26 aprilie 2015

Păsări în grădina mea




În acest weekend am lucrat puţin în grădină, în mica mea grădină din spatele casei, unde anul trecut am pus câteva roşii, salată verde şi rucola. Abia acum mi-am găsit puţin timp, căci ba a fost frig, ba am avut tot felul de alte treburi de făcut. Am coborât din pod masa de plastic şi două din cele patru scaune, am scos afară leandrul şi o plantă de avocado în ghiveci şi am transplantat în ghivece mai mari două flori primite la sărbătorile din martie. Am făcut două straturi: unul cu ceapă (ştiu că e de tot râsul să mai pui arpagic la sfârşitul lui aprilie, căci l-am luat de mai mult de o lună) şi altul cu vreo cincisprezece de cuiburi de fasole.
Grădina mea este pentru mine ca planeta  Micului Prinţ. Am trei trandafiri, prinşi cu greu, dintre foarte mulţii care nu s-au prins, an de an; pe post de baobabii care trebuie smulşi tot timpul, este viţa sălbatică, întinsă pe garduri, pe copaci, pe pământ, cu o tenacitate diabolică. Se înrădăcinează peste tot şi se insinuează pe nesimţite în orice colţişor. Ah, da, ştiam că am uitat ceva. Am uitat să dau jos din pod lămpile solare. Am avut anul trecut şi voi pune din nou lămpi din acelea mici, care se înfig în pământ. E atât de magic momentul când se lasă seara şi se aprind, aproape instantaneu!
De fapt, am vrut să vorbesc despre păsările care vin mereu în oaza asta a mea: ideea mi-a venit pentru că, azi dimineaţă, o ciocănitoare bătea de zor într-un corcoduş al vecinilor. Păsările mele favorite sunt mierlele. Cântă superb în această perioadă a anului. De câte ori le aud, îmi amintesc de timpul când vorbeam la telefonul fix cu soţul meu, pe când nu eram căsătoriţi - aceasta este casa unde a copilărit el - şi auzeam în receptor mierlele care cântau în pomul din faţa ferestrei lui deschise. Pe lângă tradiţionalele vrăbii, turturele şi piţigoi, iarna vin ciori croncănitoare la nucile uscate din nucul din vecini, iar vara rândunici. Ce mai "răi" sunt porumbeii domestici crescuţi cândva de nişte vecini, nu ştiu cu ce scop, (probabil culinar!), care s-au sălbăticit şi strică streaşini, intră în poduri şi fac ravagii. Vorbesc dintr-o tristă experienţă. Foarte frumoase sunt gaiţele gri cu pene albăstrui şi coţofenele negre cu alb, care zboară numai câte două şi se strigă una pe alta cu glas puternic. Cred că şi imită tot felul de sunete, parcă latră sau vorbesc câteodată. Şi mai vin rareori şi pescăruşi, dintre cei de pe lacul Bordei, ori Herăstrău, care se opresc pe acoperişurile mai înalte şi ţipă, exact ca la mare. Au fost şi bufniţe, nu ştiu exact ce soi, am văzut odată una, dar le-am auzit de multe ori noaptea. Am să asimilez păsărilor şi bietul mamifer, liliacul, cu zborul său de noapte fluturat şi cu chiţăiturile abia auzite: l-am avut musafir în pod, era o experienţă rară să mergi seara să întinzi rufe cu el pe deasupra capului!
Nu sunt un bun fotograf, de aceea am luat de pe net fotografiile cu micii mei musafiri, care sunt mereu prezenţi în jurul nostru, într-o lume perfect paralelă, cu rostul ei neştiut, pe care trebuie numai să avem capacitatea să o observăm.


19 aprilie 2015

Sculptorul catalan Jaume Plensa și binecunoscutele sale creații











Isabel Allende "Casa spiritelor" sau ce se mai poate scrie după Macondo

            Am văzut acum câţiva ani filmul şi de atunci am tot vrut să citesc romanele scriitoarei chiliene Isabel Allende, însă abia de curând am reuşit să găsesc prima carte a seriei sale de succese. Casa spiritelor (1982) este un roman de o forţă dramatică impresionantă, unitar şi bine susţinut de la prima până la ultima pagină.
            Am citit în cronici încadrarea - cu destulă uşurinţă - la realismul magic. Nu fără argumente, desigur, căci, pornind de la titlu şi continuând cu suma de motive narative (copilul ce mişcă obiecte cu privirea, clarviziunea, spirite încarnate ce le apar celor vii) şi cu galeria de personaje desprinse câteva parcă din Macondo este clar că Isabel Allene a valorificat particulariţile imaginarului Americii de Sud şi tradiţia literară a acestui continent. Dar realismul magic este depăşit prin intelectualismul scriitoarei, prin nuanţa ironică, printr-o subtilă distanţare estetică de substratul din care s-a desprins.
            În opinia mea, formula cărţii este aceea de roman total, în care se suprapun, perfect articulate, mai multe structuri narative.
            Coloana vertebrală este asigurată de reţeta romanului-saga, roman de familie, urmărit pe mai mult de trei generaţii. În centrul operei, din când în când preluând funcţia de narator, se află Esteban Trueba, tânăr sărac dar ambiţios şi neobosit, ce lucrează într-o mină pentru a se îmbogăţi şi a se putea căsători cu frumoasa Rosa, fiica cu părul verde ca algele a familiei de vază Del Valle. Când aceasta moare, prin otrăvire accidentală, Esteban cumpără o fermă ruinată, Las Tres Marias, pe care o restaurează printr-o muncă titanică, folosindu-se de ţăranii înapoiaţi din zonă, ca un adevărat erou civilizator. El reconstruieşte casa cea mare, pune să se zidească locuinţe de cărămidă pentru ţărani, se preocupă de condiţiile lor de trai, dar îi tratează cu o duritate maximă, de stăpân absolut. Are o mulţime de copii, rezultaţi din violarea fiicelor de ţărani, pe care însă nu-i recunoaşte drept fii ai săi. Se căsătoreşte cu Clara, sora mai mică a Rosei, fiinţă ciudată, ce trăieşte într-o comunicare specială cu lumea spiritelor. Esteban Trueba are o viaţă lungă, ajungând la 90 de ani, suficient pentru a vedea ruinarea a tot ceea ce clădise, o dată cu instaurarea dictaturii militare în ţară. La maturitate, intră în partidul conservator, care va pierde în faţa forţelor populare. Esteban Trueba reprezintă o epocă, urmărită în mărirea şi decăderea ei, zdrobită, ca la Marin Preda, de tăvălugul istoriei.
            O altă grilă de lectură este cea a romanului de familie: întâmplările familiei Del Valle şi mai ales ale familiei Trueba aduc în prim-plan o galerie de personaje memorabile, unele desprinse parcă din scrierile lui Gabriel García Márquez. Unchi aventurieri, surori angelice cu destin tragic, fraţi cu preocupări savante, femei care încalcă barierele sociale pentru iubire, bastardul revanşard şi mai presus de toate prodigioasa Clara, care, împreună cu cele trei surori Mora (un fel de Moire?), are acces la cunoaşterea viitorului, prin clarviziune, şi se înconjoară de o suită de oaspeţi boemi, cu diverse propensiuni spiritiualiste; Clara, cea care în copilărie mişca obiectele cu privirea, care nu a mai vrut să vorbească nouă ani, de la moartea surorii sale şi până la căsătoria cu Esteban Trueba. Simetric, ea refuză să îi vorbească direct soţului său în ultimii ani de viaţă, după ce acesta, într-un acces de furie, o loveşte. Caietelor Clarei li se datorează memoria faptelor relatate în roman.
            Iubirea pasiune, predestinată şi asumată total, este una dintre liniile de forţă ale cărţii: Clara şi Esteban sunt un cuplu în care contrastele se atrag. În planul conştient, Clara nu îl iubeşte pe soţul ei, este superficială, desprinsă de lume, dar ea ştie dinainte de a fi cerută în căsătorie că acesta îi este ursitul. Cei doi sunt legaţi de o iubire profundă, care transcende realitatea. Fiica lor, Blanca, trăieşte la rândul ei o iubire mistuitoare pentru Pedro, fiu de ţăran, iubire înfiripată în copilărie şi derulată pe ascuns, cu o voinţă de fier, în ciuda tuturor piedicilor şi ameninţărilor, pe parcursul unei vieţi întregi. Pedro, devenit agitator comunist, este împuşcat de Esteban şi rănit grav la o mână. El fuge, devenind artist (chitarist şi cântăreţ) de stânga. Blanca naşte o fiică, Alba, care va continua mişcările subversive, va fi arestată, torturată şi violată de unul dintre fiii ilegitimi ai bunicului său, ajuns în forţele militare.
                        Roman mitico-fantastic, într-un alt sens decât cel obişnuit, acesta fiind specificul realismului magic: nu sunt valorificate mituri populare consacrate, nici  superstiţii preexistente, ci fondul mitico-magic este rodul puterii de invenţie a scriitoarei. Personajul cel mai apropiat de fantastic este Férula, sora lui Esteban, care moare în capitală, dar le apare celor din familie la conacul de la ferma Las Tres Marias, ca pentru a-şi lua adio; tot ea îşi blesteamă fratele, care o alungase din cauza adoraţiei ei nepotrivite faţă de Clara, să i se micşoreze trupul şi sufletul, blestem ce se va împlini în decursul anilor. Fondul magic se diminuează pe măsura apropierii de prezent şi dispare o dată cu moartea Clarei, ca semn al unei epoci apuse. Povestea Blancăi mai perpetuează mitul sufletelor pereche, dar a nepoatei Alba este desacralizată total, ca şi noua lume în care se desfăşoară evenimentele.
            Roman politic, desigur, pentru că se desfăşoară pe fundalul schimbărilor de regim, cu consecinţe devastatoare pentru populaţie (să nu uităm că Isabel Allende este nepoata preşedintelui chilian Salvador Allende, răsturnat de lovitura militară a lui Pinochet); finalul romanului m-a cutremurat, prin similitudinile dintre lovitura de stat din Chile, regizată cu ajutorul americanilor, şi ceea ce s-a petrecut la noi în '89 şi imediat după.
            Sunt, desigur, şi multe alte ingrediente ale acestei cărţi de mare succes. M-am întrebat la un moment dat ce se mai poate scrie pe direcţia realismului magic, după Un veac de singurătate, şi iată că resursele literaturii latino-americane sunt încă pline de sevă, generează scrieri de o mare forţă epică, despre o lume tânără în plină afirmare şi descoperire de sine. Casa spiritelor este o dovadă vie a faptului că acest spaţiu cultural are încă foarte multe de spus.