Vintage

Art Nouveau: Kay Nielsen și lumea ilustrată a basmelor

            Scotocind, după obiceiul meu din ultima vreme, printre obiecte vechi, am dat peste tabloul din imagine, o reproducere, desigur, care m-a fermecat la modul absolut, prin melancolia și poezia pe care o degajă; am recunoscut imediat mâna unui maestru și, pentru că imaginea era semnată, atât pe desen, cât și dedesubt, am căutat repede pe internet să văd cine este autorul: Kay Nielsen, celebru (nu și la noi, din câte cunosc) ilustrator danez de la începutul secolului al XX-lea.
              Am achiziționat tablouașul făcându-mi - și nu prea - iluzia că semnătura ar putea fi autentică! Ar fi valorat 2000-3000 de lire!... Dar, după cum bănuiam, nu era, nici ea, decât tot un print...   Așa că valoarea se cam împarte la 1000! Este, totuși, un print vintage, de bună calitate. Desenul se intitulează, după basmul ilustrat, The Zephyre in the Grove și a fost inclus în volumul Powder and Crinolines din 1913, fiind realizat în tuș și acuarelă, așa cum se vede din fluiditatea liniilor și din transparența culorilor.

                 Frumusețea aventurii  a constat în descoperirea universului acestui artist Art Nouveau, de al cărui nume se leagă realizarea unor volume de excepție din epoca de aur a ilustrației, atunci când tehnologia tipografică s-a dezvoltat suficient încât să se poată realiza reproduceri color de calitate a unor opere de artă.  Nielsen a ilustrat cărți ce cuprind  basme franțuzești (Powder and Crinolines), nordice (East of the Sun and North of the Moon), germane (Hansel and Gretel, and Other Stories by the Brothers Grimm), daneze (Fairy Tales by Hans Andersen) și arabe (Arabian Nights).
                Artistul s-a născut în 1886 la Copenhaga, într-o familie de actori, tatăl său fiind director de teatru, iar mama sa o renumită actriță la Teatrul de Stat.   
               A studiat arta la Paris, la Academia Julian și la Colegiul Collarossi, apoi a trăit câțiva ani în Anglia, la Londra, unde i s-a propus realizarea  primului volum amintit (1913). În același an, a colaborat la The Illustrated London News, cu desene pentru Cenușăreasa, Frumoasa adormită, Barbă-Albastră și Motanul încălțat, basmele lui Charles Perrault.  În perioada 1914-1924 a realizat și celelate lucrări mai importante, dar a realizat și decorurile unor piese de teatru.
                Între 1937 și 1941 a fost angajat de Compania Disney, unde a lucrat la numeroase proiecte, cele mai cunoscute fiind Fantasia și Little Mermaid, acesta din urmă nemaifiind produs în forma inițială.
                Întors  în Danemarca, a găsit cu greu de lucru, mai ales picturi murale. A murit în sărăcie, la 71 de ani, în 1957. (sursă:  wikipedia)
                Kay Nielsen este un artist reprezentativ pentru Art Nouveau, stil ce revine puternic  în atenția publicului de azi, iar ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la desenele lui este influența asiatică ce răzbate în jocul liniilor, în rafinamentul coloristic și în hieratismul compoziției, suprapusă peste gravitatea scandinavă, dusă uneori până la macabru.





























Vintage, vintage... Queen of Hearts


     I did it again! Așa se-ntâmplă când pleci de-acasă să cumperi mâncare și te abați din drum! Te întorci cu chestii vintage și cu traista goală!
          Am achiziționat de la o lichidare de stoc a unui magazin, care cred că nu știa ce vinde, câteva obiecte care mi-au făcut duminica frumoasă. Poate cel mai inutil (că de obicei sunt cam inutile aceste achiziții ad-hoc!), dar și cel mai adorabil este această placă de porțelan de atârnat pe perete, ce o reprezintă pe Queen of Hearts. E vorba, desigur, de Regina de Cupă din Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll. Am intrat imediat în poveste, m-au fermecat detaliile și atmosfera desenului, delicatețea lui. Pe spate, are câteva versuri chiar din carte, care, în românește, sună așa: Regina de Cupă, astă vară după/Amiază, a copt niște turte./Fantele de Cupă le-a luat pe toate, /Ascuns după uluci prin curte! (traducere: Antoaneta Ralian) 
          Am mai descoperit că farfuria aceasta este prima dintr-o serie de cinci, apărute sub denumirea de Nursery Rhymes, produse de o celebră fabrică de ceramică din Anglia, Wedgwood. Anul 1986 nu știu dacă este anul lansării seriei sau anul fabricației, cred că se mai produc și astăzi. Wedgwoods este prezent și în România, produsele sale fiind considerate de lux. Fabrica datează din 1759, a fost inițial o afacere de familie și are chiar și un muzeu.
          Am reușit să găsesc pe net și imagini cu celelalte patru obiecte din serie. Ele reprezintă scene din povești și poezii englezești îndrăgite de copii: Humpty-Dumpty, Jack și Jill, Micuța Bo-Peep, Ring O'Roses.


          Fără-ndoială că am cumpărat acest obiect pentru copilul din mine. Când eram eu copil, nu am avut prea multe obiecte frumoase. Cele mai frumoase erau cărțile. Doar în unele cărți cu povești găseam astfel de lumi extraordinare. Poate de aceea am rămas și azi în preajma lor. Oare cum ar fi fost să mănânc prăjituri de casă de pe o așa farfurie? Eu una sigur voi folosi-o pe post de farfurie de prăjituri!
          Am avut o slabă intenție să fac o comparație cu ce se produce în materie de porțelan și ceramică la noi; m-am oprit, desigur, în secunda a doua.

Antichități și fantazii 

12.03.2018 


          Sâmbătă drumurile m-au purtat pe la Romexpo, unde, pe lângă standuri cu exponate de cu totul altă natură, era o secțiune destul de mare dedicată antichităților. Fără a-mi propune să iau ceva (ba din contră, temându-mă că voi lua cine știe ce!...), ochii mi-au căzut din start pe obiectul cu pricina: o carafă mică, fumurie, cu dop albastru-turcoaz, în care lumina se reflecta ireal de frumos, cu o formă de o rară eleganță (așa mi s-a arătat mie, care am cam multă imaginație, desigur). 
         Am dat mai multe ture, timp de vreo oră, dar m-am întors, atrasă magnetic, disperată că nu mai găseam standul, pentru a mai admira o dată micul obiect. Până la urmă mi-am exersat cu succes și cu un tupeu negustoresc pe care nu știam că-l am, cu o tehnică deprinsă, fără doar și poate, de la unele emisiuni despre licitații și astfel de târguri, obținând-o la un preț corect, zic, pentru ambele părți.
          Acum, e drept, ce nevoie aveam de o astfel de carafă? Niciuna! Va sta pe un pervaz, alături de alte vaze, filtrând lumina într-un joc blând de reflexii și culori.
          Ideea e că, venind acasă, n-am avut stare: am navigat toată seara pe net, descoperind tot felul de lucruri: faptul că acestă formă de vas se numește  lacrimă, iar culoarea aceasta a sticlei sau a cristalului ambră; că acest tip de vas se numește decantor și este folosit la aerarea, în special, a vinului roșu. Am citit și am văzut videoclipuri ale unor somelieri despre arta servirii vinurilor prin utilizarea decantorului, pentru a spori aroma vinurilor mai noi. E o întreagă punere în scenă! Eu am, în acest obiect, un mic decantor, de vreo 300 ml. E posibil să fie pentru o singură porție... Sau o fi pentru lichior? Inițial m-am întrebat dacă nu o fi fost vreo olivieră.
Serviciu de băut, Pelișor
          Nepurtând nicio marcă, dar fiind foarte frumos lucrat, iar, după toate aparențele și după cuvintele celui care mi l-a vândut - foarte vechi, am căutat să văd dacă găsesc ceva asemănător și am aflat o istorie întreagă a unei celebre fabrici de sticlă deschise la Azuga între 1830 - 1935 ce făcea piese cam ca aceasta după modele din Boemia și în care se lucra cu muncitori boemieni, deservind chiar casa regală. Nu-i așa că decantorul meu aduce ca stil cu acest serviciu pentru băut Art Deco ce a fost comandat de însăși regina Maria și care se află astăzi la Pelișor, colecția de sticlărie? (https://peles.ro/patrimoniul/sticlarie/serviciu-pentru-baut/ ) O, nu susțin că este neapărat produs în acea fabrică, dar nici exclus nu ar fi, nu?
          Iată și o altă asemănare, care dovedește că unele forme străbat, prin eleganța lor, timpurile: Vivre produce astăzi un vas aproape identic, doar că transparent, la un preț sensibil mai mare.
          Și să știți că dopul nu este de la alt vas: atât pe sticlă, cât și pe dop există gravată minuscul și cu maximă finețe o cifră, aceeași. De altfel, îmbinarea de culori și nuanțe este cea care face tot efectul.
          Și uite așa, dintr-un capriciu, am descoperit o mulțime de povești... E absolut minunat!
Decantor Vivre





 

 

 

  

A venit un Moș din Târg...

4.12.2015

Vă plac antichitățile? Pe mine mă fascinează. De multe ori m-am imaginat în postura de colecționară sau de proprietară a unei afaceri în domeniu. Cred că ceea ce m-a oprit (pe lângă bani, firește) a fost ideea că, o dată cu un obiect vechi, preiei și o parte din trecutul lui, din poveștile proprietarilor lui, impregnate în aura obiectului (vezi blestemul anumitor bijuterii, diamante etc.), lucrul ce mă tulbură. Reminiscențe de gândire magică, deh!
Azi am fost la Romexpo, la Târgul de Crăciun, în căutare - zadarnică - de globuri vechi pentru brad, care să înfățișeze figurine. E drept că n-am găsit niciodată așa ceva la târg, dar omul e făcut să spere. În schimb, am cumpărat o statuetă de porțelan (hai să-i zic pe șleau: un bibelou) care îl reprezintă pe Moșul. Moș Gerilă? a întrebat fiu-meu, ironic. Poate! i-am răspuns.
E un bibelou mai vechi, stilul anilor '70, făcut la Curtea de Argeș, Regal Crown, după cum scrie pe dosul lui. Are ceva naiv, puțin kitsch, dar e mult mai frumos decât toate kitsch-urile de plastic de astăzi. E semi-realist, are ochii albaștri plini de expresie, mustața și sprâncenele brune, în contrast cu barba albă. E slab și înalt, după proporții, iar sacul e cam sărac. Pare un tată obosit, ce vine de la muncă, dar fericit că își va păcăli copilul prin costumația sa. Care e povestea din spatele statuetei? Am căutat date despre Fabrica de porțelan de la Curtea de Argeș, aș fi vrut să știu de când este obiectul, dar, așa cum se întâmplă mai de fiecare dată când caut informații dintr-un domeniu românesc, n-am găsit nimic. De unde va fi fost luat tiparul? De la ruși? De la nemți? E oare un model anterior, modificat spre a părea un Moș Crăciun? De când făceau comuniștii Moși Crăciuni?Am căutat alte porțelanuri de la aceeași firmă și am găsit imagini cu tot felul de figurine, în genere hidoase, eterogene,  despre care îmi amintesc că le vedeam prin vitrinele magazinelor; nu îmi plac bibelourile, iar de cele câteva din vitrina mamei mă delimitam încă de copil, pentru că erau „cioburi” fără valoare, după cum zicea chiar ea.
Iată însă că acum, probabil ca semn de bătrânețe, încep să devin mai tolerantă, să accept melancolia drept criteriu estetic, naivitatea drept autenticitate și farmecul desuet drept apanaj al obiectelor dezirabile.
Mă bucur că l-am luat pe Moș. Îl voi așeza sub brad, lângă alți moși, de pluș, de ipsos și de plastic. În fond, ce are Crăciunul cu arta autentică?

P.S. Dacă știți ceva despre statuetă, m-aș bucura să-mi puteți da detalii. 

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu