Camille Claudel, o femeie-artist de geniu, un destin tragic

    

Camille Claudel

      Pe Camille Claudel am descoperit-o acum vreo doi ani, în timp ce căutam pe internet o imagine pentru a ilustra o povestire; m-am oprit la o sculptură de mici dimensiuni,  Valsul (La Valse), care mi s-a părut atât de dramatică, încât am avut  impresia că văd desfășurându-se, ca-ntr-un film, vârtejul plin de pasiune al celor două trupuri înlănțuite în acordurile muzicii. Nu putea fi opera unui anonim! Și, astfel, am aflat povestea tragică a unei  femei extrem de talentate, pătimașe, ale cărei calități aveau să fie aruncate în umbră de voința inflexibilă a familiei.

        Camille Claudel a fost sora poetului Paul Claudel, iubita și colaboratoarea sculptorului August Rodin. A studiat artele la Academia Colarossi, fiind eleva lui Alfred Boucher, pe unul dintre puținele locuri alocate pe atunci femeilor. La vârsta de douăzeci de ani începe să lucreze cu August Renoir, în atelierul acestuia; cei doi vor începe o relație tumultuoasă, ea devenindu-i model, sursă de inspirație, confidentă, iubită. Legătura lor a stârnit oprobriul familiei, în special al mamei tinerei, astfel încât Camille și-a părăsit casa părintească. După opt ani, relația amoroasă cu August Rodin a încetat, dar  cei doi s-au revăzut în mod constant încă mulți ani. Consecința a fost că acesteia, ca femeie artist, i-a devenit extrem de dificil să mai obțină fonduri pentru a-și realiza ideile îndrăznețe. Ea a rămas total dependentă de Rodin, mai ales după moartea tatălui ei, când mama și fratele nu au mai vrut să o susțină în niciun fel. Camille a continuat să lucreze în condiții vitrege și se spune că era  văzută umblând în zdrențe, ca o cerșetoare. Talentul ei s-a bucurat de recunoaștere de la început,  Octave Mirbeau considerând-o chiar un artist de geniu.

La Valse

         În jurul vârstei de patruzeci de ani, Camille este declarată bolnavă mintal. Ea își distruge o parte dintre opere, îl acuză pe Rodin că i-a furat ideile și că vrea să o omoare. I se pune diagnosticul de schizofrenie. În plină suferință, Camille se izolează  în atelierul său. Când tatăl, singurul care a fost de acord cu cariera ei artistică, moare, familia nici măcar nu o anunță. Fratele, Paul Claudel, poet și diplomat, ia hotărârea de a o interna, pentru ca viața ei „scandaloasă” (a se citi: de femeie artist) să nu arunce o pată asupra respectabilității celorlalți membri, astfel încât ea ajunge în ospiciu „de bunăvoie” în același an (1913).

          Presa a acuzat familia pentru acest act, Camille a fost mutată în mai multe instituții, mama ei i-a interzis să mai primească scrisori de la oricine în afară de fratele ei. Personalul spitalului a propus în nenumărate rânduri externarea și reintegrarea  ei în familie, dar toate încercările s-au izbit de un zid. Paul Claudel a vizitat-o doar de șapte ori în treizeci de ani, sora ei o singură dată, iar mama deloc. O prietenă, care a reușit să o vadă, a susținut cu tărie că sculptorița nu este nebună. La moartea Camillei, niciun membru al familiei nu a participat la funeraliile desfășurate chiar la cimitirul din Monfavet, localitatea unde se afla ospiciul. Se pare că rămășițele ei au ajuns  la groapa comună.

         Au rămas în urma ei aproximativ 90 de lucrări, aflate în cele mai de seamă muzee din Franța și în muzeul ce îi poartă numele, înființat la Nogent-sur-Seine.

         Cea mai frumoasă dintre creațiile sale, Valsul (La Valse), a fost realizată între 1883 și 1901, iar în 1905 a fost multiplicată în 25 de exemplare, în ghips și bronz. Ea poartă ecourile pline de pasiune ale relației cu maestrul său. Camille avea 19 ani când a început lucrul la această statuetă. Versiunea inițială, în ghips, reprezintă doi îndrăgostiți, fără veșminte, înlănțuiți într-un dans al seducției, în care femeia este abandonată pasiunii până la punctul de a-și pierd total echilibrul. Criticii de la Școala de Arte Frumoase au judecat cu asprime sculptura, considerând-o indecentă (oare dacă era realizată de un bărbat, de Rodin de exemplu, s-ar mai fi izbit de tot atâta intoleranță?). Astfel că, în variantele următoare, Camille a drapat trupul femeii, în partea inferioară, într-o jupă  învolburată, de o plasticitate fără seamăn, care nu-i scade nimic din valoarea artistică, poate dimpotrivă. După moartea artistei, nepoata sa, Reine-Marie Paris, care îi colecționează lucrările, a comandat o versiune în bronz de dimensiuni ceva mai mari.

        Una dintre stautetele de bronz, de 46,7 cm, cu femeia purtând o fustă lungă, a fost adjudecată la licitație în 2017  pentru 1,18 milioane de euro nepoatei Reine-Marie Paris, după ce zăcuse până la acea dată într-un dulap al primului său proprietar, Joseph Allioli, și urmează a fi expusă în Muzeul Camille Claudel.

 

Tracy Chevalier - mediocritatea de temut...

          Ceea ce m-a determinat să cumpăr, acum ceva  timp, cartea Simetria de temut a scriitoarei americane stabilite în Marea Britanie Tracy Chevlier nu a fost atât ecoul pe care romanul Fata cu cercel de perlă l-a stârnit în lumea literară, cât mai ales faptul că își propunea să fie o carte despre William Blake, figură fascinantă a romantismului englez, poet vizionar, aproape necunoscut în timpul vieții (mai mult ca gravor, ilustrator al Divinei Comedii), cu propensiuni mistice și filozofice.  Menționarea unei serii de premii, cărora nu le-am acordat prea mare atenție inițial - și nu voi mai repeta greșeala! - mi s-a părut o notă bună pentru alegerea acestui roman.

          Poate că scrierile lui Tracy Chevalier se pretează foarte bine pentru a sta la baza unor scenarii de film, cum s-a și întâmplat cu deja amintitul roman, unde viziunea regizorală, decorurile, costumele de epocă, șarmul unor actori consacrați sunt o garanție a succesului,  poate cititorii obișnuiți cu seriile de bestselleruri pentru adolescenți continuă în mod firesc lectura cu astfel de povești pe fundal istoric fără mari pretenții, poate că sunt eu prea cusurgie și am avut așteptări prea mari, dar lectura acestei cărți a fost pentru mine o dezamăgire, o spun sincer și asumat. Am făcut un efort pentru a duce lectura până la capăt.

          Acțiunea este plasată în Londra sfârșitului de secol al XVIII-lea (din martie 1792 până în iulie 1793), perioadă istorică marcată de turbulențele antiregaliste din Franța postrevoluționară, ce amenințau să se extindă și în Anglia. În centrul romanului stau trei adolescenți: Jem (13 ani), sora lui, Maisie (15 ani), copii ai unui dulgher din provincie, și  Maggie, o fată londoneză ce va servi drept călăuză celor doi frați prin labirintul orașului. Cei trei își petrec vremea spionându-și vecinii, în special pe domnul William Blake. Familia Kellaway, din care fac parte Jem și Maisie, a venit la Londra la invitația unui conducător de circ, Phillip Ashley, pentru a lucra la întreținerea decorurilor, astfel că o parte din subiect are legătură cu acest mediu. În primele trei sferturi din roman nu se întâmplă mai nimic, doar o rătăcire pe străzile Londrei;  intriga este puerilă sau, mai bine zis, nu prea există, doar spre final se întâmplă lucruri ce merită a fi luate în seamă. Senzația este că, în acest ultim sfert, autoarea s-a trezit din letargie și și-a regăsit un strop de vigoare epică, sau chiar că finalul este scris de o altă mână, fiind destul de izbutit față de restul.

          Vârsta personajelor nu lasă loc unei dezvoltări mai ample a subiectului, oricum psihologia vârstei este surprinsă cu stângăcie; adolescenții vorbesc și se poartă ca unii din zilele noastre, nu de pe atunci. Nu este valorificată diferența dintre mentalitatea de  epocă și cea de astăzi. Dintre personaje, singura mai bine conturată este Maggie, o fată destul de vulgară, dintr-o familie ce își petrece timpul mai mult la cârciumă și căreia nu-i pasă de ea, dar îndrăzneață și curioasă față de tot ce o înconjoară. Ea se apropie de familia Blake, astfel încât cei trei copii reușesc să vadă cărțile pe care le tipărește misteriosul personaj (însă doar Jem știe să citească). Jem și Maisie sunt lipsiți de contur și de vreo profunzime.

          Reconstituirea tabloului de epocă, lucru pentru care autoarea a primit unele aprecieri, este minimală, în afara unor cârciumi, a câtorva prostituate și a unor denumiri de cartiere nu percepem nimic din atmosfera acelor timpuri. Circul este o soluție facilă de a scăpa de efortul reconstituirii peisajului londonez, fiind un mediu atemporal. Nici măcar aici nu sunt descrise prea concret aspectele inedite ale acestei lumi, ci sunt doar menționate numerele de circ. Ceva mai multă culoare de epocă se simte tot în ultima parte, când aflăm mai multe despre îndeletnicirea femeilor de a lucra nasturi sau, din când în când, despre munca de realizare a scaunelor în atelierul tatălui lui Jem. Deci, documentarea mi se pare insuficientă și prea puțin valorificată.

              Însă ceea ce de-a dreptul m-a deranjat a fost felul cum a fost speculată figura lui William Blake în roman: primul lucru cu care cititorul ia contact în legătură cu acest personaj sunt fesele sale și ale doamnei Blake, în chioșcul din grădină! Copiii trag cu ochiul și chicotesc la vederea partidei de amor a celor doi. Îmi aduc aminte de Eminescu, care se îngrozea de ceea ce bănuia că  va reține posteritatea din biografia unui creator de geniu (Scrisoarea I)... Nu există, vai, ilustrare mai limpede... Din figura lui Blake mai aflăm că purta un fes roșu, semn al simpatizanților revoluției și că era o apariție ce trezea respect, dar și suspiciuni. Îi plăcea să le pună întrebări copiilor despre simetria contrariilor, dar cei trei, cu prea puțină școală sau deloc, cu greu înțelegeau câte ceva din jocul acesta subtil, ca și din cântecele din cele două cărți, Cartea inocenței și Cartea experienței, din care se citează sporadic câteva strofe. Cititorul nu rămâne cu nimic din esența scrierilor și a gândirii acestui mare poet. Titlul volumului, în limba română, Simetria de temut, în original Burning Bright, este o alegere neinspirată a traducătoarelor, fiind prea abstract față de cel original, și nu rezultă suficient că ar fi un fragment de vers dintr-o celebră poezie din Cântecele inocenței, Tigrul, din care citez în engleză strofa în cauză, pentru a-i păstra intactă magia: Tyger Tyger, burning bright, / In the forests of the night; /What immortal hand or eye,/ Could frame thy fearful symmetry? Traducerea este în tot romanul cam poticnită, poate are și ea o „contribuție” la lipsa de culoare a scriiturii.

              Revin la premiile pe care le-a primit cartea: ele sunt premii ale cititorilor unor publicații (Times, People, Elle), sau ale unor librării (lanțul Barnes & Noble), care le-au apreciat în funcție de numărul de exemplare vândute, nu premii ale criticii; a mai obținut un premiu Goodreads (o platformă unde cititorii sunt cei care fac aprecieri asupra lecturilor). Desigur, cititorii au un cuvânt important de spus, dar nu orice carte cu succes la publicul larg este și o carte de valoare.

               Închei afirmând că a recurge la o rețetă literară în care să te folosești de figuri ale unor personalități culturale, tratându-le cu superficialitate sau cu o evidentă lipsă de înțelegere a creației acestora, ori, mai rău, trimițând, tendențios, în derizoriu respectiva figură, mi se pare o practică literară neonestă în goana după succes și voi scrie despre aceasta de câte ori este cazul, pentru a-mi susține punctul de vedere.