„Moartea este sfârșitul unei închisori întunecate”- mormintele cavalerilor ioaniți din Valletta, Malta

          Odată ce intri în catedrala cavalerilor ioaniți, ai strania senzație că pășești pe o imensă masă de tarot, în care cărțile, perfect aliniate, au suferit o grozavă anomalie: a treisprezecea carte, Moartea, și-a ieșit din ramă, s-a multiplicat, și-a extins teritoriul și a contaminat celelalte simboluri. Niciunde nu mi-a fost dat să văd atâtea cranii, oase încrucișate, schelete cu coasa în mână reprezentate în artă, trâmbițându-și victoria asupra muritorilor, ca în Co-Catedrala Sf. Ioan din Valletta, Malta.

          Oricum, de cum îți propui să o vizitezi (și nu trebuie ratată), surprizele se țin lanț. Exteriorul acestei construcții închinate Sf. Ioan Botezătorul este foarte sobru, din piatra calcaroasă galbenă (limestone), ce alcătuiește însăși materia insulei, și pe care o întâlnești pretutindeni. Construită între 1572 și 1577, în stil manierist, a fost redecorată în interior în 1660, devenind astfel una dintre capodoperele arhitecturii baroce europene. Masivă, foarte sobră, are ceva din aerul unei piramide. Trei orologii decorează fațada: unul arată orele, altul zilele saptămânii, iar al treilea data. Obsesia timpului, a luptei cu timpul, se observă încă de aici.

          Pe cât de austeră este la exterior, pe atât de orbitor de fastuoasă este în interior. Practic, este placată în aur. Coloanele masive, cu arcade semicirculare, ce susțin structura navei centrale sunt atât de bogat ornamentate cu motive aurite, cruci malteze, coroane, încât rămâi fără cuvinte. Ai impresia că ai pătruns în peștera comorii lui Ali Baba sau în camera mortuară a  unui faraon. Ca și piramidele, această catedrală este o imensă casă a morții, unde gloria acestei lumi stă laolaltă cu spectrul trecerii în altă dimensiune. 405 este numărul mormintelor de cavaleri și înalți prelați, care acoperă întreaga suprafață a catedralei. Pe lângă acestea, numeroase fresce, tablouri (două, excepționale, aparținând lui Carravaggio), statui. Executate în marmură

de diferite culori, după tehnica pietre dure, pietrele tombale conțin blazonul celui decedat, înconjurat de motive alegorice, care dau știre despre faptele de arme, faima și onoarea acestuia, și inscripții în limba latină.

          Imaginile craniilor, ale scheletelor ce apar pretutindeni țin de gustul barocului pentru macabru și dau dovadă de cât de aproape se simțea suflul morții în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea.
          Am căutat destul de mult date despre aceste simboluri, fără a putea spune că am ajuns chiar până la esența lucrurilor. Ideea este că toate aceste reprezentări se referă la faptul că moartea nu era văzută de omul medieval drept un sfârșit, ci un stadiu intermediar și necesar pentru a avea acces la viața veșnică. Ea eliberează sufletul de trup și intermediază călătoria lui spre un alt stadiu. Să nu uităm că în religia  catolică există purgatoriul, acel spațiu al curățirii, al purificării de păcatele adunate în timpul vieții. Imaginile funcționează ca un memento mori, sau ca un vanitas vanitatum, denunțând viața ca iluzie, „fum”, moartea fiind înțeleasă ca o eliberare din închisoarea trupului și a acestei lumi.

          Iată câteva inscripții de pe aceste pietre funerare,care mi-au atras atenția în mod deosebit: 

          














Mors libera non dominabitur - Moartea va fi liberă, nu va fi dominată (de timp?) scrie pe, poate, cea mai interesantă dintre ele; Moartea sfărâmă ceasul cu o mână și ține o coroană în cealaltă; coasa este petrecută prin simbolul uroborus, șarpele care se autodevorează, care simbolizează unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Uroborus a fost foarte important în simbolismul religios și mitologic și a fost folosit frecvent și în ilustrații alchimice (cf. wikipedia). Folosesc aici prilejul de a menționa, într-o formă simplificată,

faptul că scheletul corespunde, în alchimie, celui de-al doilea stadiu pe drumul desăvârșirii (magnum opus), acela de albedo, al curățirii, purificării, precedat de nigredo, al descompunerii și putrefacției și urmat de rubedo, al împlinirii depline (stadiul aurului, al găsirii pietrei filosofale).

          Claudit dum reserat -  Închide până când  deschide. Moartea pune capăt drumului vieții, ca apoi să deschidă drumul spre cele veșnice. Se poate observa secera care sfărâmă ancora ce ne ține legați de această lume.

          
          Venit hora eius, veniet et tua = a venit ceasul lui, va veni și al tău. Iarăși ceasul, ce conține, foarte intertesant, o hartă a Mediteranei, unde se află, în centru, Malta însăși. Avertismentul depășește individualul, devenind un mesaj urbi et orbi.

          La Morte e fin d'una prigione oscura (it.) = Moartea este sfârșitul unei închisori întunecate; pentru cel ce și-a vărsat sângele în fapte de arme, se sugerează pe blazon.

          
          Pe omul secolului al XXI-lea aceste reprezentări îl pot face să schițeze un zâmbet în colțul gurii, dat fiind amestecul de naivitate și grandoare barocă al imaginilor, însă unda funestă se insinuează, ne ajunge și ne invită să reflectăm, dacă nu la viața de apoi, măcar la epocile trecute și la misterele ce înconjoară încă acest ordin al cavalerilor de Malta.

Cezar Pârlog - „Ce mult te-am iubit!”

          Cezar Pârlog mi-a trimis o carte. O spun din start că nu-l cunosc pe Cezar Mihai Pârlog. Numele mi se pare cunoscut, ne-om mai fi intersectat pe unele site-uri literare? Să scriu despre un autor contemporan, necunoscut mie, hmmm... adevărată provocare! Hai să vedem despre ce e vorba.

          Cartea arată foarte bine, în titlu străbate unda parodică, ilustrația este incitantă, dar surpriza cea mai plăcută vine când deschid volumul: micropovestiri! Wow! În sfârșit! Iată că acest gen și-a făcut loc și la noi! Umor. Încă un wow! Câtă sete de umor este în această țară tristă! Și cât de puțin umor de calitate se publică!

          Este cartea lui Cezar Pârlog, așa cum spune titlul, o carte de dragoste? Sigur că este! Da, chiar de dragoste la plural, de o sută de ori dragoste, căci agenda telefonului mobil este încăpătoare. Spun asta, pentru că volumul, foarte unitar, este organizat pe principiul celor vreo sută de povești, de aproximativ sută de cuvinte fiecare, anexate numerelor de telefon ale unor vreo sută de doamne /domnișoare ordonate alfabetic, din agenda unui tip... tipic de azi! Aș spune că textul AGENDĂ, cu rol de sumar, constituie în sine o povestire, una dintre cele mai simpatice ale volumului, o nadă aruncată chiar de la început cititorului. Găsim acolo o listă de hipocoristice și abrevieri pline de savoare, dintre care: Alina pisi, Alina 2, Anca SF, Andra Metr*, Dana Steaua, Mami, Sori yoga, multe dubluri: Clau, Clau 2 , multiplicări: Miha 2, Miha 3, Miha 4, Miha 22, Miha 24 și chiar ființe neidentificate (??). Ca formulă a cărții, autorul mi-a indicat, într-un mesaj, scrierile lui Dan Rhodes, dar eu i-aș stabili o altă filiație, desigur, după alte principii decât al dimensiunii textelor, și anume Ingeniosul bine temperat. Dicționar onomastic de Mircea Horia Simionescu.

          În fiecare text există un el, care povestește, și o ea, numită cu pretinsă sinceritate prietena mea, amica mea sau iubita mea, pe care bărbatul mărturisește că o adoră, că e marea mea iubire sau alte variante. Hazul apare, desigur, din această formulă de  halima, din aglomerarea de iubiri care mai de care mai sincere, ce se înfiripă, se derulează, decad sau se desfac din cele mai stranii motive ale cotidianului.

          El este un bucureștean de vârstă medie, cam naiv, dar receptiv la oportunități, un gen de Don Juan, mai prozaic nițel decât originalul, bărbat destul de casnic și însurat, cu serviciu și apartament la bloc, însă și cu cont pe Sentimente și foarte activ pe Facebook. Dacă ar fi să-l asemăn cu vreun alt personaj, acesta ar fi Jerry Seinfeld din serialul omonim: nonșalant, superficial, absorbit de  unicitatea și ciudățenia fiecărei relații. Acest el nu este deloc selectiv la femei, pe care le ia așa cum viața i le oferă: mai tinerele cu unghii vopsite albastru sau mai trecute, categoria doamne bine, libere sau măritate, colege de serviciu sau cunoștințe întâmplătoare, excursioniste sau scriitoare, frumoase sau urâte, la nevoie chiar o femeie gonflabilă, căci ceea ce contează este parcurgerea experienței. Ce nu-i iese în realitate, completează din plin cu imaginația, așa cum precizează în ultima povestire, fapt care ne invită să medităm asupra liniei fragile dintre probabil și posibil.

           Umorul netăgăduit provine din contrastul dintre aceste reminiscențe de donjuan idealist, care iubește femeia cu implicare declarativă și superficialitatea evidentă a relațiilor. Dintre idilismul spre care aspiră îndrăgostiții - se plimbă de mână prin Grădina Botanică, hrănesc rățuștele în Herăstrău, merg la Ateneu, citesc poezii - și prozaismul vieții de zi cu zi, care-i cufundă în chestiuni mercantile, culinare, politice sau birocratice. Locul parcurilor este luat rapid de supermarketuri, birouri, RATB, ghena de gunoi, toaletă, spital (de psihiatrie), camere de bloc; al lecturilor elevate - de  ziarul Clik sau Cancan;  al spațiilor romantice - de  Facebook, Google, OLX etc.

          Limbajul este perfect adaptat conținutului, lunecând de la fraze frumos șlefuite (Pe Cezara o iubesc mult, și divinizez acel corp eminamente perfect), care mustesc de ironie, la expresii fruste, agresive (Nesimțitul dracului! „Bărbații toți sunt niște porci!”), pe fondul limbajului uzual contemporan. Jocul bine dozat al registrelor lingvistice generează efecte comice surprinzătoare.

          Ceea ce face șarmul cărții este această acceptare a fuziunii celor două lumi, fantezist-idealistă și vulgar-practică, acomodarea cum se poate la realitate, așa întortocheată, meschină și pe alocuri bizară cum este ea. Acceptarea de către omul modern a unei doze de alienare, de repetabilitate, de clișeizare a situațiilor de viață, inclusiv a relațiilor interpersonale, de relativizare a valorilor. Acceptarea faptului că iubirea pornește de la cele mai sincere intenții, dar cade rapid în banalitate, în stupiditate, chiar în deviații obsesive. De aici toleranța, umorul ca soluție, luarea lucrurilor așa cum sunt, trăirea vieții ca pe o permanentă aventură a cotidianului.

             Nu aș vrea să închei fără câteva precizări despre micropovestire ca gen. Din întâmplare sau nu, Cezar Mihai Pârlog a trimis cartea „la adresă”. Chiar știu „cu ce se mănâncă” acest gen, apărut în spațiul hispano-american sub numele de microrrelatos, deoarece, la rândul meu, l-am cultivat și l-am susținut. În România, a pătruns de câțiva ani, sub numele de flash-fiction, și are succes. Flash-fiction este totuși ceva diferit de microrrelato sau hiperbreve, dimensiunea textelor fiind mai permisivă, mai mare. Acest tip de scriere este foarte agreat în atelierele literare, deoarece permite o redactare și o evaluare rapidă; de obicei sunt concursuri tematice, care generează adevărate explozii ale creativității. Este un tip de proză foarte adaptat ritmului omului modern, care trăiește alert și are doar intervale scurte de timp pentru lectură - în metrou de exemplu (s-a vehiculat ideea scrierii sub forma de SMS). Cine își închipuie că a scrie micropovestiri este un lucru simplu, se înșală. Dimpotrivă, cu cât numărul de cuvinte este mai redus, cu atât importanța fiecărui cuvințel în economia textului este mai mare. Un text bun este unul foarte coerent, de regulă narativ, anecdotic,  interactiv - cititorul este antrenat în descifrarea sensurilor, simbolic, aluziv, cu titlu semnificativ, cu atmosferă bine susținută și cu final surprinzător. Cezar Pârlog s-a adaptat  perfect la cerințele genului, ceea ce, repet, nu e ușor.

            Impresia pe care o lasă Cezar Mihai Pârlog prin volumul „Ce mult te-am iubit!” (Ed. Libris Editorial, 2018) este aceea a unui surfer pe valurile umorului care se ține foarte bine pe placă. Citind, l-am pândit cu sufletul la gură: va cădea în trivial? în erotism de duzină? în satiră demodată?  în bășcălia atât de practicată la noi? în caricatural? în grotesc? Ei bine, nu. Nu o face. Face slalom printre toate aceste tentații și reușește să scrie o proză de calitate, de un umor subtil în felul său, într-o manieră cu totul nouă în peisajul literaturii noastre de azi.

Satul medieval din centrul Capitalei

           Am petrecut în această după-amiază vreo  oră vizitând Satul medieval amenajat în Piața Constituției, eveniment organizat de Primăria București în colaborare cu Teatrul Excelsior, în zilele de 8, 9, 10 iunie între orele 10:30 - 18:00, urmat, în fiecare seară, de la orele 19:00, de spectacolul cu piesa Vlaicu Vodă, după Alexandru Davila, în regia lui Horia Suru.               

          Spațiul împrejmuit cuprinde vreo  cincisprezece căsuțe de lemn, care încearcă să reconstituie viața românească din secolul al XIV-lea, amenajate ca ateliere ale diverselor meșteșuguri: olărit, pielărie, țesătorie, fierărie, sculptură în lemn, unde copiii (și nu numai) chiar lucrau câte ceva, sub îndrumarea meșterilor populari. Într-o bisericuță, puteau învăța arta pictării icoanelor, pe margini, în spații împrejmuite, se puteau vedea gâște, rațe, găini, oi, capre și, mai ales, o serie de cai absolut superbi. În mijlocul „satului” se afla terasa unui han (”Scărlătescu”, ca să nu existe confuzii!), care își ospăta mușterii cu bucate și băuturi, cu prețul în jetoane;  un vițel  învârtit la proțap, din care însă nu mai rămăsese mare lucru, răspândea un miros apetisant, când grăsimea picura peste jar, sfârâind. Din difuzoare, răsuna o muzică „medievală”, nu știu cât de românească, în niciun caz specifică unui sat, ci unei cetăți, unui burg medieval.

          Câțiva actori, îmbrăcați în haine de epocă, cu coifuri cu vizieră pe cap, au înjghebat o confruntare, în care, cam hazliu, în loc de săbii sau buzdugane, s-au ciomăgit cu niște drugi argintii de plastic sau burete! Oricum, aveau plete de invidiat! „Sătenii” aveau și ei o îmbrăcăminte mai ciudățică, veche, n-am ce zice, dar parcă românașii nu purtau basma, ca pirații! Și nici haine gălbui, din câte știu eu de la istorie, ci albe, care se asortau foaaarte bine cu adidașii din picioarele unora!

            Cireașa de pe tort a reprezentat-o tribuna rotativă! La un moment dat, am fost invitați toți cei din incintă să ne suim pe tribuna ultramodernă, cu scaune albastre. Aceasta a început să se rotească încet, astfel am putut vedea, pe de-o parte, imaginea de ansamblu a târgușorului, pe de altă parte, clădirile din piață, mai ales Casa Poporului. 

            Nu am rămas să vedem și piesa, pentru că mai dura ceva până să înceapă. Mi-am adus aminte, cu durere, cât am mai citit (a se citi tocit) la ea în clasa a IX-a! Știam o grămadă de versuri, ne-a picat chiar la teză!... Cred că mi-a fost și puțin teamă să nu fiu dezamăgită de „versiunea concentrată” pe care ne-o propun cei de la Teatrul Excelsior. Poate greșesc...

            Ținând contde intrarea liberă, de caracterul interactiv, de meșteșugarii pricepuți, de animalele pe care copiii le pot admira în mijlocul Bucureștiului, de strădania de a crea atmosfera de demult, prin costume, muzică, diversitatea programului, de scena rotativă, de organizarea bună, se pot trece cu vederea unele stângăcii și inadvertențe; așadar, mi s-a părut un eveniment agreabil, binevenit, la care merită să participați.

 

La Bookfest, la vânătoare de cărți

          Am reușit să ajung ieri la Bookfest, mai după-amiază, pentru a evita aglomerația de la primele ore ale frumoasei zile de 1 Iunie. 

          Mi s-a părut mai restrâns decât alte dăți târgul, dar mai aerisit, mai bine organizat, cu o ofertă într-adevăr interesantă și cu reduceri substanțiale la majoritatea editurilor. Eu m-am oprit mai ales la standurile cu cărți de ficțiune.

          Din start, am ales, cu entuziasm maxim,  Alfred Jarry - Ubu, o ediție absolut minunată a operei acestui precursor al teatrului absurd; e suficient să spun că este îngrijită de Romulus Vulpescu (traducere, studiu introductiv, note și comentarii, copertă, prezentare grafică) pentru a înțelege că poartă girul excelenței. Cuprinde cele patru piese: Ubu rege, Ubu încornorat, Ubu pe colină, Ubu înlănțuit, plus Almanahul Ilustrat al lui dom' Ubu și alte scrieri adiacente, cu ilustrații alb-negru și câteva planșe color, ce respectă edițiile originale. Este  publicată la Editura Paralela 45. Am fost plăcut impresionată să văd mai multe persoane cumpărând-o, cu același entuziasm ca și mine.

           Am mai luat: 

• Tracy Chevalier (cunoscută mai ales pentru Fata cu cercel de perlă) - Simetria de temut, roman despre pictorul și poetul William Blake; 
• Jostein Gaarder, unul dintre scriitorii mei preferați pentru copii și adolescenți - Misterul cărților de joc; 
• William Golding - Piramida, roman cu tentă autobiografică; 
• Emmanuel Roblѐs - Norma; 
• Jaques Chessex - Căpcăunul;
• Henri-Pierre Roché - Jules și Jim (după care a realizat un film superb François Truffaut, în 1962) 
• vreo patru cărți polițiste (Rodica Ojog-Brașoveanu, Olimpian Ungherea, Kristina Ohlsson), care nu au mai încăput în poză.