29 decembrie 2015

„Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry - O lecţie de iubire (Fragmente de lectură)

autorul desenului: cutiaculitere

      Micul prinţ era de acum palid de mânie.
      - De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănâncă totuşi florile. (...)Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decât pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?
      El roşi, apoi continuă:
      - Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decât într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit când le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva...”     
      Dar dacă oaia mănâncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
       Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plâns. Venise noaptea. (…)

       Am aflat destul de repede o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinţ fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rând de petale, aflate pretutindeni şi care nu deranjau pe nimeni. Ele apăreau într-o dimineaţa în iarbă şi seara dispăreau. Dar aceea germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se ştie de unde, iar micul prinţ supraveghease cu foarte mare atenţie acea tulpiniţă care nu semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar arbustul încetă curând să crească şi începu să pregătească o floare. Micul prinţ văzu ceva ca un bumb mare şi simţi că ceva miraculos avea să îşi facă apariţia; floarea însă, la adăpostul bumbului verde, nu îşi mai termina pregătirile pentru a-şi etala frumuseţea. Ea îşi alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, îşi potrivea una câte una petalele. Nu vroia să apară şifonată ca macul. Ea nu vroia să apară decît în deplinătatea şi sclipirea frumuseţii sale. Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună dimineaţă, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă.
Şi tocmai ea, care muncise cu atâta precizie, zise căscând:
       - Ah! De-abia mă scol.… Pardon.… Sunt încă răvăşită...
       Atunci micul prinţ nu îşi putu stăpâni admiraţia:
       - Ce frumoasă eşti!
       - Nu-i aşa, răspunse cu delicateţe floarea… Şi sunt născută în acelaşi timp cu soarele.…
       Micul prinţ îşi dădu seama că nu era prea modestă, dar era atât de emoţionantă!
       - Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aţi avea bunătatea să vă gândiţi la mine.
       Şi micul prinţ, luat un pic prin surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă şi o servi pe floare.
       Astfel îl chinuia ea pe micul prinţ cu vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. Într-o zi, bunăoară, vorbind de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinţ:
       - Pot să vină chiar şi tigrii, cu ghearele lor!
       - Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinţ, şi apoi tigrii nu mănâncă plante.
       - Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateţe floarea.
       - Iartă-mă.
       - Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenţii de aer. Nu aveţi un paravan? Oroare de curenţi de aer... nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată...
       - Seara mă veţi pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aşezat. Acolo de unde vin eu...
       Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămânţă. Nu putuse cunoaşte nimic din alte lumi. Umilită de a fi spus o minciună atât de naivă, tuşi de două-trei ori, sperând să îl pună şi pe micul prinţ într-o situaţie penibilă:
       - Cum e cu paravanul ăla?...
       - Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai!
       Atunci ea începu din nou să tuşească pentru a-i provoca totuşi remuşcări micului prinţ.
       Astfel, micul prinţ, în ciuda dragostei sale pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără importanţă şi devenise foarte nefericit. Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atât, ar fi trebuit să mă emoţioneze.
       Îmi mai mărturisi:
       - Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tânăr ca să ştiu să iubesc.

22 decembrie 2015

La București nu e ca la Viena!...

An de an, ca foarte mulți români de altfel, urmăresc la TV, pe 1 ianuarie, concertul de Anul Nou de la Viena, fascinant prin calitatea muzicii și a invitaților, eveniment la care e aproape imposibil de ajuns vreodată (spun „aproape”, deoarece am aflat că există o loterie a biletelor pentru puținele locuri destinate publicului obișnuit).
Fiind deci o chestie absolut himerică posibilitatea de a ajunge cândva la acel concert, anul acesta am sperat să mă pot bucura de ceva din atmosfera vieneză mergând la concertul „Christmas in Vienna” susținut de Strauss Festival Orchestra pe 19 decembrie, la Sala Palatului din București. Și a fost ca la București.
În primul rând, pe imensa scenă a Sălii Palatului, potrivită pentru spectacole de mare anvergură, cu decoruri și distribuții bogate, am văzut, când am intrat, doar câteva scaune și stative adunate în centru, pe un fel de plastic negru ce acoperea o arie de cam o treime din scenă. Un panou drapat în catifea roșie, de nici doi metri înălțime, susținea cu greu două ecrane pe care scria cu roșu pe alb mare de-ți scotea ochii ARTĂ CONTRA DROG. În lateral se aflau două afișe pe care scria de asemenea ARTĂ CONTRA DROG. Sala plină, lume și mai bună și mai de toată mâna, ca la orice eveniment din preajma sărbătorilor. După cele trei gonguri de rigoare, așteptam cu drag muzica. Plasă! O domnișoară în rochie cu sclipici a vorbit interminabil, a citit biografiile și premiile și tot ce făcuseră dirijorul și soprana, a descris fără sens muzica pe care aveam s-o ascultăm. Ne-a lămurit cât de merituoasă este primăria sectorului x că organizează acest eveniment de excepție și ce bine a colaborat cu nu știu ce societate Dracula, sau Dracula ăștia organizaseră și primăria x își dăduse mâna cu ei, într-un parteneriat contra drogurilor. Am mai fost sfătuiți să le vorbim tinerilor despre ce rău e să se drogheze, mai bine să meargă la concerte și să citească o carte etc. Stați că n-a fost tot. Când să zici că, gata, acum începe muzica, iată apare pe scenă Constantin Bălăceanu-Stolnici în baston (tot respectul pentru acest venerabil om de cultură), care a înmânat o grămadă de premii cui cu gândul nu gândești: de la televiziuni și radio, la primarul x, la inspectorul școlar y etc. etc. Eram deja sătulă de eveniment. Oamenii, orientați de felul lor, își scoseseră telefoanele mobile și își verificau mailul, se uitau ce mai e nou pe Facebook, ori chiar își sunau cunoștințele.
Într-un târziu, concertul a început  și după vreo jumătate de oră s-a și luat pauză. Muzica bună, nimic de zis, dar toată prima parte parcă nu se lega ceva. În primul rând (am mai zis, știu), întreaga orchestră cuprindea nici mai mult nici mai puțin decât 24 de membri, 25 cu dirijorul și 26 cu soprana. Rezultă din afiș acest număr? Nu! Se zăresc cel puțin 35 de persoane, cu harpă și alte instrumente. Vreo zece viori, viole și alte coarde, două violoncele, trei suflători, unul la tobe și încă vreo câțiva. Doi români.  După pauză, lucrurile și-au mai intrat în normal. Cei 26 au cântat minunat, parcă fiecare vals era o poveste, nu erau foarte cunoscute, dar te prindeau în vraja lor. Soprana Monika Mosser are o voce superbă, a cântat vreo 6  arii din opere și operete, apărând în costume specifice pentru fiecare moment.  Cu bisuri cu tot, spectacolul a durat cam o oră și jumătate.  
AAAAHHHH ERA SĂ UIT!!! Înainte de concertul propriu-zis, a mai cântat în deschidere și o domnișoară elevă un „Ave Maria” cu o voce tremurândă și monotonă, acompaniată de un nene la o orgă mică electronică, așezat mai acaná pe un scăunel cu orguța lui, ca la... nu am cuvinte!
Ideea e că e păcat să înșeli așteptările spectatorilor și să le oferi o chestie pentru care nu i-ai pregătit. E drept că biletele nu au fost foarte scumpe, dar când mergi la un concert vrei să asculți muzică, nu să-i vezi pe organizatori gratulându-se și să primești lecții. Așa că, din păcate, anul ăsta la București nu a fost deloc ca la Viena. A fost o șușă, ca multe altele pe-aici pe plaiul Dâmboviței, păcat că vienezii s-au băgat în așa ceva.

17 decembrie 2015

Vintage art: Coperte ale revistei Vogue





 Tot căutând imagini ale unor felicitări cât mai vechi, pentru a evada puțin din stereotipurile contemporane, am descoperit aceste coperte de revistă, care mi s-au părut aparte, prin influențele lor exotice. Majoritatea sunt antebelice sau, oricum, de până pe la 1920.

7 decembrie 2015

Kazuo Ishiguro - Rămăşiţele zilei

Romanul, ce reprezintă, în esenţă, povestea unui majordom, a apărut în Anglia, în 1989, fiind recompensat cu Booker Prize în acelaşi an şi ecranizat în 1993 de James Ivory sub acelaşi titlu, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale.

Aşa cum în cunoscutele Scrisori persane Montesquieu atribuie în mod fictiv unor străini rolul de a observa, cu ochi proaspăt, esenţa vieţii franceze, de data asta este pe bune: Kazuo Ishiguro, japonez prin naştere, mutat în Anglia la vârsta de 6 ani, se încumetă să scrie despre instituţia majordomului, una dintre axele cele mai puternice ale societăţii engleze, - şi reuşeşte să o facă cu subtilitate şi savoare.

Ideea de majordom este puternic clişeizată: personaj în genere secundar, discreţia întruchipată, fidelitatea absolută, distincţie mai ceva ca a stapânului, morgă în orice împrejurare, clătinată doar din când în când, în romanele proaste, de acel The butler did it, neconfirmat, de fapt, niciodată. Pentru că majordomul este deasupra oricăror bănuieli, un personaj schematic, plat, constant cu sine însuşi. Mai nou, seriale BBC de tip Stăpâni şi servitori sau Downton Abbey caută să facă din lumea de la subsolul conacelor englezeşti o galerie mai complexă şi să umanizeze figura acestui respectabil şef al personalului.

Ce viziune propune Kazuo Ishiguro? Povestea banală a unui majordom, aflat spre sfârşitul carierei, care, la îndemnul stăpânului, îşi ia câteva zile libere şi face o călătorie cu maşina acestuia de la Darlington Hall  înspre West Country, la Weymouth, spre a o reîntâlni, după aproape douăzeci de ani, pe o fostă administratoră, domnişoara Kenton, actuală doamna Benn, în speranţa de a o convinge să îşi reia slujba la conac. Acţiunea este plasată după Al Doilea Război, într-o epocă de decădere a stilului aristocratic englezesc, iar firul epic este presărat cu numeroase analepse. Mr. Stevens, eroul romanului, se confruntă cu unele dificultăţi de adaptare la noile timpuri, la noul stăpân, american, care nu înţelege rigorile vieţii tradiţionale englezeşti, şi cu altele cauzate de înaintarea în vârstă.

Dacă povestea ar miza pur şi simplu pe ceea ce am menţionat deja, reuşita cărţii ar fi greu de explicat. Chiar ceea ce citim printre rânduri, şi anume faptul că lordul Darlington a fost simpatizant nazist, apropiat al lui Ribbentrop, ori ce ni se spune de-a dreptul - Stevens a trebuit să-şi ascundă suferinţa şi să-şi facă datoria în salon, în timp ce tatăl său îşi dădea sufletul în odaia sa - nu ar susţine suficient succesul romanului. Nici măcar idila cu domnişoara Kenton, aşa cum reiese textual din paginile cărţii, nesărată în fond şi terminată în coadă de peşte.

Povestea este însă alta şi se cere decriptată. Ce avem noi aici? Un narator ce se vrea creditabil, dar nu prea este. Care ne spune o poveste cosmetizată, conform exigenţelor la care se supune orice majordom veritabil: discreţie totală, sacrificarea adevărului în scopul nobil al salvării aparenţelor cu orice preţ. Cui povesteşte? Cui se adresează confesiunea? Nouă, cititorilor, un public nedeterminat, necunoscut, eterogen. Ce-i veni unui majordom să sporovăiască despre lucruri personale aşa, cu oricine? Pentru a porni pe grila de interpretare pe care v-o propun, să observăm că, de la început, Stevens menţionează că a început să facă greşeli. Destul de mici, dar greşeli. Iar una este, deducem noi, această fisură în discreţia caracteristică slujbei. Problema care-l obsedează pe Stevens este aceea a criteriilor dezbătute de majordomii de la Societatea Hayes pentru a stabili cea mai importantă calitate a unui majordom "mare", concluzia fiind că aceasta este demnitatea. Un majordom mare trebuie să-şi poarte demnitatea permanent, ca pe un costum, pe care nu are voie să îl scoată decât când este absolut singur, în intimitatea odăii sale. Deci naratorul poartă, în faţa noastră, haina impecabilă a demnităţii, care maschează şi distorsionează orice aspect nedemn.

Un fir important al cărţii este cel al poveştii romanţioase şi romanţate dintre domnişora Kenton şi Stevens. Toate conversaţiile rememorate de narator poartă amprenta relaţiei şef-subaltern. Reproşurile domnişoarei şi punerile la punct ale majordomului se învârt în jurul îndatoririlor slujbei. Un apus de soare privit de cei doi întâmplător într-o cameră de la etaj devine o amintire intensă, ceaşca de cacao băută seara în camera domnişoarei - un obicei şi un prilej de a discuta chestiuni organizatorice. Stevens este surprins de domnişoara Kenton citind un roman sentimental, aceasta îi face reproşuri, iar el se apără subliniind decenţa cărţii. El susţine că domnişoara Kenton îl urmăreşte prea îndeaproape şi că e uneori neglijentă în îndeplinirea îndatoririlor. La un moment dat, ea începe să se vadă cu un tânăr şi până la urmă pleacă de la conac cu lacrimi în ochi, în timp ce Stevens rămâne de neclintit în morga sa, dedicat total carierei de majordom "mare".

Întâlnirea dintre cei doi, după atâţia ani, e prozaică şi melancolică. Doamna Benn, care îi scrisese într-o scrisoare că în curând va fi singură din nou, susţine că a fost doar un episod, ca multe altele - plecase de câteva ori de acasă, dar se întorsese mereu  - şi că soţul ei este un om bun. Elementul care justifică reconsiderarea cărţii este îndemnul doamnei Benn ca Stevens să o viziteze pe fiica ei, Catherine, care trăia, căsătorită şi proaspătă mamă, în altă localitate. Ce sens avea ca Stevens să dorească să vadă copilul altui bărbat? Înţelegem astfel că, sub toate aparenţele bine cosmetizate sub pudra demnităţii şi decenţei absolute care ni se serveşte elegant pe tavă, există un clocot de viaţă şi de pasiune autentică, de dramatism, de slăbiciuni omeneşti şi de hotărâri dramatice. Că acel episod al „contemplării unui apus de soare” a fost mult mai mult decât atâta, că revista nu era doar una sentimentală, că plecarea domnișoarei Kenton avea motive mult mai serioase, consecință a serilor petrecute de cei doi „la o ceașcă de cacao”. Titlul "Rămăşţele zilei" justifică această relectură, deoarece, în final, Steven îi dă dreptate unui necunoscut cu care vorbeşte pe chei: Seara e cea mai frumoasă parte a zilei. Ţi-ai terminat lucrul pe ziua de azi. Acum poţi să faci o pauză şi să te distrezi. Eu aşa privesc lucrurile. Întreabă pe cine vrei şi tot aşa o să-ţi răspundă. Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. El este dornic să se perfecţioneze, aşa cum îi cere noul stăpăn, în arta tachinării. Pe cine exersează Stevens? Pe noi, cititorii, desigur.

Mai englez decât englezii, mai catolic decât papa sau, pe româneşte, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, naratorul Stevens este unul mucalit, care ne duce cu preşul cu bună ştiinţă, un moş Nichifor Coţcariul, care parcă ne face cu ochiul: ne-am prins? sau nu? Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. Şi cea care rămâne, la urma urmei: The remains of the Day.

6 decembrie 2015

A venit un Moș din Târg...

Vă plac antichitățile? Pe mine mă fascinează. De multe ori m-am imaginat în postura de colecționară sau de proprietară a unei afaceri în domeniu. Cred că ceea ce m-a oprit (pe lângă bani, firește) a fost ideea că, o dată cu un obiect vechi, preiei și o parte din trecutul lui, din poveștile proprietarilor lui, impregnate în aura obiectului (vezi blestemul anumitor bijuterii, diamante etc.), lucru ce mă tulbură. Reminiscențe de gândire magică, deh!
Azi am fost la Romexpo, la Târgul de Crăciun, în căutare - zadarnică - de globuri vechi pentru brad, care să înfățișeze figurine. E drept că n-am găsit niciodată așa ceva la târg, dar omul e făcut să spere. În schimb, am cumpărat o statuetă de porțelan (hai să-i zic pe șleau: un bibelou) care îl reprezintă pe Moșul. Moș Gerilă? a întrebat fiu-meu, ironic. Poate! i-am răspuns.
E un bibelou mai vechi, stilul anilor '70, făcut la Curtea de Argeș, Regal Crown, după cum scrie pe dosul lui. Are ceva naiv, puțin kitsch, dar e mult mai frumos decât toate kitsch-urile de plastic de astăzi. E semi-realist, are ochii albaștri plini de expresie, mustața și sprâncenele brune, în contrast cu barba albă. E slab și înalt, după proporții, iar sacul e cam sărac. Pare un tată obosit, ce vine de la muncă, dar fericit că își va păcăli copilul prin costumația sa. Care e povestea din spatele statuetei? Am căutat date despre Fabrica de porțelan de la Curtea de Argeș, aș fi vrut să știu de când este obiectul, dar, așa cum se întâmplă mai de fiecare dată când caut informații dintr-un domeniu românesc, n-am găsit nimic. De unde va fi fost luat tiparul? De la ruși? De la nemți? E oare un model anterior, modificat spre a părea un Moș Crăciun? De când făceau comuniștii Moși Crăciuni?Am căutat alte porțelanuri de la aceeași firmă și am găsit imagini cu tot felul de figurine, în genere hidoase, eterogene,  despre care îmi amintesc că le vedeam prin vitrinele magazinelor; nu îmi plac bibelourile, iar de cele câteva din vitrina mamei mă delimitam încă de copil, pentru că erau „cioburi” fără valoare, după cum zicea chiar ea.
Iată însă că acum, probabil ca semn de bătrânețe, încep să devin mai tolerantă, să accept melancolia drept criteriu estetic, naivitatea drept autenticitate și farmecul desuet drept apanaj al obiectelor dezirabile.
Mă bucur că l-am luat pe Moș. Îl voi așeza sub brad, lângă alți moși, de pluș, de ipsos și de plastic. În fond, ce are Crăciunul cu arta autentică?

P.S. Dacă știți ceva despre statuetă, m-aș bucura să-mi puteți da detalii.

Update 8.12.2015: am aflat, din presă, că fabrica de porțelanuri de la Curtea de Argeș s-a închis astă-vară, pentru că  industria ceramicii și a porțelanului este energofagă la maxim (cuptoarele consumă foarte mult).