27 iunie 2015

Update Concertele lui André Rieu



Pe data de 12 iunie am fost la concertul din Piaţa Constituţiei, primul care fusese programat, norocoasă că am avut bilete (luate din martie) şi că, după o puternică ploaie de vară, la opt cerul era senin, căldura fusese înlocuită de o răcoare plăcută şi scaunele erau aproximativ uscate.

Lume multă, venită cu drag să asculte valsuri, arii din opere, să cânte şi să danseze, să se bucure de lucruri de calitate, servite într-un mod superprofesionist, chiar dacă se miza pe popularitate, valsurile fiind, prin natura lor compoziţii dansante, accesibile tuturor.

Repertoriul s-a axat mai mult pe muzică italiană sau germană/vieneză şi la final românească, ales după o bună documentare, iar fiecare moment a dovedit profesionalism maxim. Trei tenori, trei soprane, un grup vocal, invitaţii români - Gheorghe Zamfir, un grup de naişti şi unul de dansatori populari - au contribuit la reuşita spectacolului, care a ţinut trei ore, dintre care bis-urile, de vreo jumătate de oră, au fost absolut minunate.

Ce mi-a plăcut:
  • că a venit cu scena cunoscută din videoclipuri, în formă de templu grecesc, cu tot aranjamentul, cu luminile puternice în nuanţe pastelate, roz, mov, bleu, care au devenit brandul său; sonorizarea a fost perfectă, pe ecrane s-au văzut foarte bine detaliile spectacolului.
  • că orchestra şi-a făcut intrarea spre scenă pe jos, printre spectatori, pe ritmurile muzicii. Că au zâmbit tot timpul, că au avut superbele costume, potrivite cu muzica performată.
  • că sunt, într-adevăr, deosebit de frumoşi şi de simpatici. André Rieu este în sine un tip extraordinar, un showman adevărat, un lider de orchestră şi un violonist remarcabil.
  • că au creat atmosfera aşteptată de toată lumea, că românii au fost luaţi de val, s-au smuls prin puterea muzicii din vieţile lor mai mult sau mai puţin mărunte şi s-au simţit conectaţi la ceva mai mare şi mai frumos.
  • că a fost invitat Gheorghe Zamfir. La apariţia lui, un val de dragoste şi de emoţie a ridicat toţi spectatorii în picioare. O merita maestrul, sunt foarte fericită că l-am ascultat live.
  • că foarte multe doamne şi chiar copii din public purtau ii româneşti, care mai de care mai frumoase. Cred că cei din faţă au avut şi un steag tricolor.
  • pe mine, trebuie să recunosc, m-a fascinat şi drona care filma şi zbura pe deasupra capetelor noastre ca un minuscul OZN cu doi ochi verzi şi doi roşii.
  • că s-au deschis peluzele, astfel că, pentru un preţ mult mai accesibil, 5000 de spectatori s-au bucurat de muzică, pe terasele de verdeaţă din faţa Casei Poporului. Înţeleg că toate încasările din aceste bilete de la peluze au fost donate copiilor nevoiaşi din România.
A fost un show magnific, de la care toată lumea a plecat încântată. Mai vrem.

26 iunie 2015

Mașini de epocă, mașini de lux: Colecția Ion Țiriac


M-am gândit că e o formă de artă, atunci când m-am hotărât să profit de ocazie și să mă „lipesc” de un grup care vizita salonul milionarului (miliardarului?) român situat în Otopeni, vis-a-vis oarecum de aeroport. Nu-mi pare deloc rău, a fost, realmente WOOOOOW!

Trebuie să mărturisesc că, de fapt, nu mă pricep deloc la mașini. Dar știu să recunosc un obiect de valoare, perfect întreținut (am aflat și că toate exponatele sunt funcționale) chiar dacă nu am baza minimă de cunoștințe tehnice.

M-am îndrăgostit de mașinile de epocă acum niște ani, când am văzut câteva expuse cu ocazia unei aniversări a Bucureștiului organizată de Primăria Sectorului II. Mașinile din perioada interbelică erau fabuloase, imense, confortabile, puternice, aș putea continua cu epitetele la nesfârșit. Acelea erau într-adevăr mașini. Cele de astăzi sunt produse de serie.  Am făcut câteva poze, așa că am să las imaginile să vorbească de la sine. Rolls Royce, Chrysler, Bentley, Ferrari, Mercedes și multe altele, cu poveștile lor interesante m-au făcut să visez la timpuri  cunoscute doar din filme sau din romane.

Pentru date mai precise:
http://www.tiriaccollection.ro/












7 iunie 2015

Desenul de duminică: Insula


"Eu sunt Malala" sau The Power of One



Malala Yousafzai are acum 18 ani şi trăieşte la Birmingham, Anglia. Ea este tânăra pakistaneză care a fost împuşcată în cap de talibani, la 15 ani,  pentru faptul că vorbea despre dreptul la educaţie al fetelor din ţara sa. Este cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace, obţinut în 2014.

Povestea Malalei este mult mai mult decât aceste trei-patru rânduri. Nu e pur şi simplu o fată împuşcată, făcută peste noapte un simbol. Este povestea unei atitudini şi a ceea ce americanii numesc The Power of One. Şi este chiar adevărată, admirabilă şi extrem de impresionantă. Cartea e scrisă cu sprijinul Patriciei McCormik, iar în România a apărut la Editura Youngart.
În primul rând, este povestea unei familii luminate, dintr-o ţară foarte diferită de lumea noastră, din valea Swat (Pakistan). Tatăl Malalei  înfiinţează, cu eforturi materiale foarte mari, la început o şcoală, apoi două licee, unul pentru băieţi şi unul pentru fete, într-o ţară intolerantă, în care fetele aveau acces cel mult la şcoala primară. Malala creşte în acest mediu progresist şi, când ţara este ocupată de talibani, care cer desfiinţarea şcolilor, impun femeilor burka şi răspândesc o teroare de neimaginat în populaţie, ea începe să-şi facă auzită vocea. Avea zece ani când intervine, într-un interviu acordat de tatăl său unui post local, iar opiniile ei fac impresie. Cu toate restricţiile impuse de talibani, şcoala Malalei îşi continuă activitatea, iar fetele merg pe ascuns la cursuri. BBC căuta o tânără care să scrie un jurnal despre ceea ce se petrece, iar Malala, care era doar un copil de 11 ani, insistă să devină ea acea voce. Familia îi permite, cu toate riscurile. Ea scrie sub pseudonim, despre viaţa ei de zi cu zi, pe fondul atrocităţilor cotidiene şi, mai ales, despre cât de mult reprezenta mediul şcolar pentru ea şi colegele ei. Jurnalul devine cunoscut, prin internet, în toata lumea, inclusiv în Pakistan. Şcolile sunt interzise, bombardate, posturile TV desfiinţate, singurul post radio vorbeşte despre interdicţii din ce în ce mai absurde şi proferează ameninţări. Chiar tatăl Malalei primeşte ameninţări, situaţia familiei devine din ce în ce mai disperată. Între armata guvernului şi talibani începe războiul, dar armata pierde. 2000000 de oameni devin refugiaţi, ca şi familia Malalei, care se retrage în satul din munţi al bunicilor, apoi într-un alt oraş. Aici, Malala şi tatăl ei dau interviuri posturilor naţionale şi, în curând, internaţionale. Vocea Malalei se face auzită din ce în ce mai mult. După un timp, pot reveni în oraşul lor, se reiau cursurile, dar tot mai puţini părinţi au curajul să-şi trimită copiii la şcoală în oraşul haotic, cu pericole la tot pasul. Într-o zi, pe când merge cu micul autobuz spre şcoală, alături de colegele ei, un bărbat înarmat se suie şi întreabă cine e Malala, descoperă răspunsul din privirile speriate ale copiilor şi deschide focul. Malala este împuşcată grav în cap şi în umăr, de asemenea alte două fete.
Malala este transportată la mai multe spitale, pe rând, dar are şansa de a fi dusă în Anglia, de medici care desfăşurau acţiuni umanitare în zonă. După luni întregi de recuperare (îi este înlocuită o bucată din craniu, i se reconstruieşte nervul facial pentru a putea să-şi recapete mobilitatea feţei, primeşte un aparat auditiv, reînvaţă să meargă etc.), timp în care întreaga familie vine în Anglia, cu ajutorul guvernului pakistanez care îi acordă un post la ambasadă tatălui ei, Malala îşi reia studiile la o şcoală din Anglia. Întreaga familie trebuie să se adapteze unui mediu de viaţă foarte diferit, integrarea în noua civilizaţie nu e uşoară, iar dorul de locul natal, în care nu se ştie dacă vor putea reveni vreodată, foarte puternic. Tatăl are remuşcări, dar familia îl susţine. Malala continuă, mai hotărâtă ca niciodată, să dea interviuri, să ţină discursuri publice de o anvergură din ce în ce mai mare, la New York, la ONU, devenind o voce de neignorat.