22 iulie 2018

„Laur” de Evgheni Vodolazkin

       
             Laur de Evgheni Vodolazkin (Editura Humanitas) este, fără nicio îndoială, cea mai profundă carte pe care am citit-o în ultimii ani. Este cartea unui drum spiritual, pe care sunt presărate cunoașterea, iubirea, greșeala, căința, suferința, renunțarea, desăvârșirea, iluminarea. Simbolul Laur din titlu, ultimul nume sub care este cunoscut eroul romanului, un vraci devenit călugăr, ascet, sfânt, poartă în el toate aceste deschideri de semnificație: putere vindecătoare, otravă, triumf; căci planta cu această denumire, veșnic verde,  este atât una de leac, cât și una toxică, însă este și cea care încununează fruntea celor biruitori, simbolizând gloria eternă, nemurirea.

            Evgheni Vodolazkin (n. Kiev 1964), filolog specialist în literatura rusă veche, alcătuiește o țesătură densă, stratificată, în care erudiția și simplitatea se îmbină într-o proză fluentă, într-o voce narativă inconfundabilă, cu inflexiuni ce vin din adâncul timpurilor și ajung până în prezent. Lavr în original, apărut în 2012, a primit numeroase premii și a fost tradus în peste treizeci de limbi.

            Când m-am apucat de scris despre această carte, mi-am dat în scurt timp sema că intuiția critică nu este de ajuns, că îmi lipsesc în mare măsură instrumentele. A trebuit să-mi adun puținele cunoștințe despre ortodoxia răsăriteană, despre viețile sfinților, să citesc despre istoria bisericii ruse, să mă documentez despre etimologia și semnificația unor nume și simboluri, să localizez orașe și trasee pe hartă. Pot spune că am parcurs și eu un drum spre mai multă cunoaștere în încercarea de a descifra o parte dintre simbolurile cărții.

            Romanul este împărțit în patru părți, care constituie etapele călătoriei spirituale a eroului:

I. Cartea cunoașterii, II. Cartea renunțării, III. Cartea drumului, IV. Cartea liniștii. Cel care parcurge acest drum poartă, pe rând, patru nume: Arseni, Ustin, Ambrozie, Laur, corespunzătoare stadiilor desăvârșirii sale. Cu rezonanțe din I Ching, titlul sugerează o carte a schimbărilor, în care personalitatea se transformă profund, își sparge unitatea și se dizolvă în final în lumina vieții de dincolo.

            În prima carte, Arseni, ai cărui părinți mor de ciumă, este crescut de bunicul Hristofor, care îl învață tainele ierburilor și ale tuturor leacurilor. Tot el îi dă primele cunoștințe despre învățăturile sfintelor scripturi. După moartea acestuia, adolescentul Arseni duce mai departe moștenirea lui Hristofor, devenind el însuși un vindecător. O adăpostește în secret pe Ustina, o fată ce fugise de ravagiile molimei; el descoperă iubirea și o consideră pe Ustina soția lui. Când aceasta rămâne însărcinată, Arseni îi refuză cununia la biserică, împărtășania sau aducerea unei moașe, consecința fiind că Ustina moare în chinuri, împreună cu pruncul, căci Arseni o moșește el însuși, dar eșuează, neavând cunoștințele necesare. Din acest moment, știindu-se vinovat, cuprins de căință, el își dedică viața mântuirii sufletului Ustinei și al pruncului.

            Cartea a doua  cuprinde plecarea lui Arseni spre alte sate și orașe, unde se remarcă în lupta cu ciuma, prin puterea de sacrificiu, dedicația și renunțarea la nevoile sale pentru a se pune în slujba celorlalți. Ținut la loc de cinste ca doctor al curții, dăruit de bolnavi de neam mare cu lucruri scumpe, iubit și dorit de soț de o femeie la care ține, Arseni  refuză aceste daruri și alege calea renunțării la bogățiile și bucuriile lumești, pentru că simte că ar trăda-o pe Ustina. Fuge din oraș și este atacat de tâlhari, bătut crunt, jefuit de tot ceea ce avea. După luni de suferință fizică și morală, cu rațiunea încețoșată, ajunge la Pskov unde e considerat nebun întru Hristos. Purtarea sa e de neînțeles pentru semeni, el însuși se simte într-un trup străin. E văzut lovind cu pietre casele și biserica, pentru a pune pe fugă diavolii adunați pe la colțuri, și vorbind cu îngerii. Își ia numele Ustin și se retrage într-un adăpost înjghebat între doi stejari și zidul unei mânăstiri. Într-o iarnă cumplită, aflat în pragul morții, are viziunea unui înger, care îl lovește cu o creangă înflorită și îi spune că a primit o viață de nebiruit.

            Pe parcursul celei de-a treia cărți, Arseni întreprinde o călătorie la Ierusalim, împreună cu milanezul clarvizionar Ambrogio Flecchia, drum presărat cu primejdii din partea naturii (furtuni pe mare) și a oamenilor (atacul mamelucilor, care îi ucid tovarășul), dar și cu deschiderea orizontului spre alte lumi și culturi. Ajunge singur și rănit  la Ierusalim, fără a reuși să ducă acolo candela ce îi fusese înmânată la plecare, furată de tâlhari.

            În ultima carte, întors după mulți ani la Pskov, Arseni nu mai este recunoscut de locuitori. El merge la Mânăstirea Sf. Kiril, din apropierea satului său natal, unde primește o chilie. Un nou val de ciumă pune la încercare capacitățile vindecătoare ale lui Arseni. El nu mai vindecă acum cu leacuri, ci cu puterea spiritului și a credinței. Este călugărit sub numele de Ambrozie. Omenirea se afla în așteptarea sfârșitului lumii, în anul 7000 de la Facerea Lumii. La Paștele acestui an, Ambrozie primește schima, dreptul de a se retrage din lume, sub noul nume, Laur. Își trăiește ultimii ani în codru, într-o peșteră, în armonie cu sălbăticiunile. Înainte de părăsirea acestei lumi, primește șansa de a-și ispăși vina din tinerețe, căci adăpostește o fată ce și-a pierdut fecioria și a fost alungată din sat; Laur rabdă în tăcere acuzațiile nedrepte ale fetei că el ar fi tatăl copilului pe care îl poartă în pântece și o ajută să nască. Moare ținând copilul la piept și este înmormântat fără onoruri, conform dorinței lui, legat cu o frânghie de picioare și târât într-o mlaștină.

            Subtitlul Roman neistoric intrigă, vădită fiind acribia autorului în menționarea reperelor temporale; Arseni se naște în satul Rukina la 8 mai 6948 de la Facerea Lumii, anul 1440 de la Nașterea Mântuitorului. Această preocupare pentru ancorarea exactă în timp a evenimentelor apare peste tot în roman. Cu toate acestea, una dintre ideile romanului este aceea a timpului care nu există așa cum îl percepem noi în general ca fiind liniar, istoric, căci pentru cei luminați el poate fi un cerc sau o spirală (la mânăstire), poate fi transgresat, accesat în diversele puncte și dimensiuni, prin intermediul viziunilor (Ambrogio, dar și Arseni într-o oarecare măsură), iar în stadiul atingerii desăvârșirii timpul nu mai există, devine eternitate. Stilul romanului sugerează acest lucru prin alunecările din limbajul epocii în cel contemporan, filosofic, iar una dintre scenele memorabile este aceea când, mergând prin pădure, Arseni și Hristofor trec pe lângă o sticlă de plastic.

            Dificultatea, dar și interesul cărții vin din zona de timp, de spațiu, de cultură și civilizație în care ne poartă lectura: Rusia medievală, a secolelor al XV-lea - al XVI-lea, epocă în care Biserica Rusă se desprinde de suveranitatea patriarhiei Constantinopolului, își dobândește autonomia și se consolidează, căpătând un profil aparte. Figurile primilor mari sfinți și mitropoliți devin repere, pietre de temelie pentru o lume nouă, pe care Evgheni Vodolazkin o surprinde, în esența ei, în roman. Pentru cititorul român, ar părea de ajutor să ia ca reper epoca lui Ștefan cel Mare (1457-1504), cu care viața lui Arseni - Ustin - Ambrozie - Laur se suprapune în mare parte (1440 - 1520), dar, de fapt, evenimentele sunt plasate într-o epocă mult mai îndepărtată  în trecut pe scara evoluției, reflectând o lume abia desprinsă de un mod de viață arhaic și făcând primii pași către zorii ortodoxiei ca factor civilizator, care ordonează, dă sens și coerență existenței. Totuși, nu este o carte despre religie și nici o monografie a Rusiei din trecut.

            Viața lui Laur întruchipează un anumit specific al spiritualității ruse, în care se contopesc ideea mântuirii prin suferință, a păcatului ca treaptă necesară a izbăvirii, toleranța față de stratul precreștin, magic, credința în miracole și mai ales în capacitățile extraordinare ale unor fețe bisericești, obținute printr-o viață de smerenie, renunțare la lume și la sine, teme și motive întâlnite și la Dostoievski. Evoluția lui Laur este o metaforă a evoluției spiritualității pravoslavnice care și-a definit un profil distinct în familia creștinismului și a ortodoxiei.


            În construirea personajului, autorul sintetizează trăsături și situații specifice mai multor figuri de sfinți și martiri, ce se bucură de multă cinste în această parte a lumii creștine: cel mai apropiat este Laur de Sfântul Vasile Blajinul (Блажeн = fericitul n. 1469 - m. 1551?), sfânt mistic al Bisericii Ortodoxe Ruse, care, datorită modului de viață, a aparținut categoriei de nebun întru Hristos. N-avea colibă şi umbla aproape gol, dar spunea lucruri uimitoare. Uneori, arunca pietre în casele credincioşilor şi îmbrăţişa casele unor oameni vestiţi ca răi. Întrebat, spunea că la casele oamenilor buni, demonii nu puteau intra şi stăteau pe afară la pândă şi de aceea arunca pietre să-i alunge, în vreme ce la casele celor răi îngerii stăteau pe la colţuri, dorind să poată intra, şi el îi îmbrăţişa; despre el s-a spus că a stins, de la mare distanță, un incendiu la Novgorod; acest fapt este atribuit, în roman, lui Arseni, în cartea a doua. Întâmplarea din final, ce îl conducespre izbăvire în ceasul morții, a acuzării de către o fecioară păcătoasă că ar fi tatăl copilului ei se regăsește în viața Sfântului Macarie Egipteanul; la fel, comunicarea cu animalele pădurii: de exemplu, Sfântul Paisie Aghioritul vorbea cu urșii - Laur primește în peștera sa un urs peste iarnă. Retragerea în codru, împărțirea tainului cu sălbăticiunile, atacul tâharilor care îl lasă aproape mort se regăsesc în viața Sfântului Serafim de Sarov. Dorința testamentară ca la moarte să-i fie legate picioarele cu o sfoară și să fie târât în munte, a Sfântului Arsenie cel Mare, este atribuită și ea personajului Arseni. Deci, Arseni/Laur se constituie ca un personaj exemplar pentru ideea de sfințenie, asceză, desăvârșire spirituală, așa cum este înțeleasă ea în spațiul ortodoxiei răsăritene.

            Numele alese de scriitor nu sunt întâmplătoare. Unul dintre personajele cele mai interesante din roman este bunicul Hristofor, primul învățător al copilului Arseni. Sfântul Mucenic Hristofor este o figură aparte în iconografie creștină. El apare în două moduri: o dată ca sfântul cu cap de câine (chinocefalii = populație a Indiei menționată de Marco Polo și de Alexandru cel Mare), simbol al stratului primitiv, arhaic al cunoașterii, pe care credința rusă nu îl respinge, ci îl asimilează și îl valorifică, depășindu-l fără conflicte sau rupturi, iar a doua ipostază, care îi explică și numele de purtător al lui Hristos (Hristo foros), fiind a celui care îl duce pe umărul său pe pruncul Iisus pentru a-l trece peste o apă, deci Hristofor bunicul îi înlesnește lui Arseni trecerea spre un nou nivel al cunoașterii.

            Arseni provine din limba grecă (arsenios = viril, mascul), exprimând esența omenească, de bărbat obișnuit a personajului, de la care pornește și de care nu se poate lepăda pe parcursul vieții pământești, chiar dacă o depășește ca spirit. Numele Ustin, Ustina mi-au creat cele mai multe probleme, deoarece nu le găseam niciunde cu exactitate. Inițial le-am considerat variante ale numelui Iustin/Iustina care ar trimite la dreptate, rațiune. Până la urmă, le-am găsit în limba ucraineană, unde Ustina (устина) înseamnă „adevăr”, iar Ustin (устин) „este adevărat”, referire, desigur, la lumea reală, materială, de la care pornește și la care se întoarce orice drum, spiritul fiind legat de ea prin iubire. Ambrozie (din greacă, unde desemnează băutura zeilor, care le conferă nemurirea) înseamnă cel nemuritor, divin, iar Laur, deja explicat, sugerează triumful, căpătarea cununii cerești. Anastasia, cea care va naște prunc în final, înseamnă „înviere” (întru Hristos).

            Viață și moarte, Ierusalimul ceresc și cel pământesc, păcat și mântuire, întuneric și lumină, boală și vindecare, trecut, prezent, viitor, toate cele despărțite și opuse aici pe pământ, pentru cel care s-a înălțat deasupra lor sunt unite și inseparabile, topite în slava adevărului veșnic, iar romanul Laur transmite acest mesaj într-o formulă artistică de excepție.



7 iulie 2018

Muzeul Zambaccian - capodopere la ele acasă



Muzeul Zambaccian, situat pe strada cu același nume ce pornește din Piața Dorobanți, este un muzeu vechi, renumit, un reper al artei românești. Încă de când eram copil, am trecut de atâtea ori pe lângă el, am admirat linia arhitecturală a clădirii, statuile de la intrare, dar, până astăzi, nu îl vizitasem. Nu știu de ce. Îmi închipuiam că, fiind un  muzeu mic, ar conține opere nesemnificative. Total greșit! Am mai crezut, tot greșit, că Krikor Zambaccian a fost doar un negustor bogat, de mirodenii și covoare, care din când în când cumpăra opere de artă, punând semnul egalității între el și personajul Saferian Manigomian din romanul Bietul Ioanide al lui G. Călinescu, ce îl are, se pare, ca sursă de inspirație chiar pe Krikor Zambaccian.

Intrând în muzeu, te cuprinde, instantaneu, sentimentul de armonie, de tihnă, de viață bună și așezată, așa cum i-ar plăcea oricui să trăiască. Un salon vast, rectangular, înconjurat de o galerie de lemn frumos sculptat, spre care suie o scară largă, ce scârțâie ușor sub picioare, deși puțin mobilat, are ceva din pacea și sobrietatea unui vechi conac. Două bolți de uși, cu o fină tușă orientală în arcuirea lor, deschid perspectiva către biroul colecționarului și către celelalte încăperi. Pereții, pretutindeni, sunt împodobiți cu tablouri, în același mod echilibrat, spațiat, care te invită să acorzi atenția necesară fiecăruia, să simți interacțiunea unor grupaje tematice (cele patru nuduri de Theodor Pallady) sau să sesizezi vibrația specifică fiecărei colecții de autor (Luchian, Grigorescu, Petrașcu). Ceea ce te uimește este calitatea, valoarea artistică excepțională a fiecăruia dintre tablouri. Nu există nici măcar un tablou care să nu fie, în primul rând, frumos, viu, cald, să nu transmită o trăire bogată, fiecare în felul lui: de la portrete, la peisaje românești sau exotice și la natură statică. 90% sunt tablouri celebre, arhicunoscute. Am  regăsit, printre capodopere,  Lăutul al lui Tonitza, Autoportretul lui Pallady, Iarna la Barbizon a lui Andreescu, Țăranca torcând a lui Nicolae Grigorescu, Cimitirul tătăresc de la Balcic al lui Nicolae Dărăscu.  Se simte în toate mâna colecționarului, care a ales fiecare piesă cu grijă și dragoste. Krikor Zambaccian era un maniac. Iubea tablourile mai mult decât propria familie. Dacă ar fi fost să aleagă între a a da un tablou la care ținea foarte mult sau a i se tăia degetele de la mână, opta pentru tăierea degetelor - povestește Marcel Zambaccian despre unchiul său.


Revenind la Krikor Zambaccian, acesta provenea, într-adevăr, dintr-o familie de negustori armeni, dar  a fost preocupat de artă încă din copilărie și adolescență, când a început să colecționeze lucrări ale artiștilor contemporani. Pe timpul studiilor la Paris, frecventează mediile artistice ale impresioniștilor, îi cunoaște pe Matisse, Derain, Bonnard, Dufy. Întors la București, începe să-și contureze colecția, care crește an de an, cu lucrări ale artiștilor tineri: Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu, apoi ale lui  Alexandru Padina, Ion Țuculescu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu etc. A fost considerat un Mecena al timpului său, descoperind și lansând o mulțime de artiști, pictori și sculptori (muzeul cuprinde și sculpturi valoroase, de C. Brâncuși, Milița Petrașcu, Oscar Han, Corneliu Medrea, Dimitrie Paciurea). În 1947 a donat colecția statului român și s-a înființat muzeul ce-i poartă numele. A fost, de asemenea, un reputat critic de artă, autor a numeroase monografii ale artiștilor români. A inființat prima consignație de artă din București, deschizând pe Calea Victoriei un magazin de acest tip, numit Romarta.

Muzeul Zambaccian este deschis în fosta casă a colecționarului. Vizitându-l, înțelegi că rostul adevărat al unui tablou nu este acela de a sta aliniat într-un mare muzeu, impersonal, ci de a fi ales anume pentru a trăi într-o casă, în simbioză cu sufletul proprietarului său, iar Muzeul Zambaccian, casa Zambaccian cum ar fi cel mai potrivit s-o numim, comunică asta cel mai bine tuturor celor care îi calcă pragul.