Un menestrel pe nume Crypto...

Ați bănuit, desigur: nu mă cheamă Crypto. De altfel, e un nume cam afectat, ușor bizar, ușor ridicol. Așa cum sunt și eu în ochii lor.... Un menestrel, un artist, în rând cu saltimbancii și bufonii care-i distrează pe la petreceri. Ori pe la nunți, așa, ca astăzi.

Nunțile mă fac melancolic, pentru că-mi aduc aminte de un punct de răscruce din propria-mi viață, un loc în sufletul meu care este încă dureros, după atâția ani. O rană, din care curg întruna cântecele mele.           
           Mirii s-au retras în iatac, iar acum, la spartul nunții, un  nuntaș fruntaș, îndrăgostit fără nădejde chiar de mireasă, fără doar și poate,  m-a tras aici, în odaia asta îngustă, și mă silește să-i cânt povestea vieții mele. Îl refuz, fiindcă nu o pot rosti fără patimă. Cântecul mă arde... Vinul cel tare a dezlegat, însă, între noi, o punte invizibilă. Ne recunoaștem parcă, dintr-odată, prinși în tiparele aceleiași povești. Mi-e milă de el. Și mă pornesc să zic, stins, încetinel, preacunoscutul cântec...

Originea mea a fost una obscură, m-am născut într-un sat mărunt, pierdut printre păduri și ape. Acolo, între ai mei, eram, totuși, cel mai răsărit, prin neam și fire. Am primit ceva educație, așa că mi se deschideau destule perspective, după cum spuneau apropiații, când începusem să mă ridic flăcăiandru. Mai târziu, însă, văzând că nu mă dezlipeam de fusta mamei, au început să-mi caute pricină. Pe când alți tineri, mai făloși, se aruncau în hora vieții, înfloreau în idile și rodeau în prunci, eu mă păstram inocent, mereu dus pe gânduri și furat de visuri. Am stârnit invidii, căci întârzierea intrării mele în tiparele vieții și ale vârstelor mă stigmatiza în ochii lor. Au aruncat anatema și peste biata maică-mea, care mă încuraja să las totul deoparte pentru a-mi urmări închipuirile; cleveteau că mi-ar fi făcut vrăji, căci prea mă arătam nărăvaș la învățăturile cele înțelepte.

Am avut un dascăl prost. Un bătrân care m-a dedat la versuri seci și m-a împins să le închin unei domnițe,  prima care-mi va ieși în cale. Iar aceasta s-a nimerit a fi Enigel, o biată păstoriță. Ați bănuit, desigur, că nici pe ea nu o chema Enigel, nume cristalin, de înger. Și nu era un înger, nici nu avea cum să fie. Îngerii nu trăiesc pe pământ, poate că nici nu există. Dar eu am continuat să o  numesc așa, și tot așa am păstrat-o și în cântec: Enigel. Aș fi putut foarte bine să-i spun Dulcineea... Am prins-o într-un moment de grație, ori poate într-un moment de slăbiciune, în care și-a permis să viseze puțin, căci ea nu visa niciodată.  Făcuse un scurt popas în satul meu, oprindu-se o clipă din drumul ei neabătut către viață. Dascălul m-a târât înaintea ei și m-a pus să-i declam versurile mele: stihuri dulcegăroase, false, prăfuite. Nu i-au plăcut. Nici n-aveau cum să-i placă. Erau lipsite de simțire, zaharisite, îmbătrânite. Versuri sterile, învățate de la un dascăl bătrân și sterp, un eunuc în ale poeziei.

Enigel mi-a respins fără preget ofranda.  Am aruncat priviri furișe spre ea. Era frumoasă. Străbătea, prin obrazul ei, icoana frumuseții eterne...  Chiar dacă m-a descumpănit gestul ei, am priceput, într-o străfulgerare, că poeziei îi trebuie viață, zvâcnet, durere... Am știut într-o clipă că trebuie să ies din cochilie, să pornesc la drum, să îndrăznesc să visez și eu la nesfârșitele câmpuri de  fragi pe care ni le promit toate profețiile... strawberry fields, forever....

Am crezut-o și, plin de elan, am rugat-o să mă lase să o însoțesc. Eram gata să mă fac păstor și să  azvârl cât colo poezia. Dar - oh, Enigel! - nu eram pregătit pentru o asemenea cale. Eram slab și neînzestrat pentru lumea cea mare; crescut numai cu visuri, m-aș fi frânt curând. „Așteaptă de te coace!” mi-a zis, făcând pe înțeleapta. Mi-a dat de înțeles că nu pot avea succes, la fel ca ceilalți oameni, fiindcă nu sunt deloc ieșit în lume și nici minte nu par să am prea multă. Mă vor înșela toți, și eu voi ajunge, desigur, slugă, în cel mai scurt timp. Cum s-ar putea mărita cu unul ca mine? Doar ea are alte planuri, trebuie să iasă la un liman nou și, cu multă hotărâre și chibzuință, va reuși, va ajunge la un trai de aur și slavă.

Auzind crudele-i cuvinte, m-a cuprins disperarea. I-am spus, printre lacrimi, că fericirea pe care o visează este iluzorie, e o vânare de vânt. Că nici ei nu-i este sortit aurul rupt din soare. Am implorat-o să-și abandoneze himericele visuri, pentru care s-a prins într-o asemenea cursă fără de sfârșit. Să rămână cu mine, în sătucul meu de pe malul apei, și să trăim fericiți, fără să ne mai agățăm de altceva. Fără dorințe deșarte, vom găsi, dacă nu fericirea, măcar liniștea. Și, ca să nu creadă că îi cer doar ei sacrificiul, i-am jurat că nu voi mai compune niciodată versuri. Aveam să trăim ca și cei mai simpli dintre muritori.

Atât i-a trebuit!  Ochii au început să-i scapere de ură. Mi-a reproșat că i-am înfipt un cuțit în inimă cu vorbele mele blestemate. Îi ceream nimic mai mult decât să trăiască o viață bicisnică, neștiută, necunoscută, să se îngroape cu mine în sălbăticie! S-a lansat într-o tiradă plină de orgoliu, în care mi-a desființat propunerea; s-a lăudat cu rudele sale, cu eforturile de generații întregi ale neamului ei de a ieși din nevoi. Un efort continuu, în care ea, iată, este un vârf de lance. A reușit să plece de-acasă, și-a luat soarta în propriile mâini și nu o va opri un nimeni ca mine din hotărârea ei nestrămutată. Chiar dacă nu va pune mâna direct pe bogăție și slavă, va trăi în cercuri sus-puse și nu se poate să nu se împărtășească și ea, într-un fel sau altul, de culoarea și sunetul aurului. Era rece, dură și neclintită. Aș fi vrut să-i strig: unde crezi că te duci, prea cuminte Enigel? Unde crezi că vei ajunge, cu renii tăi? Drumul tău transhumantic este, de fapt, un cerc, în care te vei învârti mereu, ca într-o capcană!

Dar timpul n-a mai adăstat; s-a întâmplat ceea ce ne era de mult scris în stele: un strălucitor alai princiar s-a zărit apropiindu-se în goană. Enigel i-a ieșit în drum, fluturându-și batista. Alaiul s-a oprit. Dintr-o prea aurită trăsură, un prinț ca un soare a scos capul pe fereastră și i-a zâmbit frumoasei mele. Cu mâna înmănușată, i-a făcut semn, iar ea, radioasă, și-a abandonat renii și s-a suit degrabă în trăsură. Pe când priveam ca trăsnit această scenă, cu lăuta atârnată de gât și cu sulul de poeme strâns în pumn, aceeași mână mi-a aruncat în obraz zece bănuți de alamă. Perdelele s-au tras, trăsura și-a reluat iureșul, și de atunci n-am mai văzut-o niciodată pe Enigel. Ceva s-a rupt în mine, pentru totdeauna. Am rămas ca o stană de piatră pe marginea drumului. În urma caleștii, a trecut, într-un târziu, o căruță cu actori și paiațe. Aveau nevoie de un muzicant, așa că m-au luat cu ei.

Și, de-atunci, am bătut, alături de aceștia, lumea în lung și-n lat, am mers din cetate în cetate și am înțeles că viața aceasta boemă este cea care mi se potrivește cu adevărat. Cei zece bănuți au devenit talanții mei, pe care i-am sporit în cântece rupte din suflet, care aveau puterea de a înmuia inimi și de a stoarce lacrimi din piatră seacă. Nu am uitat-o niciodată pe Enigel, dar nu o mai iubesc. Îi port recunoștință, totuși, căci, datorită întâmplării de demult, mi-am aflat talentul și rostul în lume. Nu sunt bogat, deși sunt răsplătit cu pungi de aur. Sunt risipitor, și cu aurul, și cu cântecele. Și așa sunt și frumoșii crai nebuni cu care hălăduiesc prin lume, ca și draga mea tovarășă de viață, de vin și de cântec; oamenii cuminți ne disprețuiesc, dar ne cheamă mereu, fiindcă au înțeles că aurul din cântecele noastre e singurul care nu se pierde niciodată.

P.S. Iubita mea, Măsălarița, este prezicătoare: deunăzi, scrutând apele globului de cristal, a văzut cum, într-un viitor îndepărtat, când oamenii nu vor mai vibra la povești adânci de viață, cei ce vor descoperi cântecul meu se vor căzni în zadar să-l înțeleagă. Vor folosi o limbă ciudată, mă vor numi increat și mă vor vedea pendulând printre cercuri abstracte - roata Venerei, a lui Mercur, a Soarelui - nehotărât între apolinic și dionisiac. Am mângâiat-o și i-am spus, zâmbind, ce fericit sunt că nu vom apuca asemenea timpuri. Noi avem taina noastră aici, în prezent, și ne bucurăm pe deplin de ea.

„Voiajorii” lui Bruno Catalano

          Când am întâlnit, prin labirintul de stradele din centrul  Parisului, una dintre statuile lui Bruno Catalano, am avut sentimentul că ne cunoaștem de mult, că ne unește un soi de familiaritate: eram, desigur, ființe în tranzit prin marele oraș (și nu numai!), chiar dacă eu încă în formă integrală și în mișcare, iar el - o siluetă imobilizată într-o fracțiune de timp, intrată într-un proces progresiv de dezintegrare :))

          Bruno Catalano (n. 1960), sculptor francez, cu rădăcini marocane și siciliene, s-a făcut remarcat prin statuile sale numite Les voyageurs, iar expoziția de la Marsilia din 2013, unde a expus zece dintre operele sale, i-a adus pe deplin consacrarea. 

Poza mea!

Henri-Pierre Roché - „Jules și Jim”

François Truffaut, Jules et Jim - 1962

          Cum ați scrie despre tinerețe și iubire dacă v-ați afla cu doar câțiva ani înaintea morții? Ce adevăr ați vrea să revelați cititorilor, dacă v-ați apuca de scris la 74 de ani? Ce rămâne la sfârșit și pentru ce merită să trăiești cu adevărat?

          Acesta este cazul lui Henri Pierre Roché (1879-1959), scriitorul francez cunoscut mai ales prin  romanul Jules și Jim (1953), propulsat în atenția publicului și datorită întâlnirii fericite cu regizorul François Truffaut, care a realizat, în 1962, un celebru film același titlu, pornind de la acest roman.  În Jules și Jim, Roché scrie o poveste despre tinerețea din anii premergători primului război  și din anii ce au urmat. Și o face cu atâta prospețime, cu atâta sinceritate și lumină, cum numai prin pânza anilor experiența se poate decanta. Unii au spus că este un roman semi-autobiografic, în care ar valorifica experiența sa în mediul artistic al avangardei pariziene, dar există multă idealizare și multă nostalgie în paginile cărții, astfel încât sursa este, până la urmă, mai puțin importantă.

          Și întreb iar, dacă ați fi doi tineri, doi prieteni cu firi complementare ca paginile aceleiași file, aflați în Parisul primelor decenii ale secolului al XX-lea, ce fel de viață ați alege? Și dacă nu ați fi lipsiți de mijloace și ați fi, ca toți tinerii, însetați de viață, de libertate și de iubire? Și dacă Parisul ar reprezenta orașul-miraj, al studiului, dar și al boemei, un vârf de lance pentru artiști, dar și orașul rătăcirilor și al dezabuzării? Și dacă? Și dacă?...

          Jules și Jim, eroii cărții, sunt un astfel de duo; asemănători în franchețe, diferiți în esență. Mic și rotofei, sensibil și talentat, Jules vine din Europa centrală (pe parcurs se sugerează că ar fi evreu din Germania), cu dorința de a deveni scriitor; el întruchipează spiritul contemplativ, romantic; Jim cel zvelt este francez, rațional, îndrăzneț, om al acțiunii, mai puțin înclinat spre reflecție. Cei doi se cunosc în 1907, când Jules sosește la Paris, iar Jim devine inițiatorul său în tainele orașului. Pe cei doi prieteni îi apropie gustul pentru literatură, plăcerea de a frecventa cafenelele Parisului și mediile artistice, dar și dorința de a se îndrăgosti și de a avea experiențe prin care să cunoască femeia ca miracol. 

          Ei vin în poveste cu un mic bagaj, al lui Jim de relații consumate superficial, cu femei ușoare, iar al lui Jules cu relații platonice și cu o logodnă eșuată. Jules îl cheamă pe Jim în Germania, unde  îi face cunoștință cu trei tinere femei, trei tipuri diferite de frumusețe - imaginea mitologică a celor trei grații, la trei vârste ale iubirii: Lina cea copilăroasă, încă nedefinită ca femeie, Lucie cea perfectă, castă - idealul romantic (este cea care îl refuză ca logodnic pe Jules) și Gertrude, prea coaptă la cei 30 ani ai săi, văduvă cu un copil - iubirea profană. Apoi urmează rafinata Magda cea erudită, pariziancă pasionată de muzică, apoi sălbatica, rudimentara Odile, o blondă dintr-o țară nordică. Balul celor paisprezece arte, ce are ca punct culminant un concurs de frumusețe, în care defilează care antice pline cu femei goale, se transformă într-o adevărată bacanală, dezvăluind aspectul periculos al feminității dezlănțuite. Tinerii parcurg, fiecare în ritmul lui, treptele acestor iubiri meteorice, care sunt sondări ale sufletului feminin, apropieri, ezitări, cutremurări, spaime, presimțiri ale Femeii adevărate, ce nu se lasă încă aflată.

          Un episod de răscruce este călătoria în Grecia, când spiritul lor se conectează direct la desăvârșire, la originile artei, la religia păgână, simțindu-se liberi sub soare ca niște greci autentici din trecut. La Delphi întâlnesc statuia, de o frumusețe oraculară, a Afroditei și sunt tulburați profund de „sentimentul straniu al existenței unei dumnezeiri accesibile omului”.

          Întorși la Paris, în viața lor pătrunde Kathe cea blondă, esență a idealului de frumusețe germanic, ce poartă pe buze surâsul statuii din insula greacă. Ea va fi eroina centrală a cărții, alături de Jules și Jim, cu care formează un trio plin de vitalitate, sete de iubire și împlinire (nu vreau să folosesc mult vehiculatul termen „triunghi”, deși nu mi-ar lipsi îndreptățirea, deoarece ar scăpa esența solară, corectă și castă în felul ei a relației celor trei).  Camaraderia și umorul le conduc acțiunile: Kathe se travestește și cei trei cutreieră Parisul, merg la dancinguri, șocând spiritele conservatoare, fac farse, se întrec în alergare pe lângă cimitirul Montparnasse, fapte ce culminează cu aruncarea lui Kathe în Sena.

           Jules și Kathe se căsătoresc, pleacă în Germania, au două fetițe. După șase ani de război (1914-1920), Jim îi vizitează la cabana de lângă lac unde se instalaseră. Iubirea pentru Jules se domolise în acești ani, iar apropierea de Jim stârnește o nouă flacără în Kathe. Ea și Jim se iubesc, Jules cedează, pentru că îi vede fericiți. Kathe se mărită cu Jim. Când Jim îi este infidel, Kathe aplică legea talionului și îl înșeală cu un alt bărbat, iar situația, devenită pentru ea un mecanism de apărare, se tot repetă, alternată cu tentative de sinucidere. Când înțeleg că nu pot avea copii, cei doi se întunecă, se simt chinuiți de îndoieli. Jules este mereu în preajma lor, din pricina celor două fetițe, dar și a prieteniei nealterate ce îl leagă de cei doi. Jim dorește să aibă copii, fapt pentru care renunță atât la vechea lui legătură cu modesta Gilberte, cât și la cea cu Kathe, pentru a avea urmași cu o oarecare Michelle. Kathe se transformă într-o adevărată harpie și alege moartea și răzbunarea, printr-o a doua aruncare, fatală de data aceasta, în Sena, cu automobilul în care se află împreună cu Jim. După incinerarea celor doi, Jules le amestecă pe furiș cenușa în urne.

          Fraza finală, surprinzătoare, spune că jurnalul lui Kathe a fost găsit și, poate, se va publica vreodată.

          Din toate faptele de viață și de moarte ce alcătuiesc substanța romanului, cititorul rămâne cu sentimentul subtil și luminos că, în pofida experienței care aduce inevitabil suferința și erodarea sufletească, undeva se păstrează nealterat un ecou al tinereții pierdute, al vârstei la care  căutarea frumuseții, a fericirii este o realitate și o îndreptățire, o pâlpâire de candoare ce dă sens și preț trecerii imperfecte a ființelor omenești pe pământ.