pe când înţelepciunea-i face pe oameni timizi. Astfel se văd de obicei toţi aceşti înţelepţi, fără încetare, în luptă cu sărăcia, cu foamea şi durerea trăind obscur, dispreţuiţi şi detestaţi de toată lumea. Nebunii, dimpotrivă, înoată în bogăţie, conduc imperiile; într-un cuvânt, ei se bucură de soarta cea mai fericită şi cea mai înfloritoare. Într-adevăr, dacă dumneavoastră faceţi să vă constea fericirea în a plăcea suveranilor şi a fi admişi în trupa strălucitoare a prinţilor şi a curtenilor, la ce v-ar servi înţelepciunea? Toţi aceşti zei ai pământului detestă înţelepciunea şi n-o pot suferi deloc printre ei. Vreţi să deveniţi bogaţi? Cum să profitaţi de legături în comerţ, dacă, fiind credincioşi legilor înţelepciunii, nu îndrăzniţi să comiteţi un sperjur sau un jurământ fals, dacă roşiţi fiind surprinşi cu o minciună, dacă mergeţi şi vă încărcaţi capul cu toate scrupulele îngrijorătoare, pe care înţelepţii le-au format din avântul şi uzura lor! Aspiraţi dumneavoastră la demnităţile şi bogăţiile Bisericii? Ei, amicii mei! un măgar sau un bou le-ar deprinde mai repede decât un om de spirit şi de bun simţ. Vreţi să trăiţi în imperiul voluptăţilor şi al plăcerilor? Femeile, care le conduc în mare parte, sunt în întregime devotate nebunilor şi fug de un înţelept ca de un animal oribil şi veninos. În sfârşit, oricine îşi propune să trăiască în distracţii şi veselie începe mai întâi prin a înlătura cu grijă înţelepciunea, şi un înţelept ar fi ultimul om din lume pe care l-ar admite la o partidă de plăcere.

          Într-un cuvânt, duceţi-vă peste tot unde veţi voi, la papi, la prinţi, la judecători, la magistraţi, la prieteni, la duşmani, la cei mari, la cei mici, peste tot veţi vedea că nu obţineţi nimic fără bani gheaţă; şi cum înţelepţii dispreţuiesc banii, nu este de mirare că toată lumea îi evită.

Desenul de duminică: Nelinişte

 4 februarie 2015

Recitiri şi déjà-vu-uri sau cum s-a aplicat teoria imitaţiei în literatură

În urmă cu câţiva ani, citind romanul Climate de André Maurois, am sesizat o asemănare izbitoare cu

unul dintre cele mai bune romane româneşti interbelice: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Am fost atât de surprinsă, încât am refuzat să dau curs acelor suspiciuni, pentru a evita dezamăgirea. Am reluat problema de curând, la rece, şi impresia iniţială nu doar că nu s-a schimbat, ci mi se confirmă din ce în ce mai puternic. Critica literară  vorbeşte la unison despre influenţa lui Marcel Proust în scrierile autorului român, însă nu a observat, cred, similitudinile cu opera sus-menţionată a lui André Maurois.

            Romanul subiectiv şi analitic Climate este o monografie a geloziei şi o ilustrare artistică a nepotrivirii în cuplu, scrisă sub forma unui diptic. Prima parte o constituie confesiunea pe care Philippe Marcenat o face în scris viitoarei soţii, în care îi mărturiseşte drama primei sale căsătorii, cu frumoasa Odile; a doua parte este confesiunea Isabellei Marcenat, cea de-a doua soţie a lui Philippe, scrisă după moartea acestuia.

            Iată despre ce este vorba în confesiunea lui Philippe: acesta se îndrăgosteşte de Odile Malet, o tânără blondă, foarte frumoasă, ce răspândeşte în jurul ei lumină şi bucurie a vieţii, iar în scurt timp cei doi se căsătoresc. La început sunt fericiţi, cu bucuriile simple ale vieţii de cuplu. După un timp, Philippe descoperă că soţia sa este uşor superficială, nu e interesată de subiecte serioase de discuţie, se plictiseşte alături de el. Philippe îşi petrece mult timp la fabrica tatălui său, unde ocupă un post important. Spre deosebire de soţul ei, Odile se simte bine în societate, îi place să meargă la petreceri, iese la distracţii cu diverşi prieteni şi refuză să dea explicaţii despre cum îşi petrece timpul. Philippe, cuprins de gelozie, din ce în ce mai suspicios, oscilează între a crede în nevinovăţia Odilei şi a bănui că este înşelat. Există şi o prietenă, Misa, care este folosită, în opinia bărbatului, pentru a acoperi escapadele Odilei. Totul ia o turnură gravă când, în cercurile pe care cuplul le frecventează, apare François de Crozant, un bărbat seducător, ofiţer de marină, recunoscut pentru purtările sale de donjuan lipsit de scrupule. Atracţia Odilei faţă de acesta este inevitabilă, cei doi afişează o intimitate greu de ignorat în societate, Phillippe trăieşte cu luciditate suferinţe atroce, pe măsură ce minciunile prin care Odile încearcă să camufleze relaţia extraconjugală devin din ce în ce mai stângace. Din orgoliu rănit şi răzbunare, Philippe o înşală pe soţie cu Misa, pe care nu o iubeşte. Odile pleacă singură într-o staţiune pe malul mării, iar Philippe află că în apropiere se încartiruise garnizoana lui François. Cei doi divorţează, cu regretul că nu au putut fi fericiţi. Până aici, dacă schimbăm numele şi decorurile, asemănarea cu romanul lui Camil Petrescu este frapantă.

            Ceea ce deosebeşte cele două opere este moartea Odilei, prin sinucidere, după căsătoria fatalmente nefericită cu François, şi, desigur, partea a doua, manuscrisul Isabellei. La scriitorul francez impresionează nobleţea personajelor, sentimentul onoarei: Philippe se învinovăţeşte pe sine de tot ceea ce s-a întâmplat cu Odile, o înţelege şi o iartă pe aceasta, continuând cumva să o iubească. Odile nu este rapace, nu e materialistă, ci îndrăgostită de viaţă şi de frumos. Ea rămâne o figură luminoasă, în ciuda greşelilor sale. Odile este cea care renunţă la orice pretenţii materiale în momentul despărţirii lor. Philippe meditează asupra fericirii, a timpului, îşi pune problema rupturii între real şi ideal, iar tragicul se sublimează în filozofic, astfel personajul ridicându-se asupra destinului său banal.

            Replica dâmboviţeană este pictată în linii mult îngroşate, personajele devin odioase, sunt egoiste, vulgare, cupide, dispreţuitoare, fără nuanţe, mizând pe totul sau nimic. Ele se potrivesc cu fundalul în care se mişcă, o lume cu bogătaşi de carton, cu politicieni veroşi, grobieni, iubirea sucombă definitiv, iar idealul nu-i poate supravieţui nici măcar în amintire. Nu susţin ideea unui plagiat, căci Ştefan Gheorghidiu nu este, în mod cert, singurul gelos din literatură, ci aceea a imitaţiei tale quale, care a generat, vrând-nevrând, un conţinut autentic românesc.

            Romanul camilpetrescian apare în 1930, la doi ani de la publicarea celui al lui Maurois (1928), pe fondul intenţiei scriitorului român de a debuta literar şi a-şi valorifica jurnalul de front şi experienţa, perfect autentică, a războiului. În 1929, ideea lui Camil Petrescu, exprimată în "Vitrina literară" este de a scrie un volum de nuvele despre război, la fel în 1930, în revista "Omul liber" când susţine dorinţa de a scrie despre viaţa de după război; în "Vremea" deja apare schiţată intenţia de a aborda tema iubirii, căci se propun două titluri Romanul Căpitanului Andreescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apoi aceeaşi publicaţie anunţă reunirea cele două teme într-un singur roman: Proces-verbal de dragoste si de război.

            Este greu de crezut că, realizând un roman doar pe baza experienţei războiului, Camil Petrescu ar fi putut construi o operă literară consistentă şi valoroasă. De aceea, soluţia combinării cu o poveste de dragoste este, până la un punct, una fericită. Prea tânăr pentru a se inspira din propria experienţă amoroasă, Camil Petrescu recurge la ficţiune, dar şi la modelul literaturii occidentale, în speţă al celei franceze, conform direcţiei trasate clar de Eugen Lovinescu. Însă ceea ce Gabriel Tarde susţine în a sa Les lois de l'imitation mi se pare că este aplicat cam prea stricto sensu în cazul lui Camil Petrescu.

            Închei cu un fragment din Climate, ce se doreşte a fi o invitaţie la lectură:

            Gelozia s-a declanşat la mine ca o boală subită şi groaznică. Acuma, după ce m-am liniştit şi caut cauzele ei, mi se pare că au fost multe şi foarte diferite. Mai întâi o mare iubire şi dorinţa firească de a păstra numai pentru mine cele mai mici particule din acele materii preţioase care erau: timpul Odilei, cuvintele, zâmbetele, privirile ei. Dorinţa aceasta însă nu a constituit esenţialul, deoarece, când Odile exista numai pentru mine (de exemplu când rămâneam singuri acasă într-o seară, sau când plecam într-o călătorie de două, trei zile), se plângea că mă preocupă mai mult cărţile sau gândurile mele decât ea. Atunci când putea exista şi pentru alţii, doream să fie numai cu mine; în sentimentul acesta era mai ales orgoliu, orgoliu ascuns, mascat de modestia şi de discreţia proprii familiei tatălui meu. Voiam să fiu stăpân pe sufletul Odilei aşa cum, în Valea Loue, stăpâneam apele, pădurile, acele maşini lungi prin care se strecura pasta albă de hârtie, casele ţărăneşti, casele muncitorilor. (...)  

            Simt, după durerea pe care o trezesc când apăs pe acest punct anume, că de aici pornea răul, din ascuţita mea curiozitate intelectuală. Nu admiteam să scape ceva înţelegerii mele. Or, a o înţelege pe Odile era un lucru imposibil şi cred că niciun bărbat (dacă ar fi iubit-o) n-ar fi putut trăi alături de ea fără să sufere. (...) Îmi luasem obiceiul de a analiza, cu o înspăimântătoare luciditate, tot ce spunea Odile şi-l găseam pe François îndărătul fiecărei propoziţiuni.