Reverie în roz

Dacă e vacanță e... Agatha Christie!

E totuși vacanță, nu? Abia aștept să devorez câteva dintre exemplarele pline de suspans! Sunt înnebunită după mystery books (pentru cărțile Agathei Christie sună mai potrivit decât polițiste, nu-i așa?).
Le-am luat la un preț destul de redus, două plus a treia gratis, plus cadou cănița cu Poirot, de care sunt extrem de încântată!

Nu doar o lectură de vacanță: Daniel Pennac - Necazuri cu școala

Când am cumpărat sus-numita carte, publicată de Editura Polirom, mă gândeam că se apropie vacanța și că ar fi cazul de o lectură plăcută, chiar ușoară. Auzisem de scriitor, cred că la un curs numit Cercurile de lectură, de unde și impulsul spontan de a-l citi. Titlul, destul de fidel tradus, mă trimitea, într-o naivă aproximare, greșită, desigur, la   Recreația mare a lui Mircea Sântimbreanu.  Citind, însă, am descoperit o carte lucidă, răscolitoare, de mare impact prin mesajul său despre educație.

Prima parte este înșelător amuzantă, pare o carte de amintiri, autoironică și melancolică, ce ar fi putut să se intituleze, foarte bine, Memoriile unei loaze, căci „loază” este cuvântul cu care se descrie autorul, în primii (și nu numai) ani de școală. Tonul aparent glumeț are, însă, subtext. Trezit la realitate în ultimii ani ai școlarității, prin efortul și dedicația a patru profesori cu vocație, Daniel Pennacchioni  - pe numele real  -  ajunge la rândul său profesor, un profesor care cunoaște, din proprie experiență, calvarul elevului care „nu înțelege”, umilințele pe care le îndură, din partea familiei, a colegilor și a profesorilor, rușinea pe care o înăbușă, revoltele acestuia, drumurile greșite care îl tentează.

Partea eseistică virează,  în a doua parte a romanului, către o extrem de lucidă privire asupra mutațiilor suferite de mediul de viață al tinerilor în epoca actuală, o dată cu mutațiile din societatea însăși, cu răsturnarea de valori adusă de globalizare și consumerism.

Citind paginile scrise despre elevii lui Daniel Pennac, mi-am amintit de filmul franțuzesc  Class (Entre les murs, un film bazat pe romanul scriitorului și jurnalistului francez François Béaugadeau în colaborare cu Laurent Cantet, premiat cu Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes, în 2008 și premiul  Oscar pentru Cel mai bun film străin în 2009. Versiunea engleză apare sub titlul Class) care, de asemenea, sfâșie vălul oricărei iluzii și al oricărui clișeu romanțat de pe imaginea școlii contemporane.

 Școala lui Pennac are elevi de extracție multietnică, de la periferii, cu un comportament pe marginea delincvenței, agresivi și opaci, conviși că „profii ne smintesc de cap!”. Lectorul primește un duș rece, căci se vede pus în fața întrebării pe care autorul însuși, în calitate de educator, și-o pune cu maximă seriozitate: ce e de făcut?

Prin figura emblematică  a lui Maximilien - un tânăr de culoare care îl acostează într-o seară pentru a-i cere un foc, poate și pentru a-l agresa ori jefui, dar care se repliază când îl recunoaște drept profesorul său - scriitorul realizează portretul elevului-problemă,  derutat, fără șanse reale de integrare, agresor și victimă în același timp. De aici pornește o analiză necruțătoare a societății, a ipocriziei cu care se închid ochii în fața problemelor  educației și  se împing mereu mai către periferie, marginalizarea mergând, amar-ironic, mână în mână cu exploatarea,  considerată drept  „pitorească” (cool), a acestui model de tineri în cinematografie, muzică, modă etc.

Cartea lui Daniel Pennac a primit, în 2007, premiul Renaudot.

Igor Mitoraj reînvie efigiile antichității

M-am întâlnit o singură dată , din păcate, „pe viu” cu sculpturile lui Igor Mitoraj, atunci când nu auzisem sau nu văzusem operele lui caracteristice. Și anume la Vatican, în curtea interioară, unde se află intrarea la Capela Sixtină. Era o „bilă” de metal auriu, foarte mare, care, în secțiune, arăta un fel de stratificare geologică; aveam impresia că priveam în interiorul pământului, prin ere succesive. Nu mi-a plăcut foarte mult, pentru că nu se integra bine în decor, dar n-am putut s-o uit. Mai târziu, căutând o ilustrație pe net, l-am descoperit, în toată melancolia și grandoarea statuilor sale „sparte”, asemenea unor  vestigii ale artei greco-romane. Însă la dimensiuni gigantice, așa cum sunt pentru noi modelele antichității: uriașe. N-am să spun nimic despre sculptor, căci ar însemna să dau copy-paste de pe wikipedia sau alt site. Voi lăsa imaginile să vorbească. Igor Mitoraj este, fără-ndoială, sculptorul meu preferat.

Wooden Man

Prin codru-acesta ce-are simbol în loc de frunze,/Păşeşte omul singur, privit de frunze mii. 

(Charles Baudelaire, Corespondențe)