Desenul de duminică: Circus World

22.03.2015 Autor: cutiaculitere

O minune de tablou şi povestea lui

Flaming June, autor Frederic Leighton, 1895

În 2010, vizitând muzeul Belvedere (Lower Belvedere) din Viena, am văzut "pe viu" acest tablou, care m-a surprins şi m-a fascinat iremediabil. Deşi, iubitoare fiind a picturii, pot spune că am idee despre principalele capodopere în acest domeniu, nu cunoşteam acest tablou, nici din albume, nici din alte surse, iar de autorul său, pictorul englez Frederic Leighton, nu auzisem.       Opera se afla expusă în ultima sală a unei expoziţii Art Nouveau, dar mie mi se părea prea puţin produsul acestui curent, deşi atitudinea personajului, liniile spiralate, aspectul vegetal - aveam impresia că mă aflu în faţa unei imense camelii înflorite - justifica această apropiere. Culoarea, de o îndrăzneală extremă, acest oranj pur şi simplu, părea mai degrabă a sta sub semnul experienţelor impresioniste, iar chipul oarecum convenţional, atitudinea  statuară a personajului (postura a fost asemănată cu Noaptea lui Michelangelo) mă trimiteau la neoclasicsm.

Oranjul este o culoare dificilă, iar a ocupa mai mult de jumătate din tablou cu această culoare, într-o compoziţie central-simetrică este un pariu extrem, o nebunie! Titlul mi se pare, de asemenea, foarte modern, prin ambiguitate: Flaming June. (Iunie în flăcări sau June cea înfocată?) Frumoasa adormită pare ingenuă, dar e înconjurată de o aureolă de flăcări. Ce reprezintă aceste flăcări? Instinctele latente? Păcatul, ispita? Fundalul cu apele liniştite şi argintii, leandrul înflorit (interpretat ca plantă toxică, a morţii), balustrada şi umbrarul trimit la seninătatea lumii elenistice, dar canapeaua din prim-plan, cu drapajele maronii şifonate ne aduc în modernitate. Un tablou unic, al contrastelor, al confluenţei unor tendinţe diverse, bogat-simbolic şi de mare impact vizual.

Imaginea acestui original tablou m-a urmărit în timp, astfel că, alegând să scriu aici despre el, am căutat date şi am aflat lucruri interesante. Autorul său, Frederic Leighton (1830 - 1896), cunoscut drept Sir Frederic Leighton între 1878 şi 1896, a fost pictor şi sculptor, cunoscut mai ales pentru subiectele biblice, istorice sau clasice. A studiat la Academia de Artă din Florenţa şi a petrecut patru ani la Paris, unde i-a cunoscut pe Ingres, Delacroix, Corot şi Millet. În 1860 se întoarce la Londra, unde se alătură mişcării pre-rafaelite din pictură. Devine cavaler şi baronet. În 1896 primeşte titlul nobiliar, fiind primul pictor care este făcut pair, dar, după o singură zi, moare de angină pectorală.

Flaming June este pictată cu un an înaintea morţii sale (ulei pe pânză, cu dimensiunile 120x120 cm). Este considerată magnum opus al acestui artist. Actriţa Dorothy Dene este presupusul model al tabloului.

Opera, în mod cert, îşi depăşeşte epoca, fiind azi asimilată modernismului timpuriu. Tabloul nu s-a bucurat de succes în Europa, fiind preţuit la o licitaţie din 1960 la doar140 $, dar nici aşa nu s-a vândut. În 1963, Luis A. Ferré, industriaş şi politician costarican, ales guvernator cinci ani mai târziu, călătoreşte în Europa şi doreşte să achiziţioneze opere de artă pentru muzeul pe care îl înfiinţase în ţara sa. Găseşte acest tablou într-o galerie din Amsterdam, abandonat într-un colţ, şi îl cumpără cu 1000 $. Astfel, tabloul ajunge la Museo de Arte de Ponce din Costa Rica, în custodia căruia se află până în prezent. Astăzi este considerat o capodoperă, care ajunge doar "în turneu" în muzeele europene şi mă consider extrem de norocoasă că am putut-o vedea în original.

"Vechituri? La gunoi cu ele!" sau Săraci şi risipitori

Am zărit deunăzi, printre blocuri, o clădire, pe jumătate demolată, care mă fascina în copilărie: Moara lui Assan, unul dintre monumentele arhitecturale ale capitalei, distrus cu bună ştiinţă în deceniile postrevoluţionare, în loc de a fi restaurat şi repus în circuit. Exemple ca acesta sunt nenumărate şi nu doar în arhitectură şi urbanistică. Demolările continuă şi în alte domenii, pe principiul să facem odată curăţenie.

            Din fericire, literatura nu e din cărămizi şi e mai greu de demolat. Puţin mai târzii - cu vreo trei decenii - decât Moara lui Assan sunt scrierile clasicilor români. Aud deseori, cu convingere, de la persoane cu studii, că nu ne mai trebuie Creangă, fiindcă e "vechi", că are un limbaj "imposibil", că ar trebui scos din manuale etc. etc. De paşoptişti ce să mai vorbim... Chiar şi Moromeţii al lui Marin Preda e renegat, căci "prea e cu ţărani", Mioriţa e "fatalistă", Eminescu e "prea ridicat în slăvi", Slavici "cine mai e şi ăsta?", Camil Petrescu e "aiurea", doar pe Caragiale îl mai acceptăm, "fiindcă râdem". (M-am surprins adeseori că regret  identificarea noastră  atât de convinsă cu lumea lui Caragiale). Iar mai presus de toate, tronează întrebarea "La ce ne trebuie? La ce ne foloseşte în viaţă? Să facem loc altora mai tineri, mai moderni, că de ăia vechi ne-am săturat."

            Un popor relativ sărac şi fără cultură confundă actul cultural cu locuinţa strâmtă în care trăieşte, în care măcar din an în paşte se cere curăţenie generală, azvârlirea vechiturilor, fiindcă nu e loc de ele când achiziţionezi ceva nou. Din punct de vedere al gospodăriei, e o soluţie practică şi igienică, poate corectă, însă din punct de vedere cultural este un dezastru. Ţin minte că pe vremea lui Ceauşescu era un termen de mare laudă "gospodar" - folosit pentru "edil". M-am cam săturat de "gospodarii" puşi pe făcut curăţenie.

            Cultura este altceva. Pentru cultură e bine să fii econom, zgârcit, să faci din rahat bici (scuzaţi expresia) şi din coadă de câine sită de mătase. Pentru că lucrezi cu unicate. Şi cu valori. Şi atunci termenii se schimbă: nu trebuie să faci curăţenie, ci să VALORIFICI. Dacă ai o cărămidă, trebuie să o valorifici. Dacă ai o poezie stângace, de la începutul culturii (îmi vine în minte Ienăchiţă Văcărescu), trebuie să o valorifici. Pentru că e unicat, pentru că, vrei, nu vrei, e trecutul tău, cu valorile lui. Cultura nu se cumpără de la supermarket. Dacă arunci ce ai, nu găseşti cu ce să-ţi umpli casa bătând din palme. Poate cu kitsch-uri şi cu produse în serie.

            Englezii nu s-au debarasat de Shakespeare, spaniolii de Cervantes sau italienii de Dante, cu toate că limbajul scrierilor acestora nu mai este actual şi nu sunt "uşor de înţeles". Nu i-au scos din manuale. Nu le-au găsit nod în papură. Nu au spus că nu le mai trebuie, ca să facă loc contemporanilor. La ei au loc, de mai multe secole, chiar milenii, mereu alţi şi alţi scriitori. Ei au înţeles că pentru valori sunt locuri nelimitate în cultura unui popor şi că valorile nasc valori.

            A valorifica înseamnă "a pune în valoare, a face să primească o anumită valoare; a scoate în evidență valoarea unui lucru". Există prin dicţionare şi o definiţie inadecvată  din punct de vedere cultural a verbului a valoriza: "a selecta din valorile anterioare ale culturii pe acelea care răspund noilor cerințe ale epocii". Nu este vorba de a selecta pe unele şi de a arunca la coş pe altele (asta au făcut, după criteriul ideologic, comuniştii), ci de a reintegra, într-un cadru actual, valorile trecutului, a le refolosi, a le crea legături cu prezentul, a le repune în funcţiunea estetică pentru care au fost create, a le re-crea şi re-inventa funcţia estetică pentru contemporani.         

            Inteligenţa unui popor este de a găsi soluţiile viabile pentru a nu prăpădi bunurile culturale, ci a le reintegra în beneficiul său. A le aprecia, pentru ca apreciindu-le întâi ei, să le poată face apreciate eventual şi de alţii. Noi credem că bunurile noastre culturale trebuie apreciate în primul rând de alţii. Este cum ai spune: mă port aşa ca să mă iubească ceilalţi. Dacă nu începi să te iubeşti şi să te îngrijeşti (= valorifici) întâi tu însuţi, nu te va iubi şi aprecia nimeni. Termenul cheie: stima de sine. Dar asta ar fi altă problemă, pe care am putea discuta la nesfârşit...

De ce nu am mai scris pe site-urile literare româneşti

A fost o vreme când am publicat diverse articole şi alte scrieri proprii pe cele câteva site-uri literare existente în spaţiul cultural românesc. Sunt de felicitat iniţiatorii lor, deoarece au oferit un cadru modern şi foarte necesar  iubitorilor de literatură şi scriitorilor mai mult sau mai puţin profesionişti. Unele site-uri au rezistat şi s-au dezvoltat frumos, altele au dispărut, altele sunt destul de amorţite. În ceea ce mă priveşte, cu timpul am renunţat să mai public pe aceste site-uri, nu din vreo dezamăgire, ci pentru că nu realizam ceea ce aş fi vrut. Iată câteva dintre motive:

• pentru că membrii acestor comunităţi cred că a scrie literatură e ceva pe viaţă şi pe moarte, care îţi poate aduce glorie şi, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, câştiguri financiare;
• pentru că ideea noastră despre a scrie literatură e greşită, din punctul meu de vedere: credem că există doar literatură mare, masivă, cu problematică gravă, în special socială (moştenire comunistă); de aici, a scrie altfel e luat drept a scrie minor, iar toată lumea vrea să fie considerat un autor "mare", din start.
• pentru că se comentează urât, agresiv şi fără pricepere ;
• pentru că se confundă esteticul cu eticul şi cu orice altceva;
• pentru că, de regulă, te loveşti de politica "noi şi-ai noştri"; trebuie să scrii "în trend", iar aceste trenduri mie, uneia, nu-mi plac; -ismele devin prea repede manierisme, fie că e vorba de utilitarism, negativism, expiratul postmodernism sau chiar bine intenţionatul dar neviabilul boierism;
• pentru că inegalitatea valorică a creaţiilor te face să nu vrei să scrii alături de începători şi neavizaţi;
• pentru că aceste site-uri urmăresc şi un succes de rating, de aceea nu promovează o critică autentică, de valoare;
• pentru că prea puţini intelectuali români scriu literatură - şi încă şi mai puţini pe net. Probabil că acest lucru e considerat ceva degradant.  Paranteză: am avut surpriza ca unor persoane, de la care aveam ceva aşteptări, să li se pară ciudat că mi-am făcut acest blog (la care le-am invitat să citească şi să participe, cu precizarea clară că e total non-profit, că nu urmăresc nici like-uri, nici trafic, nici altceva) şi să considere asta drept o preocupare cel puţin dubioasă, ca şi cum aş fi deschis un site de matrimoniale, nu un blog de literatură, în consecinţă nu au dat curs invitaţiei;
• pentru că nu există concursuri literare, decât extrem de puţine, le numeri pe câteva degete, deci nu ai o minimă finalitate a ceea ce faci;
• pentru că nu ai o audienţă reală, scriitorii cel mult se citesc între ei;
• pentru că nu-mi place să mă înregimentez în nimic, nu sunt prea sociabilă şi n-am spirit de clan;
• pentru că obosisem să vorbesc de una singură, în mulţime;
• pentru că... dar mai bine mă opresc aici.

P.S.: iată şi motivele pentru care am ales să scriu pe blog:

• pentru că astfel gândesc mai mult;
• pentru că îmi descopăr voci şi feţe nebănuite;
• pentru că îmi place să recitesc ce scriu;
• pentru că aici nu deranjez pe nimeni şi nu mă deranjează nimeni;
• pentru că am entuziasmul unui dialog, măcar cu mine însămi;
• pentru că nu mă plictisesc, dimpotrivă;
• pentru că unele se leagă de altele şi ideile atrag idei;
• pentru că mă stimulează să mă documentez şi să citesc lucruri noi;
• pentru că scrisul rămâne;
• pentru că am un motiv în plus să mă trezesc dimineaţa etc. etc. 

E firesc ca fiecare să-şi caute calea potrivită scopurilor sale, aşa cum - spun americanii în Declaraţia de Independenţă - fiecare om e dator să-şi urmărească fericirea (the pursuit of Happiness). A scrie pe un site literar sau pe un blog este una dintre căile spre împlinire, important este să o urmezi pe cea mai potrivită.

Desenul de duminică: Hieroglifă

6.03.2015 Autor: cutiaculitere