Muzeul Zambaccian - capodopere la ele acasă

Muzeul Zambaccian, situat pe strada cu același nume ce pornește din Piața Dorobanți, este un muzeu vechi, renumit, un reper al artei românești. Încă de când eram copil, am trecut de atâtea ori pe lângă el, am admirat linia arhitecturală a clădirii, statuile de la intrare, dar, până astăzi, nu îl vizitasem. Nu știu de ce. Îmi închipuiam că, fiind un  muzeu mic, ar conține opere nesemnificative. Total greșit! Am mai crezut, tot greșit, că Krikor Zambaccian a fost doar un negustor bogat, de mirodenii și covoare, care din când în când cumpăra opere de artă, punând semnul egalității între el și personajul Saferian Manigomian din romanul Bietul Ioanide al lui G. Călinescu, ce îl are, se pare, ca sursă de inspirație chiar pe Krikor Zambaccian.

Intrând în muzeu, te cuprinde, instantaneu, sentimentul de armonie, de tihnă, de viață bună și așezată, așa cum i-ar plăcea oricui să trăiască. Un salon vast, rectangular, înconjurat de o galerie de lemn frumos sculptat, spre care suie o scară largă, ce scârțâie ușor sub picioare, deși puțin mobilat, are ceva din pacea și sobrietatea unui vechi conac. Două bolți de uși, cu o fină tușă orientală în arcuirea lor, deschid perspectiva către biroul colecționarului și către celelalte încăperi. Pereții, pretutindeni, sunt împodobiți cu tablouri, în același mod echilibrat, spațiat, care te invită să acorzi atenția necesară fiecăruia, să simți interacțiunea unor grupaje tematice (cele patru nuduri de Theodor Pallady) sau să sesizezi vibrația specifică fiecărei colecții de autor (Luchian, Grigorescu, Petrașcu). Ceea ce te uimește este calitatea, valoarea artistică excepțională a fiecăruia dintre tablouri. Nu există nici măcar un tablou care să nu fie, în primul rând, frumos, viu, cald, să nu transmită o trăire bogată, fiecare în felul lui: de la portrete, la peisaje românești sau exotice și la natură statică. 90% sunt tablouri celebre, arhicunoscute. Am  regăsit, printre capodopere,  Lăutul al lui Tonitza, Autoportretul lui Pallady, Iarna la Barbizon a lui Andreescu, Țăranca torcând a lui Nicolae Grigorescu, Cimitirul tătăresc de la Balcic al lui Nicolae Dărăscu.  Se simte în toate mâna colecționarului, care a ales fiecare piesă cu grijă și dragoste. Krikor Zambaccian era un maniac. Iubea tablourile mai mult decât propria familie. Dacă ar fi fost să aleagă între a a da un tablou la care ținea foarte mult sau a i se tăia degetele de la mână, opta pentru tăierea degetelor - povestește Marcel Zambaccian despre unchiul său.

Revenind la Krikor Zambaccian, acesta provenea, într-adevăr, dintr-o familie de negustori armeni, dar  a fost preocupat de artă încă din copilărie și adolescență, când a început să colecționeze lucrări ale artiștilor contemporani. Pe timpul studiilor la Paris, frecventează mediile artistice ale impresioniștilor, îi cunoaște pe Matisse, Derain, Bonnard, Dufy. Întors la București, începe să-și contureze colecția, care crește an de an, cu lucrări ale artiștilor tineri: Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu, apoi ale lui  Alexandru Padina, Ion Țuculescu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu etc. A fost considerat un Mecena al timpului său, descoperind și lansând o mulțime de artiști, pictori și sculptori (muzeul cuprinde și sculpturi valoroase, de C. Brâncuși, Milița Petrașcu, Oscar Han, Corneliu Medrea, Dimitrie Paciurea). În 1947 a donat colecția statului român și s-a înființat muzeul ce-i poartă numele. A fost, de asemenea, un reputat critic de artă, autor a numeroase monografii ale artiștilor români. A inființat prima consignație de artă din București, deschizând pe Calea Victoriei un magazin de acest tip, numit Romarta.

Muzeul Zambaccian este deschis în fosta casă a colecționarului. Vizitându-l, înțelegi că rostul adevărat al unui tablou nu este acela de a sta aliniat într-un mare muzeu, impersonal, ci de a fi ales anume pentru a trăi într-o casă, în simbioză cu sufletul proprietarului său, iar Muzeul Zambaccian, casa Zambaccian cum ar fi cel mai potrivit s-o numim, comunică asta cel mai bine tuturor celor care îi calcă pragul.

„Moartea este sfârșitul unei închisori întunecate”- mormintele cavalerilor ioaniți din Valletta, Malta

          Odată ce intri în catedrala cavalerilor ioaniți, ai strania senzație că pășești pe o imensă masă de tarot, în care cărțile, perfect aliniate, au suferit o grozavă anomalie: a treisprezecea carte, Moartea, și-a ieșit din ramă, s-a multiplicat, și-a extins teritoriul și a contaminat celelalte simboluri. Niciunde nu mi-a fost dat să văd atâtea cranii, oase încrucișate, schelete cu coasa în mână reprezentate în artă, trâmbițându-și victoria asupra muritorilor, ca în Co-Catedrala Sf. Ioan din Valletta, Malta.

          Oricum, de cum îți propui să o vizitezi (și nu trebuie ratată), surprizele se țin lanț. Exteriorul acestei construcții închinate Sf. Ioan Botezătorul este foarte sobru, din piatra calcaroasă galbenă (limestone), ce alcătuiește însăși materia insulei, și pe care o întâlnești pretutindeni. Construită între 1572 și 1577, în stil manierist, a fost redecorată în interior în 1660, devenind astfel una dintre capodoperele arhitecturii baroce europene. Masivă, foarte sobră, are ceva din aerul unei piramide. Trei orologii decorează fațada: unul arată orele, altul zilele saptămânii, iar al treilea data. Obsesia timpului, a luptei cu timpul, se observă încă de aici.

          Pe cât de austeră este la exterior, pe atât de orbitor de fastuoasă este în interior. Practic, este placată în aur. Coloanele masive, cu arcade semicirculare, ce susțin structura navei centrale sunt atât de bogat ornamentate cu motive aurite, cruci malteze, coroane, încât rămâi fără cuvinte. Ai impresia că ai pătruns în peștera comorii lui Ali Baba sau în camera mortuară a  unui faraon. Ca și piramidele, această catedrală este o imensă casă a morții, unde gloria acestei lumi stă laolaltă cu spectrul trecerii în altă dimensiune. 405 este numărul mormintelor de cavaleri și înalți prelați, care acoperă întreaga suprafață a catedralei. Pe lângă acestea, numeroase fresce, tablouri (două, excepționale, aparținând lui Carravaggio), statui. Executate în marmură

de diferite culori, după tehnica pietre dure, pietrele tombale conțin blazonul celui decedat, înconjurat de motive alegorice, care dau știre despre faptele de arme, faima și onoarea acestuia, și inscripții în limba latină.

          Imaginile craniilor, ale scheletelor ce apar pretutindeni țin de gustul barocului pentru macabru și dau dovadă de cât de aproape se simțea suflul morții în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea.
          Am căutat destul de mult date despre aceste simboluri, fără a putea spune că am ajuns chiar până la esența lucrurilor. Ideea este că toate aceste reprezentări se referă la faptul că moartea nu era văzută de omul medieval drept un sfârșit, ci un stadiu intermediar și necesar pentru a avea acces la viața veșnică. Ea eliberează sufletul de trup și intermediază călătoria lui spre un alt stadiu. Să nu uităm că în religia  catolică există purgatoriul, acel spațiu al curățirii, al purificării de păcatele adunate în timpul vieții. Imaginile funcționează ca un memento mori, sau ca un vanitas vanitatum, denunțând viața ca iluzie, „fum”, moartea fiind înțeleasă ca o eliberare din închisoarea trupului și a acestei lumi.

          Iată câteva inscripții de pe aceste pietre funerare,care mi-au atras atenția în mod deosebit: 

          














Mors libera non dominabitur - Moartea va fi liberă, nu va fi dominată (de timp?) scrie pe, poate, cea mai interesantă dintre ele; Moartea sfărâmă ceasul cu o mână și ține o coroană în cealaltă; coasa este petrecută prin simbolul uroborus, șarpele care se autodevorează, care simbolizează unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Uroborus a fost foarte important în simbolismul religios și mitologic și a fost folosit frecvent și în ilustrații alchimice (cf. wikipedia). Folosesc aici prilejul de a menționa, într-o formă simplificată,

faptul că scheletul corespunde, în alchimie, celui de-al doilea stadiu pe drumul desăvârșirii (magnum opus), acela de albedo, al curățirii, purificării, precedat de nigredo, al descompunerii și putrefacției și urmat de rubedo, al împlinirii depline (stadiul aurului, al găsirii pietrei filosofale).

          Claudit dum reserat -  Închide până când  deschide. Moartea pune capăt drumului vieții, ca apoi să deschidă drumul spre cele veșnice. Se poate observa secera care sfărâmă ancora ce ne ține legați de această lume.

          
          Venit hora eius, veniet et tua = a venit ceasul lui, va veni și al tău. Iarăși ceasul, ce conține, foarte intertesant, o hartă a Mediteranei, unde se află, în centru, Malta însăși. Avertismentul depășește individualul, devenind un mesaj urbi et orbi.

          La Morte e fin d'una prigione oscura (it.) = Moartea este sfârșitul unei închisori întunecate; pentru cel ce și-a vărsat sângele în fapte de arme, se sugerează pe blazon.

          
          Pe omul secolului al XXI-lea aceste reprezentări îl pot face să schițeze un zâmbet în colțul gurii, dat fiind amestecul de naivitate și grandoare barocă al imaginilor, însă unda funestă se insinuează, ne ajunge și ne invită să reflectăm, dacă nu la viața de apoi, măcar la epocile trecute și la misterele ce înconjoară încă acest ordin al cavalerilor de Malta.