31 decembrie 2016

La mulți ani 2017! Calendare inspirate din literatură și artă



















Calendarele pot fi un prilej de a aduce frumosul, arta, rafinamentul mai aproape de noi, de a crea o insulă de plăcere estetică în zbuciumul cotidian. Pot fi un dar care să încânte și să dea o pată de culoare lungului șir de zile cenușii. La noi, în afară de ilustrații cu peisaje rurale, flori sau pisici, ori calendarele ortodoxe, mereu la fel, cu greu poți găsi un calendar care să-și depășească funcția strict utilitară. Iată câteva imagini, desprinse de pe Internet, cu idei care mi-au plăcut. La mulți ani 2017!













29 decembrie 2016

Cum mâncau germanii pe la 1850, în viziunea lui Alexandre Dumas



Pieter Claesz, Natură moartă

            În această perioadă de vacanță și sărbători, m-am delectat cu niște lecturi mai lejere, printre care Alexandre Dumas „O aventură de dragoste”,  în care scriitorul combină jurnalul de călătorie cu ficțiunea, relatând o serie de voiaje, în Italia, Austria și Germania, cu barca, vaporul cu aburi, trăsura sau trenul, în care apare însoțit de una sau alta dintre prietenele sale, cântărețe celebre sau femei de cultură, viitoare artiste, cu care cultivă adevărate relații de amitiés amoureuses. Printre altele, întreprinzând o astfel de călătorie pe valea Rinului, în 1856, este uimit de obiceiurile culinare ale germanilor. Mi s-a părut interesant să vă reproduc  câteva fragmente, mai ales că, la ora actuală, preocupările gastronomice ne animă pe foarte mulți dintre noi:

            Nu știu dacă am mai admirat pe undeva felul în care se mănâncă în Germania; nu vorbesc de calitate, vorbesc de cantitate. Așa încât m-am întrebat uneori dacă nu se făcuse nemțoaicelor o falsă reputație de visătoare;  dacă, atunci când credem că ele visează, nu-și fac pur și simplu digestia.
            Să recapitulăm.
            Dimineața, la ora șapte, deschizând ochii, se ia micul dejun, adică se mănâncă mai nimic: două ouă, o ceașcă cu cafea, puțin cozonac, tocmai atât cât trebuie ca să spui că nu te expui cu stomacul gol ultimei adieri a nopții.
            La ora unsprezece, se ia al doilea dejun, care se compune din biftec, cotlete, cartofi sau alte legume. Ceea ce-l deosebește de celălalt este că se bea vin, în timp ce la primul nu se bea decât apă.
            La ora unu, se servește micul prânz. Acesta se compune din șuncă, friptură rece și câteva aperitive. Este un mijloc ingenios de a-ți deschide pofta pentru marele prânz.
            La ora trei se servește marele prânz. De obicei la această masă se mănâncă ciorbă de perișoare, rasol de vacă cu hrean, iepure cu dulceață, mistreț cu cireșe, omletă cu zahăr, șofran cu vanilie și smântână de toate felurile.
            La ora cinci, se gustă ceva, mai puțin pentru a mânca, trebuie să mărturisim, cât pentru a spune că nu se pierde tradiția unei mese bune. În sfârșit, ieșind de la teatru, urmează un supeu copios, având în vedere gustarea frugală de după-amiază, apoi culcarea.
            În aceste mese nu sunt incluse ceaiul, prăjiturile și sandvișurile care se servesc la intervaluri.(...)
            Trebuie să spun că , de când mă aflam în Germania, mă obișnuisem cu acest fel de abuzuri, și că făceam față destul de onorabil pentru un om care, la Paris, nu ia decât două mese pe zi, și uneori chiar una singură.

            Iar în altă parte, spune:

            Călătoria pe Rin este, de altfel, una dintre cele mai ieftine călătorii care există pe lume: pentru patru sau cinci taleri, cred, adică pentru vreo douăzeci de franci, urci fluviul descris de Boileau și cântat de Koerner, de la Colonia la Mainz și, pentru același preț,  cobori de la Mainz până la Colonia.
             Rămâne problema culinară: hrana este ieftină, dar execrabilă; vinurile sunt scumpe... și proaste. S-a făcut acestor vinuri acre de Rin, din struguri copți la strălucirea pietrelor, o reputație foarte uzurpată, după părerea mea. „Liebfraumilch”-ul și „Brauneberger”-ul - Laptele Fecioarei și Sucul muntelui cafeniu -  sunt singurele mai acătării. Cât despre „Johannesberg”, mi-aș permite acest paradox, și anume că nu cunosc un vin bun care să coste douăzeci și cinci de franci sticla.
            Pornind de la Colonia, cu toate că harta este franco-germană, bucătăria este numai prusacă. Te aștepți să mănânci o mâncare acră, mănânci o mâncare dulce; ceri ceva dulce, ți se servește ceva pipărat; înmoi pâinea într-un sos care seamănă a rântaș și mănânci marmeladă.
           
          Dar culmea revoltei sale este legată de cafea:
         
          Serviți tot ce vă doriți pe un vapor cu aburi de pe Rin, serviți apă de Seltz, apă de Spa, apă de Hamburg, apă de Baden, chiar și apă de Sedlitz, dar nu serviți cafea cu frișcă, dacă sunteți francez. Nu vreau să spun cu asta că în Franța găsești o cafea bună cu frișcă; spun numai că, peste tot în afară de Franța, și mai ales în Germania, se servește o cafea execrabilă.

(Alexandre Dumas „O aventură de dragoste” - Ed. Eminescu, București 1972, traducător Mihaela Protopopescu)

4 decembrie 2016

„Mare zadarnică! Mare zadarnică!” versuri de Radu Stanca

 Magical Night In Greece Autor: cutiaculitere



Mare zadarnică ! Mare zadarnică !
Arsă de patimă eşti prea nedarnică.
Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece
N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mare de platină, mare de platină,
Tu nu eşti dulce nici cât o lacrimă,
Încât degeaba ţi-admir stihiile
Cu gust amar, ca zădărniciile.

Inaccesibilă şi neavută,
Nu cunoşti gura – ah ! – care sărută ...


(Radu Stanca, Vanitate la Pontul Euxin)








Ador poezia lui Radu Stanca, pe care am descoperit-o relativ recent. Chiar dacă nu este de talia lui Eminescu sau Arghezi, e un poet care a lăsat niște ecouri, un poet ale versuri le citesc cu multă plăcere. 

29 noiembrie 2016

Superachiziție: Thomas Pynchon „Curcubeul gravitației”!

Real Serendipity! Am găsit cartea lui Thomas Pynchon imediat după dezamăgirea de la Gaudeamus, intrând total întâmplător pe la o Diverta. Nu credeam că voi pune mâna pe așa ceva, ca să nu mai zic de un preț redus de n-șpe ori!!! Am citi vreo 50 de pagini și nu pot spune decât, adaptându-mi limbajul la cel al cărții, „Bestial! Delir!” - insul ăsta are o imaginație fără margini, de-a dreptul nebunească. Nerecomandat suferinzilor de inimă și domnișoarelor de pension. Sper să nu mă șocheze iremediabil. Cronica mai târziu, cănd voi termina de citit cele aproape 900 de pagini.

28 noiembrie 2016

Dragoni şi demoni: „O experienţă personală” de Kenzaburō Ōe

Premiul Nobel pentru literatură 1994
       Am tot citi în ultima perioadă autori japonezi, diferiţi între ei de altfel, însă nu reuşesc să definesc ce au atât de special. Un fel de linişte, chiar şi în experienţele traumatizante, un fel de a primi ceea ce vine fără patimă, fără exteriorizare; da, cred că asta este: o lipsă a patosului. Fără hybris, fără râs homeric, fără jeluire tragică fără exhibiții sentimentale. Sentimentele nu lipsesc, dar rămâi cu senzaţia că fiecare individ le trăieşte în pătrăţica lui, în singurătate, dintr-o uzanţă care cere să nu-ţi deranjezi vecinii, în a căror pătrăţică dacă vrei să intri trebuie mai întâi să te ştergi bine pe picioare.  Mă mai nedumereşte, în acest sens, fascinaţia lor pentru cultura europeană, căci îmi pun serioase întrebări asupra felului cum o percep, cum înţeleg, bunăoară, agonia şi extazul din sonetele lui Shakespeare, dintr-un poem de Byron ori dintr-un roman de Flaubert sau Dostoievski.
           Romanul „O experienţă personală” scris de Kenzaburō Ōe (Editura Art, 2012), cu rădăcini adânc înfipte în biografia autorului, are câteva cluuri clare, reperabile chiar din start. Unul este chiar subiectul abordat: naşterea unui copil cu probleme şi tribulaţiile personajului-narator, tatăl, pentru a face faţă acestui accident; altul este tipul de antierou adus în prim-plan: un tânăr cu un trecut relativ dubios, presărat de episoade de alcoolism şi violenţă, căruia îi este greu să se mențină pe linia de plutire; al treilea este, fără îndoială, limbajul, extrem de plastic, presărat cu referiri la lumea animală, care ea însăşi constituie un important strat de semnificaţie.
           Bird (acesta este numele sub care este cunoscut protagonistul), fost masterand, actualmente profesor la o şcoală pregătitoare, s-a căsătorit la 25 de ani cu fiica şefului Catedrei de literatura engleză de la universitatea pe care o absolvise. El şi-a ratat cariera în urma unei "eclipse" de patru săptămâni în care a băut whisky şi a ascultat discuri nonstop, pierzând, în consecinţă, examenele şi fiind silit să se retragă şi să accepte o slujbă umilă. Visul lui, adevărată obsesie, este să meargă în Africa și e dublat de teama că nu şi-l va putea realiza. Romanul începe cu aşteptarea, prelungită, a naşterii primului copil al tinerei familii. În tot acest timp, Bird umblă prin oraş, fără ţintă, intrând în câte un bar pentru a telefona soacrei sale, aflate lângă viitoarea mamă, la spital. Un episod aparent nesemnificativ este acela în care Bird intră într-o prăvălie cu jocuri mecanice. El se vede înconjurat de nişte adolescenţi care purtau toţi jachete ce păreau făcute în Hong Kong pentru americani, brodate cu dragoni aurii şi argintii, şi care scoteau sunete de atac misterioase şi care îl privesc suspicioşi ca nişte animale sălbatice. Ei îl urmăresc şi îl atacă într-o stradă înfundată, îl lovesc puternic, dar apoi pleacă, considerându-l prea bătrân (Bird avea 27 de ani). Acest atac deschide calea confruntării cu proprii demoni, căci simbolul dragonului, fiinţă benefică în cultura orientală, este aici occidentalizat, funcţionând ca simbol al răului, al demonilor interiori. Copilul se naşte cu aspect monstruos: trup sănătos, puternic, dar cap diform, aparent bicefal, în urma unei presupuse hernii cerebrale, cu puţine şanse de supravieţuire şi cu nicio şansă de dezvoltare normală ca intelect. Din acest moment, se declanşează un joc malefic al deciziilor, o conspiraţie a răului şi a ispitirilor. Bird ar vrea să lase copilul în spital, fără să opteze pentru operaţie. Doctorul îi sugerează că ar putea să nu-l mai hrănească suficient, ceea ce Bird acceptă, pentru a-l slăbi şi a-i determina moartea; soacra este de acord în mod tacit, mamei copilului urmând a i se spune, sub pretextul menajării, că a fost vorba de o problemă cardiacă, la care copilul nu a rezistat. Bird trece prin stări psihice dificile; socrul îi dă o sticlă de whisky, iar Bird se duce la o veche prietenă, Himiko, să bea împreună, lăsându-se antrenat într-o ciudată relaţie erotică. El oscilează între durere, umilinţă şi spaimă, se teme de copilul care îi va distruge destinul, visele (Africa), îl vede ca pe un monstru ce trebuie îndepărtat. Copilul rezistă până la data la care ar trebui operat, chiar dacă e subnutrit, iar Bird şi Himiko merg să îl ia de la spital, refuzând intervenţia chirurgicală. Himiko îi spune că ea cunoaşte un doctor care ar putea "termina" treaba. Ei se rătăcesc, (rătăcire nu lipsită de semnificaţie), dar până la urmă găsesc clinica, unde lasă copilul, pentru a i se provoca moartea. Ajunşi într-un bar, într-o discuţie cu un vechi prieten regăsit, Bird are revelaţia greşelii pe care o face: „Ce anume încerc să protejez de monstrul ăla de copil, de am ajuns să fug fără ruşine cu atâta disperare? Ce anume e în mine de mă zbat atâta să mă apăr?” Răspunsul fu teribil: „Nimic! Zero!”  El îi spune lui Himiko că nu mai vrea să fugă de răspundere, se suie într-un taxi şi ia copilul de la doctorul ucigaş. Copilul este operat şi în mare parte recuperat. Salvând copilul, Bird se salvează, în acelaşi timp, pe sine. Pe când Bird şi socrul său merg spre ieşirea din spital, pe lângă ei trece un grup de tineri cu jachete subţiri şi ponosite, brodate cu dragoni, aceiaşi tineri care-l atacaseră mai demult. Tinerii îl ignoră de data aceasta, iar Bird se miră. Socrul îl priveşte cu apreciere şi-i spune că s-a schimbat foarte mult în ultimele două săptămâni şi că nu i se mai potriveşte porecla ridicolă de Bird.
           Romanul are multe niveluri de semnificaţie: obsesia pentru Africa este, poate, obsesia pentru un fond primitiv, animal; acest fond se arată în visele personajului, unde este atacat de facoceri; este prezent în numele său, Bird, desprins dintr-un regn subuman, chiar dacă e înzestrat cu aripi strânse. Limbajul abundă în comparaţii din lumea animală: o locomotivă care trece pare un rinocer gigantic, întrebările cunoscuţilor despre copil i-ar sfâşia nervii asemeni unui rechin, leagănul pregătit pentru fiu pare o insectă uriaşă. Deşi naraţia este la persoana a III-a, din afară, citiorul are acces la toate stările interioare ale protagonistului. Tehnica narativă este neobișnuită, deoarece se apropie de cea comportamentistă, lăsând impresia de limitare la nivelul factual. Între faptele petrecute sau aduse din planul abisal nu există, la nivel textual, înlănţuiri cauzale, dar reţeaua de relaţii cauză-efect se naşte treptat, pe măsura înaintării în lectură, constituindu-se într-un adevărat lanţ karmic. Această ocultare a lanţului cauzal mi se pare unul dintre atuurile scriiturii lui Kenzaburō Ōe.
          „O experienţă personală” nu este doar romanul unei situaţii traumatizante pe care eroul trebuie să o depăşească, ci este, până la urmă, romanul maturizării, al desprinderii de un trecut încărcat şi al pornirii asumate pe un drum nou, al speranţei, pe parcursul căruia anti-eroul se transformă într-un real erou.


20 noiembrie 2016

Mama e numai una! Comedie de Nicoleta Ionescu



Sursa: Internet
PERSONAJELE:

Marcela                   60 de ani, pensionară
Adela                      30 de ani, fiica Marcelei
Popescu                  65 de ani, pensionar
Cristi                       35 de ani, ginerele Marcelei

(Garsoniera Marcelei, o uşă în dreapta. Marcela îşi perie haina din cuier. Se aude cheia în broască. Intră Adela, agitată.)
Marcela: Tu eşti, Adela?
Adela: Eu sunt, mamă. Te pup.
Marcela: Hai, intră. Stai pe fotoliu. Stai locului undeva, că mă ameţeşti.
Adela: Nu pot. Mamă, pe unde ai umblat? Te-am sunat toată dimineaţa.
Marcela: Am fost la... croitoreasă.
Adela: La cine?
Marcela: La madam Virginica.
Adela: La madam Virginica? Păi Virginica nu era coafeza?
Marcela : Nu, coafeza era Ţica.
Adela: Cine?
Marcela: Ţica. Ţica..., aia care te-a tuns pe tine la zero când erai mică, de urlai de fiecare dată când o vedeai la uşă.
Adela: Aoleu, nu-mi mai aminti, că-mi vine şi-acu' să urlu. Zău, nu ştiu ce-o fi fost în capul vostru, femei nebune, să sluţiţi un copil în aşa hal....
Marcela: Copiii urâţi se fac frumoşi.
Adela: Da, şi ăia frumoşi se fac şi mai frumoşi şi pân la urmă s-alege praful de toţi, dacă n-au noroc.
Marcela: Ce-ai, dragă, iar te-ai certat cu Cristinel?
Adela: Cristinel, Cristinel... Atâta îi cauţi în coarne de parcă el ar fi fiu-tău, nu eu fie-ta. Niciun Cristinel. Nici maică-sa care l-a făcut nu-l alintă aşa. Îl cheamă Cristian. Cristian Cristescu-Plopeni. Consilier guvernamental şi doctor în medicină. Alternativă. 
Marcela: Fată, n-ai pic de haz. Parcă te-a făcut taică-tu singur, dumnezeu să-l ierte. Pe-acolo prin laboratoarele şi eprubetele lui. Un ginere am, şi dacă vreau eu să-i zic Cristinel, puţin îmi pasă cum îi zice mamă-sa ori cum îi zici tu între patru pereţi. Bietul copil, ce viaţă chinuită: vine ostenit de la slujbă şi găseşte o ursuză ca tine şi o acritură ca mă-sa. Sunt convinsă că îi pui facturile pe masă din prima.
Adela: Nu sunt pe masă, sunt pe comoda din hol. Le citeşte în timp ce se descalţă.
Marcela: Şi te mai miri că are ulcer...
Adela: N-are niciun ulcer. Are o simplă gastrită. Colon iritabil. Şi în plus cheleşte. Asta îl irită mai mult decât colonul.
Marcela: Fiindcă nu l-a tuns.
Adela: Ce, colonul?! Doamne iartă-mă?
Marcela: Părul. La zero. Când era mic.
Adela: De unde ştii tu? Poate că l-a tuns.
Marcela: Soacră-ta? Nu. Nu l-a tuns. N-a avut ea atâta interes pentru copil. Pentru un gest ca ăsta îţi trebuie tărie de caracter. Nu orice mamă e în stare să-ndure oprobriul familiei, al prietenilor şi al străinilor fără să crâcnească în timp ce trage după ea un mic monstru urlător... Ia să-l fi dus la Ţica...
Adela: Ei, şi dacă l-ar fi dus?
Marcela: Acum n-ar mai fi chelit şi dacă nu mai chelea, nu mai făcea crampe la stomac şi dacă nu mai făcea crampe, poate că nici ţie nu-ţi mai sărea ţandăra din orice.
Adela : Apropo de Ţica. Ce mai face?
Marcela: De unde să ştiu eu? Ce-ţi căşună aşa, cu Ţica?
Adela: Păi n-ai fost la ea?
Marcela: Nu! A răposat acu' doi ani. Intoxicaţie cu plumb. De la vopsele.
Adela: Atunci unde-ai fost toată dimineaţa?
Marcela: Am fost... Da' de ce mă-ntrebi?
Adela: Ca să ştiu.
Marcela: De ce să ştii?
Adela: Că eşti mama mea.
Marcela: Ce-are-a face?
Adela: Aşa. Îţi port de grijă. Când nu răspunzi la telefon.
Marcela: Nu răspund - nu răspund... Poate că sunt... sub duş!
Adela: Şi dimineaţa la opt? Şi la zece? Şi la ora prânzului?
Marcela: Vara e cald...
Adela: Hai, mamă, zău aşa, pe cine crezi că prosteşti?
Marcela: Dragă, hai să facem o convenţie: sună-mă între cinci şi şapte seara....Nu, mai bine între şase şi... nu, nu, mai bine lasă că te sun eu...
Adela: Cum?!!!
Marcela: Exact. Şi dacă vezi că trei zile n-am sunat, sun-o pe Afloroaia de la trei.Că ea ştie tot ce mişcă-n bloc. Dac-am murit, chemaţi de la Stănculescu, că sunt cei mai pricepuţi şi ieşiti mai ieftin.
Adela: Mamă! Ce-ţi veni?
Marcela: Ce să-mi vină?
Adela: Ai păţit ceva? Te simţi bine? Să-i spun lui Cristian să-ţi ia nişte analize....
Marcela: De ce, fiindcă nu m-ai găsit la telefon?
Adela: Da! Fiindcă nu mi-ai răspuns la telefon!
Marcela: Da' ce-s eu dragă, birou de informaţii, Gara de Nord, 112 ? Nici acolo nu-ţi răspunde întotdeauna aşa, când ai tu chef! Câteodată mai sună şi ocupat....
Adela: Mamă... mă sperii!
Marcela: De ce să te sperii?
Adela: Nu te mai recunosc...
Marcela: Păi te cred... M-am vopsit alaltăieri. Mi-a cam ars părul, aşa-i?.... Dacă mai trăia Ţica....
Adela: Te faci că nu pricepi!
Marcela: Ce să pricep?
Adela: Că ai o vârstă, şi că mi-e grijă, şi că dacă nu răspunzi la telefon mă gândesc la ce e mai rău.
Marcela: Extraordinar!!! Şi ce e cel mai rău? Hm? Ce e cel mai rău, aşa, după tine...?
Adela: Mamă... Mă pui într-o situaţie...
Marcela: Da' tu în ce situaţie mă pui, nu te-ntrebi? Una-două, să-ţi dau socoteală!
Adela: Da, să-mi dai socoteală! Dacă păţeşti ceva, pe mine mă judecă lumea. Dacă ţi-e rău, dacă te-mbolnăveşti, dacă....
Marcela: Ei, vezi?
Adela: Ce?
Marcela: Eşti negativistă!
Adela: Eu?
Marcela: Tu. Fatalistă şi negativistă. Mai pe româneşte: cobe.
Adela: (Ofuscată.) Mamă....?!
Marcela: Mai bine te-ai îngriji cum să-mi faci un nepot, să-ţi găseşti liniştea, nu să te-nvârţi atâta în jurul meu, că nu-s pe moarte. Apropo, vezi că pe-acolo prin raftul de sus e cartea aia pe care-o citeai tu pe ascuns pe la paişpe ani, pentru care  ţi-am tras eu vreo două palme şi-ai urlat pân-a venit administratorul la uşă; poţi s-o iei şi s-o citiţi tu şi Cristinel, că acuma îţi dau voie.
Adela: Hai, mamă, ce Dumnezeu...
Marcela: Ce, nu-ţi trebuie? Atunci dă-i-o doar lui, că e bărbat şi trebuie să se priceapă; că eu cred că a stat cam mult lângă fusta maică-sii şi i-au scăpat din vedere unele chestii.
Adela: Mamă, ce Dumnezeu, e medic!... Şi nu te mai băga în viaţa noastră particulară!
Marcela: Ei, vezi cum e? Nici tu să nu te mai bagi în viaţa mea... particulară.
Adela: Parcă tu ai viaţă particulară....
Marcela: Tocmai! Am, n-am, mă... priveşte. Mai ales că eu te-am făcut pe tine, nu tu pe mine. Îţi repet: nu sunt Gara de Nord să intri când vrei şi să pleci când vrei şi eu să stau cu porţile vraişte pentru tine 24 de ore din 24. Să mă cercetezi ca pe Mersul trenurilor când plec, când ajung şi la ce peron trag de fiecare dată.
Adela: Mă faci să râd! Te dai interesantă, mamă! Dar să ştii că eu te citesc pe tine ca pe-o carte deschisă!
Marcela : Atunci de ce nu citeşti şi pe unde-am fost azi dimineaţă?
Adela: Că n-am nevoie.
Marcela: Atunci de ce mă mai întrebi?
Adela: Ca să vezi că-mi pasă.
Marcela: Şi de ce te simţi datoare să-ţi pese atâta?
Adela: Păi, de! Fiindcă ... nu-i aşa?  "Mama e numai una!" De-aia!
Marcela: Aha, asta vine-aşa, carevasăzică: de fapt nu-ţi pasă, da' te prefaci că-ţi pasă, ca să cred eu că-ţi pasă. Să dorm eu liniştită, da' de fapt tu eşti aia care doarme liniştită, fiindcă, de fapt, nu-ţi pasă. Mă citeşti pe mine ca pe-o carte deschisă, constaţi că nu are de ce să-ţi pese, închizi cartea şi te pui pe tras la aghioase; după care te scoli frumuşel şi-mi serveşti mie comedia cu păsatul. De trei ori pe săptămână în persoană, la faţa locului, şi de trei ori pe zi, la telefon. Halal socoteală! Să-ţi fie ruşine!
Adela: Exagerezi, mamă!...
Marcela: Nu, nu exagerez câtuşi de puţin. De azi încolo nu mai suni tu, că nu-ţi răspund. Sun eu. O dată pe săptămână.
Adela: Pun pariu că o să suni chiar mâine. O să-ţi se facă dor. Dacă nu de mine, de Cristi. De Cristinel....
Marcela: S-aşteptaţi! (se uită la ceasul de mână): Oh, ce obosită sunt! Imi iau pastilele şi mă întind în pat. Tu du-te, du-te liniştită, că eu vreau să aţipesc puţin.
Adela (Alarmată.): Pastile? Ce pastile? Ce ai, mamă dragă? Eşti bolnavă? Oh, ştiam eu că e ceva cu tine! De când iei tu medicamente? Când toată viaţa ai fost sănătoasă tun?! Ca un taur, aşa spuneai...
Marcela: Nu, dragă, ca un taur era taică-tău. Şi uite că a făcut infarct la 50 de ani! Şi m-a lăsat singură... Hai, du-te, du-te acasă, Adeluţa, că n-am mare lucru, adică... am, dar... Ştii ce? Du-te, du-te şi studiază cartea aia de care ţi-am zis... Lasă-mă....
Adela (Ca trăsnită): Mamă, tu ai cancer! Ai cancer şi vrei să ne menajezi! (Apelează pe mobil): Cristiii! Cristiiiii! Mama are cancer!!! Are cancer şi nu spune!!!! Vino repede! Cum de unde ştiu? Păi logic:fiindcă nu spune! (Plângând, o zgâlţâie puternic pe Marcela): Să nu mori, mamăăăă!
Marcela: N-am niciun cancer! N-am!
Adela: Ba da, ba da, ai, dar nu vrei să recunoşti! Ca să nu sufăr! Eşti o eroină, mamă, ca-ntotdeauna! Nu murii! Mămica meaaa!Nu mă lăsaaa!...
(Se aude cheia în uşă. Intră Popescu, cu două sacoşe şi cu un buchet de tufănele în mână.)
Popescu (Strigă din hol): Eu sunt Marcelina, am găsit un vinişor de Dealu Mare la 6 lei kilu' ... Punem de-o fripturică...
Adela : (Tiranic.) Nicio fripturică! Mama e bolnavă. Grav bolnavă. Ţine regim! Şi cine eşti dumneata? Oh, doamne, bătrânii ăştia... (Strigă tare ca la surzi): Alo, nene, ai greşit etajul! Mai sus! Mai jos! Lasă-ne!
Popescu (trânteşte plasele şi se repede la Marcela, pe care o zgâlţâie): Marcela, îngerul meu... Eşti bolnavă? (Marcela tace, interzisă) Să chemăm doctorul! (Către Adela) Cine sunteţi, doamnă?
Marcela (bâlbâit, arătând-o cu degetul pe Adela): Doctorul, puiule...
Popescu: Doamna doctor, mă scuzaţi...
Marcela: Doamna doctor... Cristescu-Plopeni...
Adela: ....după soţ...
Marcela (prinde din zbor): ...după soţul meu, decedat, mă tratează acum pe mine...
Adela: ...???
Popescu: (la urechea Marcelei, dar destul de tare - e totuşi cam surd): Dragă, n-aş avea atâta încredere, după ce a murit Mişu...
Adela: Mişu... cine-i Mişu?
Marcela (sec): Tac-tu.
Popescu: Doamna doctor e fiica naturală a lui Mişu? Ce brută de bărbat ai avut, scumpa mea!
Adela: Mamă, cine e tipul ăsta care îl jigneşte pe tata cu atâta neruşinare? Ce cauţi în casa mea, domnule? Ieşi afară!
Marcela: Nu e casa ta! Aşteaptă mai întâi să dau ortul popii!
Adela: Mamă, i-ai spus acestui.... acestui.... individ că sunt fiică naturală? Sunt foarte naturală, domnule... cum te cheamă, şi-a lui tata - Mihai Popescu, decedat, şi a mamei - Marcela Popescu, aici de faţă, nedecedată încă. Atât de naturală şi absolut legitimă, după cum vezi, că te poftesc în cel mai natural şi mai legitim mod să-ţi iei catrafusele şi să pleci!
Marcela: Adela...
(Adela îi pune sacoşele în mâini lui Popescu şi-l împinge spre uşă).
Popescu: Marceluş!.. Fripturica, vinişorul...
Marcela (calm şi hotărât): Adela, draga mea, ascultă-mă şi pe mine o dată: cel mai natural şi mai legitim lucru e să te duci la tine acasă. Te-aşteaptă bărbatul.
Adela: Nu, mamă, e prea devreme...
Marcela: Nu asta am vrut să spun.
Adela: Bine, mamă, dacă acum, când eşti aşa de bolnavă îmi refuzi ajutorul...
Marcela: Nu sunt bolnavă.
Popescu: Oh, ştiam eu, îngeraşule, mai ales după seara trecută...
Marcela: Sssst! 
Adela: Ce-ai făcut seara trecută, mamă?
Popescu: Oh, seara trecută...
Marcela: Taci!
Popesu: Hai, spune-i draga mea.
Marcela: Am... fost la restaurant. Am mâncat şi am băut şi am dansat!
Popescu (euforic): Până ne-au dat afară ospătarii! Hi, hi, hiii! Şi după aia...
Marcela: Costache!
Adela: Cu cine? Cu dumnealui, mamă? Cu dumnealui? Cine e dumnealui?
Marcela: Costache, bărbatul Ţicăi.
Adela: Vai, mamă, nevasta lui îţi face rochii ziua şi tu dansezi cu el noaptea?!
Marcela: Nu, dragă, aia cu rochiile e Virginica.
Adela: (îşi face cruci): Virgi...  Dumnezeu să vă înţeleagă....
Marcela: Nevasta lui a fost Ţica, coafeza. Tare se mai pricepea... Uite-l şi pe el, ce  păr bogat are... la vârsta lui...
Adela: L-o fi tuns şi pe el la chelie...
Marcela: Costache dragă, ea e Adela, fata mea şi a lui Mişu, dumnezeu să-l ierte.
Popescu: Doamna doctor?
Adela: După soţ, doar după soţ, domnule. Eu sunt contabilă la ANAF. Şi ia zi, mă rog, mamă: de ce te scoate sâmbătă seara la restaurant dumnealui de faţă?
Popescu: Costache.
Adela: Hm?
Popescu: Constantin Popescu, fost...
Marcela: Fost. Punct.
Popescu: Costache pentru amici.
Adela: Nu mi-ai răspuns la întrebare, mamă. De ce te scoate pe tine domnul Popescu la restaurant?
Marcela: Fiindcă a fost ziua mea!
Adela: Cum focului a fost ziua ta, mamă?! Nu te-am sărbătorit sâmbăta trecută la noi acasă, cu colegii noştri de serviciu? Nu ţi-am luat cadou aparat de tensiune? De ultimă generaţie?
Marcela: Mi-aţi luat.
Adela: Ei, vezi?
Marcela: Văd, dar...
Adela: Dar ce? Ce? Nu vezi că tremur zi şi noapte pentru tine?
Marcela: Ba da, dar...
Adela: Daaar? Ce să-ţi mai dau? Ce să-ţi mai fac? Ce ţi-a lipsit? Ţi-a lipsit ceva?
Marcela: Mi-a cam lipsit, Adeluţo...
Adela: Ce?
Marcela: Voi, Adeluţo... nu m-aţi dansat...
Adela: Extraordinar! Ai 60 de ani, mamă şi cred că-ncepi să te ramoleşti! De ce n-ai spus? Te dansam eu, te dansa Cristi, Cristinel...
Marcela: Nu, draga mea... Voi nu mă puteaţi dansa... aşa, ca Costache!
Adela: Cum ca Costache?
Marcela: Romantic...
Popescu: Sub clar de lună!...
Marcela: Sub clar de lună... Nu mai dansasem aşa de douăzeci de ani...
Popescu: Da, da şi după...
Marcela: Tais-tois, Costache!
(Adela se uită stupefiată. Se aude soneria, foarte insistent. Cineva izbeşte de câteva ori uşa, până sare din ţâţâni.) 
Cristian: Sunt eu, Cristi! Nu vă panicaţi! Totul e sub control!Am venit! Am adus ambulanţa! Mamă soacră! (O apucă şi o zgâlţâie.) Mamă soacră!!! Întinde-te să-ţi fac o injecţie! Un calmant!
Adela: Nu mai e nevoie, dragă. Fă-mi mie injecţia şi hai acasă.... Mama e sănătoasă. Tun. Trăieşte o mie de ani. Ne-ngroapă pe toţi. Halal să-i fie!
(Îl ia de mânecă şi ies pe uşă.)
Popescu (Pune o placă la pick-up): Voulez-vous, madame?... Avec moi?
(Cei doi dansează fermecaţi, cheek-to-cheek şi, din când în când, cu figuri.)

CORTINA 




31 octombrie 2016

Halloween: Monsters attack

Un oraș imaginar, locuit de cei mai hot autori horror (rebrănduiți!), atacat de propriile lor plăsmuiri. Poe, Lovecraft, Mary Shelley, Bram Stocker, Steven King și-au unit forțele in această scenă. Iar Dracula vă invită la o cafea.