Simonetta Vespucci, muza lui Botticelli - o poveste din Quattrocento

          A existat în realitate? Este oare doar produsul imaginației fără seamăn a artistului, inspirat de modelele Antichității?  Poate fi pământească atâta frumusețe? Sunt întrebări pe care orice privitor vrăjit de  portretele angelice ale florentinului Sandro Botticelli și le pune, fără doar și poate, la un moment dat. Femeia înfățișată în tabloul Nașterea lui Venus este considerată idealul necontestat al frumuseții eterne, nedepășite până astăzi. Madonele artistului, personajele mitologice,  îngerii din tablourile alegorice au parcă același chip, de o frumusețe rară, pură și distinsă, grațioasă și mândră în același timp.  Răspunsul este da, această femeie, care a fost modelul marelui artist renascentist, a existat și s-a bucurat, în scurta-i viață, de iubire, glorie, admirație și de interesul celor mai mari artiști ai Florenței. Se numea Simonetta Vespucci.

          Simonetta Cattaneo, La bella Simonetta, cum avea să fie cunoscută, s-a născut în anul 1453, într-o familie nobilă din Genova. La vârsta de cincisprezece ani s-a căsătorit cu Marco Vespucci,  văr îndepărtat al exploratorului și cartografului Amerigo Vespucci, cu acordul deplin al părinților ei, iar la nunta lor, care a avut loc la Florența, au fost prezenți atât dogele, cât și o mare parte din nobilimea genoveză. Părinții  Simonettei știau că această căsătorie era una avantajoasă, deoarece familia lui Marco era bine văzută în acest oraș, în special de familia Medici.
           Potrivit legendei, Simonetta a devenit  imediat populară la curtea florentină. Frații Medici, Lorenzo și Giuliano, au fost fascinați de ea, iremediabil. Lorenzo era ocupat de afacerile de stat, dar fratele său mai mic era liber să o omagieze.

Giuliano de Medici

          Astfel că acesta organizează un mare turnir în onoarea ei, cunoscut sub numele de La Giostra (1475), desfășurat în Piața Santa Croce. Când și-a făcut intrarea în piață, Giuliano purta un stindard pe care era o imagine a Simonettei,  întruchipând-o pe zeița Pallas Atena, pictat de Botticelli, cu inscripția în franceză La Sans Pareille (Cea fără pereche). Giuliano a câștigat turneul , iar Simonetta a fost încununată drept  Regina frumuseții.  Astfel, s-a consacrat  faima ei de femeie de o frumusețe excepțională, de care s-a bucurat din plin. Deși zvonuri au existat, gestul lui Giuliano Medici trebuie înțeles în cadrul convențiilor iubirii curtenești, în care doamna inimii cavalerului era obiectul unei adorații neprihănite, iar Simonetta era o femeie căsătorită. Nu există dovezi clare că aceștia ar fi fost într-adevăr amanți.

          Simonetta a fost îndată înconjurată de marii artiști ai Florenței, cărora le-a pozat pentru tablourile lor. Cu toate acestea, cele mai cunoscute tablouri care o reprezintă au fost realizate după moartea ei prea timpurie. Ea a murit la vârsta de numai 22 de ani, probabil de tuberculoză, în 1476. Trupul ei  a fost transportat prin oraș într-un sicriu deschis, pentru ca toți să-i poată admira, pentru ultima dată,  frumusețea, care a rămas vestită în Florența pentru mult timp. Soțul ei s-a recăsătorit curând după aceea, iar Giuliano de Medici a fost asasinat în 1478, într-o conspirație politică, la doi ani de la moartea Simonettei, la vârsta de 25 de ani.
           Botticelli a fost pictorul care s-a apropiat cel mai mult de frumoasa Simonetta, care i-a servit drept model pentru nenumărate  creații. De asemena, există speculații despre faptul că Sandro Botticelli s-ar fi îndrăgostit de această muză a sa, nedovedite însă. Acesta a lucrat sub patronajul  unui nepot al fraților Lorenzo și Giuliano, Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, care s-a căsătorit cu o nepoată a Simonettei și se crede că tablourile Nașterea Venerei și Primăvara au fost concepute ca dar de nuntă pentru aceștia, fiind destinate împodobirii dormitorului lor. Chipul Simonettei va rămâne tiparul frumuseții pe care îl va folosi pictorul  într-o mare parte dintre operele sale, devenind o adevărată marcă a creației lui.

          Simonetta a fost înmormântată în Biserica Ognissanti, iar, 34 de ani mai târziu, Sandro Botticelli a fost înmormântat tot acolo, „la picioarele ei” așa cum se zice că și-ar fi exprimat dorința pictorul însuși.

Ghepardul - forță, lux și picturalitate

(Click pe poze pentru vizualizare mai bună)

Benozzo Gozzoli, Capella dei Magi, Florența, detaliu

Mă aflam la Florența, vizitând Capela Magilor de la Palazzo Medici Riccardi, când, pe una din frescele pline de viață, în care Benozzo Gozzoli a reprezentat cortegiul magilor spre Bethleem, privirea mi-a fost atrasă de personajele din primul plan. În spatele călărețului, pe șa, un ghepard cu o zgardă frumos lucrată, de care era prins un lănțișor, privește atent înainte. Mai jos, un alt ghepard, sărit de pe cal, se uită fix la privitorii tabloului. Servitorul  coboară și are grijă să nu se încurce în lanț. Ce caută acești gheparzi într-o scenă biblică? Efectul este atât de surprinzător, încât, dincolo de toată splendoarea tabloului, imaginea îți rămâne pe retină, ca o marcă a luxului și a îndrăznelii artistice a familiei Medici (ai cărei membri sunt pictați sub chipul unor personaje într-o altă frescă din aceeași capelă).

Detaliu, Capela Magilor

Întoarsă acasă, am revenit obsesiv la imaginile acestea. Mi-am dat seama că felinele cu blană pătată sunt subiecte minunate pentru pictură și chiar pentru literatură. Nu mi-am propus să fac o conexiune, evidentă

poate, cu „Ghepardul” lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, căci acesta este un roman al Siciliei din vremea lui Garibaldi, singura legătură cu subiectul fiind blazonul familiei, ci să observ fascinația exercitată de acest animal asupra artiștilor din trecut.

Căutând câteva date, am aflat că gheparzii au existat pe Pământ timp de 3,5 - 4 milioane de ani, cu mult timp înaintea celorlalte feline mari. Acum 20.000 de ani, gheparzii erau comuni prin Africa și Asia, Europa și Nord America. (...) Ghepardul a supravietuit Epocii Pleistocene, dar numărul său a fost grav redus. În secolul al V-lea, ei erau folosiți de către nobilii italieni la vânătoare. Gheparzii adulți erau prinși în sălbăticie și închiși în cuști pentru câteva luni. (Wikipedia)

Iată însă că, după încă 1000 de ani, în 1459-1461, intervalul realizării Capelei Magilor, se păstrează imaginea ghepardului îmblânzit, mai degrabă ca atribut al forței și al eleganței, decât ca animal de vânătoare, dovadă grija deosebită manifestată pentru cele două exemplare din tablou.

Mozaicul roman, Istanbul, detaliu

Am făcut legătura cu o imagine tulburătoare, văzută la Istanbul, la Muzeul Mozaicului. Vestigiile mozaicului roman, foarte bine conservate, surprind scene pline de cruzime din viața unor animale, reale sau fantastice. Doi gheparzi devorează o gazelă, în spatele unei himere înaripate.

Realismul scenei denotă buna cunoaștere a acestor animale și, în același timp, constituie o dovadă de măiestrie artistică. Oare circul roman, alături de lei, folosea și gheparzi sau leoparzi? Desigur: 

Totul a început în anul 264 î.Hr., la funeraliile lui Iulius Brutus, ocazie cu care s-a dorit cinstirea memoriei sale prin organizarea primelor lupte ritualice la care au participat doar trei perechi de gladiatori. Doar trei! Cinzeci de ani mai târziu, Aemilius Lepidus aruncă în arenă douăzeci și două de perechi de gladiatori. Roma prinsese gustul sângelui... Așa au luat naștere jocurile de o cruzime fără margini, care aveau să macine pentru 668 de ani (264 î.Hr. - 404 d.Hr.) hecatombe de cadavre umane și aveau să transforme într-o masă de carne sângerândă splendide exemplare ale lumii animale. Necuvântatoarele de talie mare nu au fost cruțate... cu cât un animal era mai de temut, cu atât mai mult specia sa era hăituită și capturată pentru a lupta în numeroase arene presărate prin întregul Imperiu Roman. Într-un amestec insolit, de oameni și lei, zebre și tigri, leoparzi și urși, elefanți și rinoceri, girafe, mistreți, lupi, câini, hipopotami, hiene, cerbi – toate acestea și-au dat viața, forțate să lupte între ele în acestă adevărată Vale a Plângerii. (Nicu Pârlog, Gladiatorii patrupezi din arenele romane, http://www.descopera.ro)

Dionysos

Mergând înapoi în timp, găsim ghepardul ca atribut al unor zeități din mitologia greacă; în special Dionysos este reprezentat călărind un  ghepard, dar apare și unul înaripat ca însoțitor al unei zeițe (Hecate?); într-un mozaic, se văd doi gheparzi înhămați la trăsură. Egiptenii nu puteau nici ei ocoli tentația exercitată de felina pătată: Tephnut și Shu au ca simboluri doi leoparzi. Nu mă voi rezuma strict la ghepard, ci extind cazul și la alte rude ale acestuia care, uneori, sunt apropiate ca imagine. Un leopard este desenat alergând sub un vehicul, într-o imagine de pe un  papirus. Și incursiunea ne duce tot mai departe, până la desenele rupestre, din Franța până în India.

Tephnut și Shu

 

Revenind la epoca medievală, în miniaturile de inspirație religioasă, se găsește adesea pictat ghepardul, cum este cazul în scena în care Adam dă nume animalelor, în cea a Fecioarei cu licornul sau într-o ilustrație cu Adam și Eva, probabil ca simbol al păcii care domnea între fiare înainte de alungarea din  paradis (unde ghepardul e singura vietate care poartă zgardă!!!).

Fecioara cu licornul

Felina pătată își ocupă locul în bestiariile atât de prețuite în acele timpuri, în special sub chipul pardosului (pantera). Despre acesta se spune că este foarte rapid și că ucide dintr-un singur salt. Leopardul, la rândul său, este văzut ca rezultatul încrucișării adultere între leu și pardos, deci o ființă degenerată, bastardă.

Pardosul este prezent în literatura română la Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică. Sub masca acestuia se ascunde Iordache Ruset, membru al puternicei familii a Cupăreștilor, de origine grecească, mare latifundiar, setos de venituri necinstite, vestit intrigant, conducătorul din umbră al politicii Moldovei; mai întâi, prieten al familiei Cantemir, iar apoi dușmanul ei. Petele au semnificația viciilor, căci „ nici Corbul negreala, nici Pardosul pistriciunea a-și muta poate”. Unul din frații Ruset, Mihalache,  este Râsul, la fel de perfid: La jiganiia aceasta, Râsul, de socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pântece i să ascunde, adecă la loc ce nu să așe vede, iară amintrilea pe spinare, tot un păr să arată a avea. Adecă în față prost și drept, dară multe picături de vicleșuguri îi stau peste mață.

Nicolae Milescu, în Raportul către țarul Rusiei asupra misiunii sale în China, menționează câteva aspecte grăitoare pentru folosirea felinei pătate ca simbol al puterii și al luxului: la fastuoasa ceremonie de primire la curtea suveranului, alături de cei treizeci de elefanți, stau lănceri ale căror arme sunt împodobite cu cozi de panteră, iar printre darurile către membrii cancelariei țarului, primite la plecare se numără: 5 piei de nerpa (focă), 5 piei de tigru, 5 piei de leopard (pentru țar: 12 piei de tigru și 10 de nerpa).

Miniatură persană

Rămânând la Asia și la arta miniaturii, în manuscrisele persane imaginea ghepardului și a leopardului apare frecvant, efectul pentru noi, europenii, fiind unul de accentuat exotism.

După epoca medievală, frecvența acestor motive picturale scade, rareori blana de leopard fiind folosită ca detaliu vestimentar (gulere etc.), pentru ca, în ziua de astăzi, inclusă la categoria „animal print”, să fie considerată un  motiv controversat, de la lux excesiv, până la prost-gust, iar gheparzii în lesă au devenit un simbol al excentricității și al vedetismului.

 

Pentru imagini Capela Magilor:
http://italia-ru.com/forums/vse-ob-italii/otdykh-italii-sovety-turistam/freski-benotstso-gotstsoli-kapelle-dvortsa-palats