27 septembrie 2016

Când marmura prinde viață - Gian Lorenzo Bernini



Răpirea Proserpinei - detaliu
Întâlnirea mea cu Bernini stă sub semnul unei experiențe aproape mistice. Mă aflam  la Roma, în 2011,  într-o minunată primăvară, într-un aprilie - la București friguros și ploios, iar pe tărâmurile italice desprins parcă dintr-o carte poștală ilustrată - înainte de Paști, care coincidea în acel an pentru lumea ortodoxă și cea catolică.  Bisericile erau împodobite,  în interior, cu  tot felul de panglici și flori, se lucra la sonorizare,  iar în piața San Pietro se montau șiruri de scaune. Papa Ioan Paul al II-lea murise în 2005 și am avut noroc să îi mai pot vedea mormântul, la Basilica Sf. Petru, căci, în scurt timp, a fost mutat în capela Sf. Sebastian din aceeași basilică, dar cu acces mai dificil pentru muritorii de rând, iar peste mai puțin de o lună avea să fie beatificat.
Isus Hristos
Trebuie să precizez că fiecare pas făcut pe pavajul sau pietrele Romei, fiecare gură de aer respirată au avut pentru mine o vibranță profundă, căci - ființă oarecum naivă, crescută în altă epocă - am trăit pe viu întâlnirea cu vestigiile orașului ca și când mi-aș fi întâlnit antecesorii față în față.  Da, nu mă rușinez să spun că, ajungând chiar în prima seară lângă Columna lui Traian, m-am simțit ca o nouă Badea Cârțan (ah, cred că figura lui nu mai are niciun ecou pentru cei tineri, căci pentru ei nu mai există...) și aș fi fost gata să mă culc la picioarele imensului monument, dacă nu m-ar fi așteptat locuința închiriată cu mult timp înainte.  
Răpirea Proserpinei
Undeva, pe Via Appia, am ajuns la Biserica și Catacombele Sfântului Mucenic Sebastian. Acolo, în secolul al III-lea, în chilii rudimentare, săpate în pământ și piatră, pe mai multe niveluri, s-au adăpostit creștinii persecutați de romani. Semnul peștelui stă încă neclintit, scrijelit pe ziduri. Tot acolo se pare că s-au aflat și mormintele apostolilor Petru și Pavel, timp de vreo jumătate de secol.  Sus, în biserica destul de sobră, simplă și luminoasă, am văzut prima dată o statuie a lui Bernini, care mi s-a imprimat pentru totdeauna pe retină și dincolo de ea: bustul lui Isus Hristos. Marmura albă este atât de sigur și de fin lucrată, încât parcă ar avea viață. Alături, într-o raclă de sticlă, statuia sfântului Sebastian, străpuns de săgeți. Totuși, chipul lui Isus mi-a rămas neșters în memorie.
De curând am descoperit, navigând pe net, o statuie uluitoare, de data aceasta deloc creștină, ci mitologică, a extraordinarului sculptor, lucrare aflată la Palatul Borghese, unde, din păcate, nu am ajuns: Răpirea Proserpinei. Nu poți decât să exclami „marmura este vie!” privind degetele lui Pluton apăsate pe pulpa de carne împietrită a zeiței.  Nu numai carnea își găsește materializarea sub dalta lui, ci și spiritul, în momentul desprinderii de tot ceea ce este materie perisabilă: Extazul Sfintei Tereza, aflat la Biserica Santa Maria della Vittoria.
Extazul Sfintei Tererza
Citind mai mult despre viața și opera lui Gian Lorenzo Bernini, am aflat, cu o uimire crescândă, că  este chiar arhitectul care a proiectat Piața  San Pietro, cu magnifica ei colonadă, autor, de asemenea,  al monumentalului baldachin de la mormântul Sf. Petru, dar și al Fântânii celor Patru Fluvii și al Fântânii Tritonului din Piața Navona, precum  și al elefantului cu obelisc din Piața Minervei.
Sculptor și arhitect de geniu, Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680) ar trebui să fie la fel de mult cunoscut și apreciat ca și Michelangelo, deoarece este unul dintre cei mai înzestrați artiști ai Italiei și al lumii.

Mormântul Sf. Petru
Piața San Pietro


19 septembrie 2016

Harper Lee „Du-te și pune un străjer” - Cartea unei (im)posibile întoarceri



Harper Lee, 1957
 „Du-te și pune un străjer” este un roman al schimbării, al transformării inevitabile sub semnul timpului, al „vremurilor”, transformare dureroasă, vegheată de conștiința deșteptată o dată cu începutul maturizării, străjerul din versetul biblic citat în titlu fiind decriptat în paginile romanului drept un simbol al conștiinței.
Plasat în Maycomb, un mic oraș din Alabama sudistă din deceniul șase al secolului al XX-lea, romanul abordează cu luciditate și prinde ca într-un insectar aspectele tensionate ale relațiilor interrasiale, sociale și familiale, depășind fără menajamente convenționalismul.
Aparent simplă compozițional, cartea spune povestea tinerei Jean Louise Finch (26 de ani), care se întoarce de la New York pentru a-și vizita familia și observă, cu dezamăgire și revoltă, că nu mai regăsește aceeași lume și aceiași oameni pe care îi știa dintotdeauna. Descoperă că sentimentul ce o leagă de Hank, băiatul pe care s-a bazat încă din copilărie, nu este iubire autentică, ci prietenie; că fostele colege de școală au devenit soții și mame cu preocupări străine de ale sale, îngroșând pătura clasei mijlocii în plină ascensiune; că bătrâna Calpurnia, negresa care o crescuse de mică, se dezice de sentimentele față de familia pe care o servise cu devotament, pe fondul câștigării conștiinței de sine a oamenilor de culoare. Cea mai grea probă, însă, pe calea maturizării, o constituie demolarea idolului pe care Jean Louise și-l făcuse din Atticus, tatăl ei, avocat apărător al dreptății până în pânzele albe, când constată că acesta, acum bătrân și reumatic, lua parte la consiliul cetățenesc al districtului, alături de politicieni abjecți care luptau fățiș pentru conservarea segregării. Discuțiile cu unchiul Jack Finch, figură pitorească, poate nu întâmplător cu profesiune de doctor, o conduc pe protagonistă pe calea conștientizării schimbărilor din jurul ei și din sine însăși, spre iertare și spre acceptarea cu smerenie a realității. La capătul acestui proces, Jean Louis își descoperă adevărata menire, aceea de a rămâne în orașul natal pentru a fi de partea celor care cred în progres și democrație.
Evocarea copilăriei, prin analepsă, a fetei-băiețoi, crescute fără mamă, veșnic în salopetă, alături de fratele Jem (mort la momentul povestirii), de Hank, viitorul iubit, și de Dill, un alt băiat, este plină de peripeții, amintind pe alocuri de aventurile lui Tom Sawyer. Pubertatea și adolescența, însă, marchează un prag, în care eroina își descoperă fragilitatea și barierele condiției de viitoare femeie. Neștiutoare de aspectele igienice și sexuale, trăiește experiențe penibile, ce o acoperă de ridicol în fața colegilor, culminând cu aceea de la balul absolvenților, unde își însoțește fratele. Povestite cu un umor destul de amar, scenele descriu convulsiile unei ieșiri din crisalidă niciodată finalizate pe deplin. Iubirea cumva subînțeleasă pentru Hank, tânărul sărac crescut sub oblăduirea tatălui ei și ajuns mâna dreaptă a acestuia, se izbește de diferențele sociale, el fiind conștient că, provenit dintr-o familie de „gunoaie albe”, dorește mai mult ca orice să își depășească condiția și e gata să recurgă la compromisuri, spre diferență de Jean Louise, care provine dintr-o familie respectabilă și i se pot ierta  orice excentricități ori poziții radicale. Una dintre cele mai mari mize ale romanului o constituie tensiunile dintre albi și negri. Jean Louise, întoarsă din nord, de la New York, după doisprezece ani, nu admite ezitările și opoziția dură a albilor din sud în ceea ce privește drepturile celor de culoare. Hrănită cu principii, foarte corecte de altfel, nu e conștientă de dificultatea procesului, de manipularea din afară de către organizații care celor din Alabama li se par abuzive.  Radicalizarea procesului alimentează ura, de ambele părți, iar umbra Klan-ului își face simțită  puternic prezența. În final, ea înțelege complexitatea problemei și își recâștigă respectul față de Atticus, care așază mai presus de toate legea, aplicabilă la fel pentru toți, ca singura soluție validă, în acel moment, a problemei.
Sursa romanului este, desigur, autobiografică, dar ar fi greșit să punem semnul egalității între lumea reală și universul ficțional al romanului.  
Am lăsat intenționat la sfârșit aspectele extratextuale, care își au și ele povestea lor, nu lipsită de interes: autoarea, Nelle Harper Lee (1926 - 2016), celebră pentru singurul roman publicat până în 2015, „Să ucizi o pasăre cântătoare”, apărut în 1960 (Premiul Pulitzer în anul următor), admirabil transpus cinematografic, a scris, cu câțiva ani înainte, un roman, prezentat în 1957 unei edituri care l-a respins, cu recomandarea de a mai lucra asupra anumitor aspecte, în special a celor legate de copilărie. Se pare că acest roman a stat la baza cărții de succes sus-menționate. Manuscrisul a fost considerat pierdut până când, în 2015, a fost descoperit de avocata familiei într-un seif. Bolnavă și aflată la o vârstă înaintată, instituționalizată, se pare că Harper Lee și-a dat acordul pentru publicarea manuscrisului, care a devenit imediat un best-seller, sub titlul „Du-te și pune un străjer”. De succes se bucură și în România, căci, iată, îl putem citi și noi, într-o reușită traducere, publicat în colecția Biblioteca Polirom (2015).