5 decembrie 2017

Texte savuroase: I. L. Caragiale - Moftangiii (fragmente)

         Rromânul
Moftangiul este eminamente român; cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu. (...)


Din clasele primare până la bacalaureat - anarhist;
De la bacalaureat până la primul examen de universitate - socialist;
De la primul examen până la licență - progresist;

De la licență până la slujbă - liberal;
De la slujbă până la pensie - conservator.
De la pensie încolo, împărtășește principiile tinerimii universitare... Fii sigur că ai să-l găsești oriunde e vreo manifestație mai mult sau mai puțin politică ori nepoliticoasă a studenților mai mult sau mai puțin rrromâni!
(sursa foto: http://artofpetry.blogspot.com/2011/03/nae-catavencu

           Rromânca
           Fiică de arendaș, de negustoraș, de funcționăraș, de avocățel, de ofițeraș, de popă (... moftangioaica este româncă și prin urmare nobilă, et par consequent nu poate suferi mojicimea.
          Ea este patronesă în comitetul unei sau mai multor societăți române de binefacere sau de cultură națională.
          Moftangioaica română vorbește românește numai avec les domestiques, încolo franțuzește - acu ia lecții de limba engleză.
          În fiecare zi, moftangioaica răstoarnă prăvălii întregi, de la raftul de sus până la cel de jos, căutând eșantiioane și negăsind, malheureusement, niciodată ce-i trebuie. Bogată ca și săracă, adeseori i se-ntâmplă din distracție, când se uită negustorul în altă parte, să-i scape ceva în manșon sau sub rotondă.
           Moftangioaica își oprește totdeuna cupeul d-a curmezișul stradei.
          Pentru dânsa sunt numai două orașe în care poate trăi cineva: Paris et Bukarest!
          Dânsa are unul sau mai mulți adoratori, nu de plăcere sau de pasiune, ci
de datorie: o femeie de așa înaltă extracțiune trebuie să aibă un suivez-moi.
Bogată, n-are plăcere mai mare pe lume decât să-și arate unei amice sărace toaletele și să-i spuie prețul lor fabulos, și apoi proiectele, planul și devizul toaletelor viitoare(...).
          Când vezi două moftangioaice amestecându-și alifia de pe buze și țocăindu-se cu multă căldură, să știi că nu se pot suferi.
          - Ah! ma chere, je ne puis la sentir!

                                                               (Pentru lectura integrală: https://ro.wikisource.org/wiki/Moftangii )

3 decembrie 2017

„Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood - reinstaurarea sclaviei femeii într-un viitor totalitar



           Margaret Atwood este un nume față de care am avut o reticență până de curând, pornind de la  ideea preconcepută a asocierii termenului de bestseller mai degrabă cu literatura de consum. Citisem, ocazional, fragmente din diferite scrieri ale autoarei, care mi-au consolidat impresia aceasta și, deci, am evitat să investesc timp și bani în cărțile ei. La Târgul Gaudeamus, însă, am achiziționat, volumul Povestea slujitoarei, publicat de Grupul Editorial Art, Editura Paladin, a cărui lectură  mi-a infirmat impresia inițială. Ce m-a convins să o fac? Faptul că am văzut pe lista de pariuri a premiului Nobel de anul acesta numele Margaret Atwood, destul de bine cotat, și mi-am zis că, dacă tot am scris despre mulți nobeliști pe aici, ar fi normal să stăpânesc mai bine subiectul.
                Cunoscuta scriitoare canadiană imaginează, în acest roman,  o lume pe dos, o distopie, plasată în Statele Unite (New York - după cum ghicim la un moment dat), în care fanatismul religios, menit să pună capăt unui lanț de dezastre ecologice și mișcări de emancipare a femeilor care duc la alterarea moralei, la anularea rolului bărbaților și, mai ales, la scăderea bruscă a natalității, vine la putere în urma unei lovituri de stat prin care se instaurează un regim teocratic totalitar, Republica Galaad, condusă de Fiii lui Iacob;  în consecință, drepturile femeilor sunt anulate în cea mai mare măsură, cu justificare în pasaje bine alese și tendențios interpretate din Vechiul Testament (Atunci Rahila a zis către Iacob: „Iat-o pe roaba mea Bilha; intră la ea, și ea va naște pe genunchii mei și printr-însa voi avea și eu copii”).  Astfel, elitele, formate din comandanți și soțiile lor, cupluri infertile în majoritatea cazurilor, au dreptul de a lua în casa lor tinere slujitoare, substitute, cu rolul strict de a procrea. Condiția lor se aseamănă mai mult unei detenții, iar importanța lor nu o depășește pe aceea a unui animal de companie. Ele poartă veșminte de culoare roșie și un acoperământ de cap în formă de pâlnie, „aripi”, care le împiedică să privească alte chipuri. Dacă nu aduc pe lume un copil, luat, desigur, de soții, sunt schimbate după doi ani. Servitoarele obișnuite, numite Marthe, poartă costume verzi, soțiile - albastre, comandanții - uniforme negre. Cărțile au fost  distruse, conversația permisă se reduce la câteva formule de tip: Binecuvântat fie Rodul, Slavă Domnului, Sub privirea Lui, până și firmele magazinelor sunt alcătuite doar din imagini, nu și din cuvinte, toate de sorginte biblică. Slujitoarele în roșu nu mai au nume, ci se numesc în funcție de stăpânii lor: Ofglen, Offred, Ofwarren (a lui Glen, a lui Fred, a lui Warren). Ceremonii stranii, ritualuri de naștere bazate pe incantații, fără anestezie sau asistență medicală, nunți în grup, între tineri care nu se cunosc (nevestele fiind „alocate” din oficiu, fete de 14-15 ani, pentru a avea cât mai mult timp să nască urmași), Salvări, adică execuții publice prin spânzurare ale celor ce încalcă regulile, toate atenționează asupra efectelor terifiante ale totalitarismului.
                Offred, eroina cărții, ajunge în această situație deoarece fusese în viața reală anterioară căsătorită cu un bărbat divorțat, cu care avusese și o fiică, iar aceste căsătorii, ce nu mai sunt recunoscute, dovedesc cel mai bine puterea de procreare a femeii. Ea își pierde familia când toți trei încearcă să fugă în Canada și sunt prinși. După un stagiu de pregătire pentru o asemenea condiție (Offred este din prima generație de slujitoare), sub îndrumarea unor „mătuși” atroce,  cu rolul de a frânge voința tinerelor, ea ajunge în casa unui comandant, căsătorit cu o fostă vedetă TV. Flash-back-urile au un rol important în roman, mama tinerei fiind una dintre figurile de militante pentru drepturile femeilor care întruchipează, însă, și excesele acestor mișcări. Ea va sfârși în Colonii, unde soarta celor exilați este să curețe deșeuri toxice.   
                Acolo unde există reguli, există și cei care le încalcă, începând cu, desigur, comandanții; e inerentă apariția unor mișcări de rezistență și a unor căi de scăpare („Drumul subteran al femeilor”), dar și teama de agenți infiltrați și de trădare.
                Povestea lui Offred, după cum se dezvăluie în epilog, a fost găsită sub forma unui jurnal înregistrat, iar finalul nu este limpede; ea este obiectul unei acțiuni ce o va duce la eliberare sau la moarte.
                Talentul necontestat al autoarei constă în puterea de invenție a unei lumi coerente a ororii, o lume posibilă, credibilă. Offred reprezintă destinul unei femei obișnuite, victimă a unei societăți abuzive, dar pline de fisuri, în care compromisul și umilința sunt subsumate unei atitudini puternice, dominate, totuși, de speranță.
                Deși, conform copertei, romanul este încadrat la genul Science-Fiction (nu este nimic „science” aici) prin caracterul de lume alternativă, avertizare pentru viitor, el este ancorat în prezent prin semnalele de alarmă pe care le trage. Tot potrivit copertei,  aflăm că este „cartea care stă la baza serialului-fenomen”  (The Handmaid's Tale, rol principal Elisabeth Moss); caracterul cinematografic al cărții este unul evident, iar ecranizarea este una reușită și binevenită.

29 noiembrie 2017

Crăciun fără zăpadă (microficțiune)


          Christmas party într-un club, organizat de birou. Îmi place să dansez, însă nu o fac. Muzica mă asurzește. Lume multă, tineret, animație. Directoarea îmi zâmbește. Îi întorc zâmbetul. Trebuie să dansez. Toată lumea dansează. Înghit ultimele picături de vin și mă ridic. Mă duc pe ringul de dans. Trebuie să-mi arăt încântarea. Zâmbesc. Se fac poze pentru pus pe Facebook.
          Începe Secret Santa. Animatorul culege pachetele, unul după altul și strigă nume. Prietenul invizibil căruia i-am cumpărat cadoul nu a venit. Pachetele se termină. Nu-mi aud numele. Ambalaje glossy, râsete, pupături.

          În sfârșit, e miezul noptii. Șampanie, have a Merry Cristmas. Mă strecor în întunericul străzii. E frig. Sunt norocoasă că prind un taxi. Închid ochii. Schimbarea locului de muncă a fost alegerea mea. Companie modernă, multinațională. Trebuie să supraviețuiesc. Să mă adaptez. Sunt competentă, o merit. Am nevoie de asta.
         
Ajung acasă. Soțul meu mă așteaptă. Mâncăm și ne uităm la televizor. Comentăm știrile. Îi dau medicamentele, ca să poată dormi. Mâine vom decora bradul. Mâine e Crăciunul. Sunt prea obosită ca să mai simt vreo emoție. Nu există miracole, nici măcar de Crăciun.


(Text participant la un concurs de microrrelatos din Spania, 2012. Mai jos, varianta originală.)
  
                   Navidad sin nieve
          Christmas party en un club, organizado por la oficina. Me gusta bailar, pero no lo hago. La música ensordece mis oídos. Mucha gente, juventud, animación. La directora me sonríe. Le devuelvo la sonrisa. Tengo que bailar. Todos están bailando. Trago las ultimas gotas de vino y me levanto. Me voy a la pista de baile. Tengo que demostrar mi encanto. Se toman fotos, para el Facebook.
          Llega el momento del Secret Santa. El animador recoge una tras otra las bolsas y anuncia los nombres. El amigo invisible al cual le he comprado un regalo no ha venido. Las bolsas se agotan. No oigo mi nombre. Paquetes multicolores, besos, risas. 
          En fin, llega la medianoche. Champán, have a Merry Cristmas. Salgo a la oscuridad de la calle. Hace frío. Tengo suerte con un taxi. Cierro los ojos.
La opción de cambiar de trabajo fue mía. Empresa moderna, multinacional. Tengo que sobrevivir. Adaptarme. Soy competente, lo merezco. Lo necesito.
          Llego a mi casa. Mi marido está esperándome. Comemos y miramos la tele. Comentamos las noticias. Le doy los medicamentos, para que pueda dormir. Mañana decoraremos el abeto. Navidad. Estoy demasiado cansada para ilusionarme. No hay milagros, ni siquiera por Navidad.

 

26 noiembrie 2017

Simonetta Vespucci, muza lui Botticelli - o poveste din Quattrocento



          A existat în realitate? Este oare doar produsul imaginației fără seamăn a artistului, inspirat de modelele Antichității?  Poate fi pământească atâta frumusețe? Sunt întrebări pe care orice privitor vrăjit de  portretele angelice ale florentinului Sandro Botticelli și le pune, fără doar și poate, la un moment dat. Femeia înfățișată în tabloul Nașterea lui Venus este considerată idealul necontestat al frumuseții eterne, nedepășite până astăzi. Madonele artistului, personajele mitologice,  îngerii din tablourile alegorice au parcă același chip, de o frumusețe rară, pură și distinsă, grațioasă și mândră în același timp.  Răspunsul este da, această femeie, care a fost modelul marelui artist renascentist, a existat și s-a bucurat, în scurta-i viață, de iubire, glorie, admirație și de interesul celor mai mari artiști ai Florenței. Se numea Simonetta Vespucci.
          Simonetta Cattaneo, La bella Simonetta, cum avea să fie cunoscută, s-a născut în anul 1453, într-o familie nobilă din Genova. La vârsta de cincisprezece ani s-a căsătorit cu Marco Vespucci,  văr îndepărtat al exploratorului și cartografului Amerigo Vespucci, cu acordul deplin al părinților ei, iar la nunta lor, care a avut loc la Florența, au fost prezenți atât dogele, cât și o mare parte din nobilimea genoveză. Părinții  Simonettei știau că această căsătorie era una avantajoasă, deoarece familia lui Marco era bine văzută în acest oraș, în special de familia Medici.
           Potrivit legendei, Simonetta a devenit  imediat populară la curtea florentină. Frații Medici, Lorenzo și Giuliano, au fost fascinați de ea, iremediabil. Lorenzo era ocupat de afacerile de stat, dar fratele său mai mic era liber să o omagieze.
Giuliano de Medici
          Astfel că acesta organizează un mare turnir în onoarea ei, cunoscut sub numele de La Giostra (1475), desfășurat în Piața Santa Croce. Când și-a făcut intrarea în piață, Giuliano purta un stindard pe care era o imagine a Simonettei,  întruchipând-o pe zeița Pallas Atena, pictat de Botticelli, cu inscripția în franceză La Sans Pareille (Cea fără pereche). Giuliano a câștigat turneul , iar Simonetta a fost încununată drept  Regina frumuseții.  Astfel, s-a consacrat  faima ei de femeie de o frumusețe excepțională, de care s-a bucurat din plin. Deși zvonuri au existat, gestul lui Giuliano Medici trebuie înțeles în cadrul convențiilor iubirii curtenești, în care doamna inimii cavalerului era obiectul unei adorații neprihănite, iar Simonetta era o femeie căsătorită. Nu există dovezi clare că aceștia ar fi fost într-adevăr amanți.
          Simonetta a fost îndată înconjurată de marii artiști ai Florenței, cărora le-a pozat pentru tablourile lor. Cu toate acestea, cele mai cunoscute tablouri care o reprezintă au fost realizate după moartea ei prea timpurie. Ea a murit la vârsta de numai 22 de ani, probabil de tuberculoză, în 1476. Trupul ei  a fost transportat prin oraș într-un sicriu deschis, pentru ca toți să-i poată admira, pentru ultima dată,  frumusețea, care a rămas vestită în Florența pentru mult timp. Soțul ei s-a recăsătorit curând după aceea, iar Giuliano de Medici a fost asasinat în 1478, într-o conspirație politică, la doi ani de la moartea Simonettei, la vârsta de 25 de ani.
           Botticelli a fost pictorul care s-a apropiat cel mai mult de frumoasa Simonetta, care i-a servit drept model pentru nenumărate  creații. De asemena, există speculații despre faptul că Sandro Botticelli s-ar fi îndrăgostit de această muză a sa, nedovedite însă. Acesta a lucrat sub patronajul  unui nepot al fraților Lorenzo și Giuliano, Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, care s-a căsătorit cu o nepoată a Simonettei și se crede că tablourile Nașterea Venerei și Primăvara au fost concepute ca dar de nuntă pentru aceștia, fiind destinate împodobirii dormitorului lor. Chipul Simonettei va rămâne tiparul frumuseții pe care îl va folosi pictorul  într-o mare parte dintre operele sale, devenind o adevărată marcă a creației lui.
          Simonetta a fost înmormântată în Biserica Ognissanti, iar, 34 de ani mai târziu, Sandro Botticelli a fost înmormântat tot acolo, „la picioarele ei” așa cum se zice că și-ar fi exprimat dorința pictorul însuși.

23 noiembrie 2017

Obiceiuri bune: vizita la Târgul de Carte „Gaudeamus” 2017

M-am întors chiar acum de la Târgul internațional „Gaudeamus” de la Romexpo cu o pradă destul de mică, dar, zic eu, bună. E un eveniment frumos, parcă an de an mai reușit. Dimineața te poți plimba în voie, căci nu este chiar mare înghesuială. După cum scrie pe afis, este un târg de „Carte de învățătură”, deci adresat într-o mare măsură copiilor. Sunt prezente însă foarte mult edituri, nu doar pentru copii, și aveau loc diverse lansări de carte. După cum se vede, am luat câte ceva de la dinamica editură Polirom, de la Art și de la Paladin (standul Arthur). La ora prânzului, când am fost eu, nu erau chiar foarte mulți copii, dar cei pe care i-am văzut erau plini de entuziasm și se vedea că au experiență de cititori, fiind la curent cu noile titluri. Din păcate, nu prea erau reduceri sau erau nesemnificative. Și o altă observație, este o disproporție între cărțile adresate copiilor de, să zicem, clasele mici (maxim 10 ani) și cele pentru categoria 12-16 ani, pentru care oferta este mult mai săracă. Am văzut o mulțime de părinți și bunici cumpărând cărți pentru copii din prima categorie și mi-au lăsat impresia cam tristă că după aceea nu mai există aceeași preocupare pentru lectura copiilor. Cu atât mai mult ne bucurăm de excepții.

Ce am luat de la „Gaudeamus”, după cum se vede în poză: Arthur Miller, fiindcă îmi place teatrul, Kazuo  Ishiguro și Simona Antonescu, fiindcă am mai citit și mi-au plăcut, Margaret Atwood, fiindcă nu am citit încă nimic și... trebuie, Fredrik Backman, fiindcă mi-a plăcut ce scrie pe coperta a IV-a, Ioan Gură de Aur, fiindcă de la o vârstă mai citești și de-astea...

22 noiembrie 2017

Comedia nemuritoare. Chiriţa - ieri şi azi




CHIRIȚA: (...) Guliță, spune nineacăi, cum se cheamă franțuzește furculița?
GUGULIȚĂ: Furculision.
CHIRIȚA: Frumos... dar friptura?
GUGULIȚĂ: Fripturision.
CHIRIȚA: Prea frumos... dar învârtita?
GUGULIȚĂ: Învârtision.
CHIRIȚA: Bravo... Guliță... bravo, Guguliță... (Îl sărută.)
ȘARL (în parte): Gogomanition, va!...
          Îmi place mult teatrul. E drept, mai mult citesc piese decât văd spectacole. Am vrut să mă opresc asupra unui personaj feminin definitoriu al teatrului românesc, iar primul care mi-a răsărit în minte a fost Coana Chiriţa a lui Vasile Alecsandri. Nu! mi-am spus inițial. Ce facem, ne-ntoarcem la paşoptişti? Chiriţa e un personaj facil... Am vrut să-i opun un personaj feminin complex şi rafinat: Chiriţa versus X. M-am gândit la Corina din Jocul de-a vacanţa, la Alta din Act veneţian, la Domnişoara Nastasia a lui G.M. Zamfirescu... Degeaba!
          Chiriţa s-a băgat în faţă peste rând. Şi-a rotit fustele şi evantaiul şi le-a dat pe celelalte grămadă. Chiriţa are tupeu. Chiriţa vrea şi face. Scopul ei e nobil: "să ne cioplim" de la mic la mare, ori cu voia, ori fără voia noastră. Pe Guliţă îl are, cu Guliţă defilează. Dar defilează franţuzeşte! Duducile "ţârlâiesc" la pian, Bârzoi rabdă de foame până seara, când mănâncă "blanmanjele", "cumnăţâca" face dulceţi, ea însăşi călăreşte ca o amazoană, ba se suie şi în balon "dacă-i moda"!
          Nu sunt prima care constată că, de fapt, sub haina ridicolă, Chiriţa are - şarjând, desigur -o esenţă luminoasă (aş fi zis chiar luminată, dar să nu mâniem pe Dumnezeu...): femeie din middle-class ca extracţie socială, mamă informată şi receptivă la nou în privinţa educaţiei copiilor săi, oricât de tâmpi sunt ei, soţie ambiţioasă, care conduce cariera soţului molâu, gospodină interesată de o viaţă sănătoasă: dietă şi mişcare, femeie vanitoasă fără ifose şi cochetă fără desfrâu, chiar şi la vârsta a doua, Chiriţa este plină de entuziasm în tot ceea ce face. Se luptă cu torpoarea lumii din jur şi îşi asumă rezultatele rizibile, fiindcă ştie că nu are de ales decât între a ajunge până la "furculision" sau a sta pe loc. Excepţionala Draga Olteanu Matei, în filmul Cucoana Chiriţa (1986, regia Mircea Drăgan) a intuit adevărata natură a Chiriţei, de amazoană a progresului, şi a adus elemente noi pe această direcţie: Chiriţa merge pe biciclu, Chiriţa ia lecţii de înot etc. O altă interpretare sclipitoare aparține Tamarei Buciuceanu, în spectacolul de la Iași.
          Pe Chiriţa nu poţi să n-o iubeşti. Nu te lasă. Te copleşeşte cu entuziasmul şi cu hazul ei inimitabil. Calcă-n străchini fără complexe şi merge mai departe. Chiriţa nu urăşte pe nimeni, nu se răzbună pe nimeni, nu pedepseşte niciodată, nu e la concurenţă cu nimeni decât cu ea însăşi, căci tot ce vrea este să trăiască într-o zare mai selectă. E autentică. Debordează de optimism. Râzi de ea, râzi cu ea, devii mai tolerant, mai bun.
           Şi lumea românească de azi este plină de chiriţe, dar nimeni nu mai scrie cu adevărat despre ele. Sunt chiriţe meschine, fără haz, roase de patimi, de frustrări şi de invidii, de ambiţii nemăsurate, înverşunate pe ele însele şi pe toată lumea. Iar scriitorii nu mai au nici ei nobleţea şi seninătatea unui Alecsandri. Chiriţele de azi nu mai ştiu să râdă. Şi poate că nici noi. Nu credeţi?

(Articol publicat inițial în revista online „Faleze de piatră”, 2011)
 
(Imagini din spectacolul „Chiriţa în provincie” (1982), jucat la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iaşi, în regia lui Alexandru Dabija. Distribuția: Tamara Buciuceanu-Botez, Puiu Vasiliu, Dionisie Vitcu, Doina Deleanu, Liliana Mărgineanu, Sergiu Tudose, Valentin Ionescu, Ioan Chelaru.



ȘARL (apropiindu-se de Chirița): Madam cocona... sari în brați a me.
CHIRIȚA (cochetând): În brațele d-tale, monsiu Șarlă?... Ești foarte galant... însă mă tem...
ȘARL: O! non te tem... că sunt vurtos.
CHIRIȚA: Nu de-aceea... că și eu îs ușurică ca o pană; dar apoi... să sar în brațele unui cavaler... nu știu de se cuvine?...
ȘARL: Dacă non vre la mine, sari la Ion... (În parte.) J’aime mieux ça.
CHIRIȚA: Ei, dacă vroiești numaidecât, monsiu Șarlă... aține-te că sar.
ȘARL: No... poftim... une, deux, trois.
CHIRIȚA (sărind): Hup!
ȘARL (în parte): Cristi! ușuric ca un pan... merci.
CHIRIȚA (în parte): Îi nostim franțuzu... (Tare.) Ați văzut agilitaua mea?