7 iulie 2018

Muzeul Zambaccian - capodopere la ele acasă



Muzeul Zambaccian, situat pe strada cu același nume ce pornește din Piața Dorobanți, este un muzeu vechi, renumit, un reper al artei românești. Încă de când eram copil, am trecut de atâtea ori pe lângă el, am admirat linia arhitecturală a clădirii, statuile de la intrare, dar, până astăzi, nu îl vizitasem. Nu știu de ce. Îmi închipuiam că, fiind un  muzeu mic, ar conține opere nesemnificative. Total greșit! Am mai crezut, tot greșit, că Krikor Zambaccian a fost doar un negustor bogat, de mirodenii și covoare, care din când în când cumpăra opere de artă, punând semnul egalității între el și personajul Saferian Manigomian din romanul Bietul Ioanide al lui G. Călinescu, ce îl are, se pare, ca sursă de inspirație chiar pe Krikor Zambaccian.

Intrând în muzeu, te cuprinde, instantaneu, sentimentul de armonie, de tihnă, de viață bună și așezată, așa cum i-ar plăcea oricui să trăiască. Un salon vast, rectangular, înconjurat de o galerie de lemn frumos sculptat, spre care suie o scară largă, ce scârțâie ușor sub picioare, deși puțin mobilat, are ceva din pacea și sobrietatea unui vechi conac. Două bolți de uși, cu o fină tușă orientală în arcuirea lor, deschid perspectiva către biroul colecționarului și către celelalte încăperi. Pereții, pretutindeni, sunt împodobiți cu tablouri, în același mod echilibrat, spațiat, care te invită să acorzi atenția necesară fiecăruia, să simți interacțiunea unor grupaje tematice (cele patru nuduri de Theodor Pallady) sau să sesizezi vibrația specifică fiecărei colecții de autor (Luchian, Grigorescu, Petrașcu). Ceea ce te uimește este calitatea, valoarea artistică excepțională a fiecăruia dintre tablouri. Nu există nici măcar un tablou care să nu fie, în primul rând, frumos, viu, cald, să nu transmită o trăire bogată, fiecare în felul lui: de la portrete, la peisaje românești sau exotice și la natură statică. 90% sunt tablouri celebre, arhicunoscute. Am  regăsit, printre capodopere,  Lăutul al lui Tonitza, Autoportretul lui Pallady, Iarna la Barbizon a lui Andreescu, Țăranca torcând a lui Nicolae Grigorescu, Cimitirul tătăresc de la Balcic al lui Nicolae Dărăscu.  Se simte în toate mâna colecționarului, care a ales fiecare piesă cu grijă și dragoste. Krikor Zambaccian era un maniac. Iubea tablourile mai mult decât propria familie. Dacă ar fi fost să aleagă între a a da un tablou la care ținea foarte mult sau a i se tăia degetele de la mână, opta pentru tăierea degetelor - povestește Marcel Zambaccian despre unchiul său.


Revenind la Krikor Zambaccian, acesta provenea, într-adevăr, dintr-o familie de negustori armeni, dar  a fost preocupat de artă încă din copilărie și adolescență, când a început să colecționeze lucrări ale artiștilor contemporani. Pe timpul studiilor la Paris, frecventează mediile artistice ale impresioniștilor, îi cunoaște pe Matisse, Derain, Bonnard, Dufy. Întors la București, începe să-și contureze colecția, care crește an de an, cu lucrări ale artiștilor tineri: Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu, apoi ale lui  Alexandru Padina, Ion Țuculescu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu etc. A fost considerat un Mecena al timpului său, descoperind și lansând o mulțime de artiști, pictori și sculptori (muzeul cuprinde și sculpturi valoroase, de C. Brâncuși, Milița Petrașcu, Oscar Han, Corneliu Medrea, Dimitrie Paciurea). În 1947 a donat colecția statului român și s-a înființat muzeul ce-i poartă numele. A fost, de asemenea, un reputat critic de artă, autor a numeroase monografii ale artiștilor români. A inființat prima consignație de artă din București, deschizând pe Calea Victoriei un magazin de acest tip, numit Romarta.

Muzeul Zambaccian este deschis în fosta casă a colecționarului. Vizitându-l, înțelegi că rostul adevărat al unui tablou nu este acela de a sta aliniat într-un mare muzeu, impersonal, ci de a fi ales anume pentru a trăi într-o casă, în simbioză cu sufletul proprietarului său, iar Muzeul Zambaccian, casa Zambaccian cum ar fi cel mai potrivit s-o numim, comunică asta cel mai bine tuturor celor care îi calcă pragul.