17 iulie 2016

Kabura (desene)

Nu știu exact ce înseamnă kabura, dar este o funcție a programului MyPaint. Mai precis un tip de linie, care mi se pare extrem de expresiv. Așa că am experimentat...

Good Morning!

11 iulie 2016

În lipsa tatălui : „Mara” de Ioan Slavici - un roman al paternității ?



Persida. Autor:cutiaculitere
Romanele tradiționale vorbesc despre o lume patriarhală, în care temele principale sunt averea și familia, ambele de neconceput în absența tatălui, pater familias; despre sporirea averii sau ruină, despre unitatea unei familii /a unui clan sau risipa sa, în funcție de tăria de caracter a stâlpului familiei. Familiile cu o figură paternă puternică și echilibrată prosperă, cele cu o figură paternă slabă se ruinează, iar cele ale orfanilor cad pradă, de regulă, nenorocirii și numai luarea frâielor destinului în propriile mâini (misiune cvasiimposibilă) și norocul le pot salva - de aici și tema norocului, pe care eroii lui Slavici își joacă adesea toate cărțile. Moralistul Slavici, maestru al „consecințelor nefaste”, abordează și în Mara acest motiv, pentru a ilustra însă nu tema averii, ci tema paternității: astfel, romanul Mara devine romanul consecințelor nefaste ale absenței figurii paterne, respectiv ale unei figuri paterne corupte asupra descendenților. În centrul romanului, din acest unghi de vedere, stau două familii care se grupează în efortul de a contracara consecințele dispariției tatălui (Mara și copiii ei), respectiv ale unui tată semiabsent și tiranic (Națl și mama lui).  Prin urmare, ca un fin psiholog, Slavici, pe baza observației sociale, intuiește lucruri pe care tratatele de psihologie le-au clarificat deja de mult. Începând cu Freud (complexul lui Oedip și al Electrei), C.G. Jung (Animus/Anima, sinele, umbra, persona, arhetipurile), psihologia a aprofundat problema rolului covârșitor pe care îl exercită figura paternă în dezvoltarea fiului și, mai ales, a fiicei, concluzia putând fi concentrată în logo-ul mult vehiculat astăzi: Tatăl este primul erou al fiului său și prima iubire a fiicei sale.
Dacă privitor la  „Enigma Otiliei” a devenit o afirmație banală aceea că tema centrală este, conform lui G. Călinescu însuși, cea a paternității, în pofida faptului că nu apare niciun tată în roman, ci doar simulacre de figuri paterne, de ce n-am admite posibilitatea de a vedea în scrierea lui Ioan Slavici, de asemenea, un roman al paternității, mai precis al consecințelor alterării sau absenței figurii paterne asupra evoluției unor personaje? Principalul obstacol pare a fi chiar prezența copleșitoare a Marei, săraca văduvă cu doi copii. Mara este, fără-ndoială, pilonul central al romanului, femeia asprită de viață, puternică, întreprinzătoare, ale cărei acțiuni par să graviteze exclusiv în jurul realizării copiilor săi. Cu toate acestea, cu greu am putea spune că Mara este romanul maternității, căci Mara nu întruchipează arhetipul mamei, ci este un personaj ce iese din matcă, sare out of the box, și mizează 50%  pe propria ascensiune în efortul depășirii condiției de văduvă sărmană cu doi copii și de câștigare a respectabilității, realizarea copiilor devenind mai mult un mijloc, decât un scop.

Bârzovanu este primul tată absent menționat în roman. Figura lui este doar o fantoșă: fără prenume, om sărac, dar nu rău, mediocru, cu metehnele firești în epocă: nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea mai bucuros la birt decât acasă. Mara nu-i cultivă în niciun fel imaginea în memoria copiilor, nu are niciun sentiment de regret, nu-i aprinde vreo lumânare, dimpotrivă, pare eliberată de rolul de nevastă de om sărac și se folosește de noua condiție, de văduvă, cu tenacitate, ca de o strategie a parvenirii. Practic, îi ia locul, absorbindu-l în ființa ei pe bărbat, devenind astfel asexuată, prin anularea celor două principii.
Absența fizică și emoțională a figurii paterne poate duce la tipare comportamentale defectuoase, legate de stabilirea  masculinității, respectiv a feminității descendenților; efectele se observa mai ales la adolescență, pe fondul formării cu dificultate a propriei identitati. Băieții crescuți fără tată pot avea probleme de confirmare a masculinității, devin nesiguri, impulsivi, chiar agresivi, sunt mai înclinați spre abandon școlar și sunt mai des victime ale hărțuirii de către ceilalți. O fată crescută în absența figurii paterne care să-i permita testarea rolului de femeie va căuta, aproape obsesiv, bărbați care să-i pună în valoare feminitatea, va începe mai timpuriu relațiile sentimentale/sexuale, alunecând mai ușor pe calea promiscuității.
În roman, autorul surprinde cu precizie aceste efecte. Trică este un copil interiorizat, sensibil la orice intenție de batjocură, impulsiv, cu reacții violente: el știa să muște, să zgârie și să dea cu picioarele, după cum se vede episodul în care se bate la școală cu Costi. Nu se adaptează la rigorile școlii, de aceea învățătorul Blăguță l-a dat afară din școală pe Trică, fiindcă era leneș, neascultător, hărțăgos și strica și pe ceilalți copii. Chiar atunci când crește, calfă la Claici, rămâne la fel de neadaptat tiparelor sociale, atât ca igienă și ținută, cât și ca atitudine, neavând un exemplu masculin de la care să deprindă aceste lucruri: Iar Trică stătea rușinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemână când vin stăpânii care caută calfe. Era tot lung și deșirat, tot motolog și gură-cască, dar mai nespălat și mai nepieptănat decât odinioară. Trică începe să depășescă acest stadiu sub influența lui Bocioacă, în care găsește un model parental, și, ceva mai târziu, în armată. Cum poate omul, Doamne, să se schimbe trecând prin lume! Lasă că era periat și pieptănat, cu obrazul ras și cu mustăcioara răsucită, bine strâns la brâu și cu căciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motolog, din care putea orișinice să facă ce vrea.
Persida este marcată cel mai puternic de lipsa tatălui. Nu numai că nu are de la cine învăța să fie feminină, nu are cine să-i aprobe identitatatea de fată, prin diferențiere, cine să o valorizeze, dar este educată de o călugăriță, Maica Aegidia, căreia viața lumească îi este total străină, și (ne)educată de o mamă care a uitat să fie femeie. O fiică învaţă despre "feminitatea maternă" de la mama ei, şi despre "feminitatea heterosexuală" de la tatăl ei. Relaţia tată-fiică este "laboratorul de teste" pentru relaţiile romantice ale acesteia, "repetiţia generală" pentru iubirea heterosexuală. Numeroase studii arată că, la femeie, capacitatea de a stabili o relaţie romantică de iubire reciprocă este direct legată de relaţia sa cu tatăl. (William R. Mattox, Jr). Din start, asupra Persidei planează oprobriul comunității, ea fiind înfierată cu eticheta de fata Marei. Orfană de tată, ea reprezintă un potențial pericol, căci în societățile de tip patriarhal se cunoștea bine vulnerabilitatea unei astfel de condiții. Fără umbrela autorității paterne, Persida este e o copilă cu porniri sălbatice. Ajunsă o adolescentă de toată frumusețea, dar neștiutoare (decât poate în mod teoretic) a ceea ce se cade și ce nu, acționează impulsiv, provocator, după ce Maica Aegidia închide fereastra la care a zărit-o Națl. Era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut. Da! a fost o nemaipomenită ștrengărie, de care îi era rușine, și mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă când ea a deschis fereastra. „Ștrengăriile” ar fi trebuit să se consume în copilărie, înaintea manifestării instinctului sexual, și ar fi trebuit să-și găsească făgașul firesc, între dorință și norma socială. Ea nu are de la cine afla că inițiativa în jocul seducției nu trebuie manifestată atât de fățiș și că nu se cădea, în epocă, să aparțină fetei. Persida nu știe, în consecință, să respingă un sentiment ce nu e acceptat social din cauza diferențelor etnice, religioase și de avere.  Ea își abate de nenumărate ori drumul spre a ieși în calea lui Națl, dar apoi percepe sentimentul iscat ca pe o calamitate, deoarece nu-l poate canaliza și nici doza: Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din când în când o pornire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce. Hubăroaia e scandalizată că băiatul ei stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei, care întruchipează în concepția generală ispita ce poate duce pe calea pierzaniei băieții de familie bună. Persida duce o luptă cu sine însăși, ba negându-și sentimentele, ba lăsându-se pradă lor. Ceea ce o împiedică să dea curs deschis pornirilor  firii sale tumultuoase este educația ascetică primită la mânăstire. Mânăstirea devine limanul unde se refugiază de conflictele trup-suflet pe care nu le poate gestiona. La dilemele Persidei, Mara nu are răspunsuri potrivite, ea practic dezertează din misiunea de părinte, căci, văduvă fiind, nu are puterea autorității bărbătești: Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă și nu știu ce să-ți fac, nici cum să te povățuiesc. Am făcut ce am putut și după cum mi-a fost priceperea. Condiția de fată fără tată, intrată în complicații sentimentale, îi permite demonicului Burdea să o tulbure cu dileme ispititoare, să-i puncteze nesiguranța și alunecarea pe căile păcatului: Pare-mi-se, întâmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi. De aceea este prea târziu venit și imposibil de urmat sfatul maicii Aegidia, îngrozită că Persida s-a uitat cu ochi doritori la flăcăul care și-a lovit tatăl: Închide-ți ochii, ca să nu-l vezi, depărtează-ți gândul, stăpânește-ți inima! Interdicția unui tată ar fi avut, cu siguranță, altă greutate. Nici dorința de ocrotire a fratelui mai mic, Trică, și nici amenințările lui la adresa lui Națl nu pot avea aceeași îndreptățire ca ale unui tată. Pericolul promiscuității este iminent; deși, de fapt, cei doi se căsătoresc, în ochii lumii Persida este o femeie sedusă (ori, mai degrabă,  tipul seducătoarei), fugită  în lume cu un bărbat. Ea ar fi fugit, după cum însăși recunoaște, și fără cununie. Gestul o expune în consecință la gelozii și suspiciuni din partea soțului: Ceea ce mi-ai făcut mie ai putea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai făcut mamei tale, ai putea să-mi faci și mie de dragul vreunui mai norocos, idee întărită de Burdea: Când ți se va urî de el, ești frumoasă și n-ai decât să alegi pe vreun altul.  
sursa: Internet
Scenele violente din birtul de la Sărărie, agresivitatea Persidei ca răspuns la nevolnicia lui Națl în fața prietenilor demonstrează, de asemenea, o modelare defectuoasă a naturii feminine. Persida, ca și mama ei, nu distinge între rolul femeii și al bărbatului, asumându-și toată munca și aproape scoțându-l din joc pe Națl. Este un fapt recunoscut că femeile cu un model patern slab devin agresive, puternice în sens negativ, ca urmare a neidentificării tiparului consacrat. Tulburarea de imagine creează dificultăți celor doi, chiar o inversare de roluri, care provoacă un lanț de suferințe cu consecințe tragice (pierderea unei sarcini). Lucrurile reintră în normal o dată cu nașterea copilului și împăcarea familiilor, când, prin acceptarea de către comunitate, aceasta oferă ea însăși modelele sociale necesare integrării în noile stări: de părinți și de membri de vază ai unei lumi onorabile, chiar dacă nu perfecte.
La rândul său, Națl este și el victima unui tată mai mult absent, atât fizic, cât și, mai ales,  emoțional. Vienez obișnuit cu viața bună, Hubăr lasă treburile măcelăriei în seama fiului încă nevârstnic pentru asemenea sarcină și a nevestei, în timp ce el petrece cu beamterii. Asprimea, inflexibilitatea îl îndepărtează sufletește de fiul pe care îl iubește în felul său. Națl devine un caracter slab, șovăielnic, neavând puterea de a-și susține cauzele în fața unui părinte dominator. El se vede silit să urmeze un drum pe care nu-l dorește (el nici c-ar fi ajuns măcelar) și să se căsătorească în ascuns. Tată absent este Hubăr și pentru Bandi, fiul nelegitim, făcut cu Reghina. Acesta trăiește din plin complexul oedipian. Cât este mic, nutrește un atașament exagerat pentru mama sa, pe care îl transferă apoi asupra altor figuri feminine, inclusiv asupra Persidei. Soluția uciderii tatălui vine cumva de la sine în această ecuație.

Chiar dacă nu putem vorbi de o conștientizare a pattern-ului, ca declic pentru înțelegerea și rezolvarea traumei, în romanul Mara soluțiile vin din exterior, din mecanismele sociale, care obligă indivizii să devină rotițe funcționale pentru a putea supraviețui. Este meritul lui Ioan Slavici de a se fi aplecat cu atâta obiectivitate asupra aspectelor morale ale lumii în care a trăit și de a ni le fi transmis, cu toată încărcătura lor psihologică, atât de viu, prin scrierile sale.


2 iulie 2016

„Cumințenia pământului”, sculptura lui Constantin Brâncuși, trebuie văzută



Am ținut să văd „pe viu” Cumințenia pământului, pentru că, așa cum am mai scris pe aici, dintre artele plastice iubesc sculptura în mod deosebit. Și pentru că am profitat de expoziția de la Muzeul BNR pentru a avea acces mai ușor într-una dintre cele mai frumoase clădiri din București, pentru care, în restul timpului, e nevoie de programare.  Așteptările mi-au fost întrecute de calitatea organizării: amabilitate, discreție, materiale promoționale splendide, bun-gust în amenajarea sălii, filtru de pază la intrare, totul la standarde internaționale. Erau destul de mulți vizitatori, pentru acest unic exponat de excepție.
„Cumințenia pământului”   are un magnetism  greu de descris în cuvinte și imposibil de transmis în fotografii; contrariază și fascinează,  intrigă și atrage și nu-ți poți lua ochii de la ea. Este statică, dar atât de dinamică în ceea ce exprimă; urâtă după gustul comun, dar excepțională artistic; cunoscută parcă dintotdeauna, dar înspăimântător de necunoscută; arhaică, dar atât de modernă...  Iar toate poveștile din jurul ei sunt atât de bogate și de interesante, încât de trei zile nu mă mai satur citind și descoperind. Iată doar câteva aspecte mi-au reținut atenția:
Contextul este unul foarte important: realizată în 1907, în Franța, marchează un moment de cotitură în creația artistului, când Constantin Brâncuși părăsește atelierul lui August Rodin; reprezintă ruptura de influența impresionistă și abordarea unei  noi estetici, cea a modernismului, 1907 fiind și anul când sculptorul  intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp, Fernand Léger.
Ce reprezintă statueta? Desigur, o femeie, un nud, dar atât de diferit de ideea obișnuită de nud! Corpul este adunat, într-o postură ghemuită, cu membrele  bine ținute sub control: picioarele alipite, brațele încrucișate. Este postura în care acțiunea este refuzată, în favoarea concentrării meditative, la fel ca în rugăciune. Ceea ce intrigă este poziția capului, ridicată, cu privirea către exterior, către lume, nu către sine. Corpul, fin cizelat,  este adus la postura de liniște, de nemișcare, condiție a ridicării și a eliberării spiritului, reprezentat de postura capului.  Și totuși: capul este atât de surprinzător, prin impresia de neterminat, de prelucrare rudimentară, de asimetrie, de primitivism chiar. Dacă ar fi să comparăm „Cumințenia pământului” cu delicatețea diafană a sculpturii „Somnul” (1906) de exemplu, se exculde ceea ce unii, neavizați, ar putea considera nepriceperea artistului de a crea frumosul, ci rezultă clar intenția de a transmite o altă viziune asupra scopului artei.  Sculptorul pare să fi surprins procesul, nedefinit încă, al nașterii spiritului, în zorii civilizației, când rațiunea începe să se contureze, nedesprinsă încă de modul de gândire magic. Arta modernă își propune să se reîntoarcă la izvoarele civilizației arhaice, după cum Brâncuși însuși mărturisește: „Cuminţenia pământului... A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul... Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită... Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului - care îi oferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!" 
De ce ar fi spiritul reprezentat de o figură feminină?  Capul este apropiat de forma cubică a pietrei, trăsăturile cioplite cu aparentă stângăcie, plate, ochii fără pupile, asimetrici, nasul ce pare ciobit, ca al statuilor antice deteriorate sunt foarte asemănătoare celor ale Sfinxului, prin hieratismul lor.  Și să ne amintim că Sfinxul era o ființă mitologică feminină, așa cum știa și Eminescu: Sfinx pătrunsă de-nțeles. De aici, de la un Sfinx feminin și până la ideea misterului feminin nu mai e decât un pas... Femeia  bivalentă, care atrage prin corp, dar care are un spirit enigmatic, arhaic, care sperie spiritul cartezian al bărbatului prin dimensiunile abisale din care izvorăște și cu care rămâne mereu în contact. Pentru că Brâncuși a făcut referire la Isis, am mers pe această pistă, care nu m-a dezamăgit.  La un moment dat mi-am pus problema posturii neobișnuite a femeii. În prima secundă m-a dus cu gândul la mumiile îngropate în postură fetală, dar iarăși capul și ochii deschiși m-au contrazis. Mi-am pus chiar problema dacă se poate sta așa (eu, una, nu am reușit!). Nu e nici în genunchi, nici pe vine (cam ca gânditorul de la Hamangia), nici turcește, nici măcar în lotus.  Unde credeți că am găsit reprezentarea acestei posturi? În hieroglifa egipteană a zeiței Isis!!! Părul însuși este stilizat, în linii paralele, tăiat drept la spate, amintind  pieptanatura egipteană.  Vorbind de Isis și de vălurile ei, Brâncuși face, desigur, aluzie la cartea care făcuse vâlvă în deceniile anterioare, „Isis dezvăluită” (1877) a Helenei Petrovna Blavatsky, lucrare controversată, dar care a influențat cercetările asupra subconștientului de la începutul secolului al XX-lea.
De ce Cumințenia Pământului? A pământului probabil pentru că zeițele feminine erau divinități htoniene; ele trimit la ideea de adânc, de irațional. Cumințenie probabil pentru impresia virginală a statuii (nu sunt de părere că se inspiră din reprezentări ale zeițelor fertilității, pentru că, așa cum spune Brâncuși, păstrează vălul, feminitatea nu este dezvăluită, ci protejată, păzită de gesturile închise). Și pentru impresia de calm, de greutate, de stabilitate a trupului, peste care se așază, enigmatic, spiritul. Sunt convinsă că interpretările sunt infinite...
Materialul este, iarăși, foarte interesant: un bloc de piatră despre care Brâncuși afirma că l-a descoperit în catacombele Parisului, calcar crinoidal, adică păstrător al unor relicve, fosile de crinoide, echinoderme în formă de floare (crini-de-mare). Ce este special? Asocierea femeii cu ideea de arhaic, de începuturi ale vieții.
Povestea  proprietății asupra statuii m-a interesat adiacent: ea a fost expusă  la Expoziția Tinerilor Artiști din București în 1910. Citez, în continuare din  Evenimentul zilei : Realizată în 1907, „Cumințenia Pământului", alături de opere precum „Sărutul" și „Rugăciunea", marchează cea mai apreciată perioadă de creație a lui Brâncuși. Sculptura este în prezent evaluată la aproximativ 20 milioane de euro şi există cel puţin şase cumpărători dispuşi să o achiziţioneze dacă guvernul român nu s-ar fi decis să o cumpere.
Opera a avut, de-a lungul istoriei, doi proprietari, familia inginerului Gheorghe Romașcu, un bun prieten al lui Brâncuși, care i-a vândut direct lucrarea acestuia și în perioada comunistă statul român, care a luat în mod abuziv "Cumințenia Pământului", expusă timp de 50 de ani, la Muzeul Național de Artă a României.
Gheorghe Romașcu a cumpărat "Cumințenia Pământului" de la Brâncuși, în 1911. „Există și o scrisoare originală creată de mâna și creierul lui Brâncuși care se adresează în România unor organizatori de expoziție cu precizarea clară că ar dori ca la ieșirea din expoziție lucrarea să îi fie dată inginerului Romașcu. („Cumințenia Pământului") a participat în 1912 la o expoziție care a cam șocat pentru că ieșea din standarde", declara pentru AGERPRES reprezentantul Casei Artmark, Valeriu Sângeorzan. În 1957, regimul comunist a luat în mod abuziv lucrarea, pe care a expus-o în Muzeul de Artă al României. În 2012, în urma unui proces lung, opera a fost retrocedată moștenitorilor lui Romașcu. (http://www.evz.ro/cine-sunt-proprietarii-cuminteniei-lui-brancusi-ce-reprezinta-celebra-sculptura-si-care-este-valoarea-reala-a-acesteia.html)
Starea statuii: Ajunsă la Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR), sculptura s-a „bucurat” de atâta atenţie şi de „condiţiile necesare de conservare” încât a ajuns să fie crăpată. Fisura s-a petrecut la prima ieşire din ţară a ei, în anii ‘60, motiv pentru care i s-a făcut un soclu. Statuia a fost restaurată înainte de anii ‘70. La cutremurul din 1977 a fost iarăşi fisurată şi restaurată ulterior. (http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2014/09/va-oferi-ministerul-culturii-20-milioane-de-euro-pentru-cumintenia-pamantului-de-brancusi/). Cât de trist!
În concluzie,  vă sfătuiesc să mergeți să vedeți această capodoperă (cred că se poate vizita gratis până pe 11 iulie), deoarece impactul artistic este puternic și doar așa poveștile ce se țes în jurul acestui subiect de maxim interes își capătă cu adevărat sensul.