Motivul pentru care am ales să citesc cartea, publicată de Grupul
Editorial Art, colecția Youngart 2015, deși numele autoarei nu-mi spunea nimic,
este tema abordată - viața nomadă a unei familii americane, din anii '60 -'70, care-și cară cei patru
copiii din oraș în oraș, în numele unei libertăți și al unei încrederi în sine greu de înțeles, copii cărora le servesc
idealuri în loc de hrană și pe care îi expun lipsurilor, neglijenței și până la
urmă iresponsabilității parentale. M-a dus gândul imediat la filmul Sirene, cu Cher, Bob Hoskins și Winona Rider, unul dintre
preferatele mele; ideea este cam aceeași - alegem să fim independenți, rebeli, boemi,
săraci dar fericiți, însă, din păcate, costul
acestor alegeri este plătit de urmași.
Surpriza romanului o constituie unghiul de vedere, din
interior, povestea autobiografică
fiind
narată de una dintre fiicele familiei, Jeannette,
a cărei dramă constă în dificultatea de a
păstra echilibrul între admirația și dragostea necondiționată față de părinți
(tatăl, adevărat erou în ochii copiilor și mama spirit liber de artistă) și
înțelegerea, o dată cu creșterea și maturizarea, a statutului de victime al
unor copii care nu au avut posibilitatea să aleagă.
Romanul începe cu secvența în care Jeannette, matură și
desprinsă de mult de familie, ajunsă ziaristă la New York, își vede, dintr-un taxi, mama scotocind într-un container de
gunoi. Jeannette se lasă în jos, în taxi, copleșită de rușine și vinovăție,
temându-se că ar putea fi abordată de aceasta. Când, peste câteva zile, o găsește
și îi oferă ajutorul, mama refuză, susținând că e fericită și că fiica ei este
cea care are un sistem de valori greșit.
Primii ani ai copilăriei protagonistei s-au desfășurat la
marginea deșertului, în Arizona, California și Nevada, în localități miniere uitate
de lume, unde Rex Walls, tatăl, care părăsise forțele aeriene, obține slujbe
temporare de electrician sau inginer, orășele pe care le părăsesc fugind în
toiul nopții când banii se termină. Adesea cei șase dorm în deșert, sub cerul
liber, iar una dintre puținele amintiri frumoase ale fetei este aceea când, de Crăciun, tatăl a îndemnat-o să își
aleagă o stea de pe cer. Alte lucruri din
poveștile fabuloase despre viitor ale lui Rex sunt visul de a găsi aur, în vedera căruia lucrează
la o invenție numită de el Prospectorul și construirea unui Castel de Sticlă în
deșert, ale cărui planuri arhitecturale
nu se definitivează vreodată. În ochii copiilor, tatăl este un geniu
necontestat, ce are multe cunoștințe de matematică, fizică și electricitate și
este capabil să repare orice, în plus e un povestiror „de efect”, care îi
încântă cu întâmplări palpitante în care salvează viețile multor oameni, se
luptă cu haite de câini sălbatici, împiedică un nebun să arunce în aer o bază
militară etc. Mama este o pictoriță
boemă, care însă refuză (ori, mai degrabă nu reușește) să vândă vreuna dintre
creațiile ei. De necontestat este faptul
că părinții și copiii sunt foarte uniți, dacă nu de dragoste, de un instinct
puternic de apartenență.
Lucrurile frumoase se termină însă aici, ele sunt demitizate, iar realitatea din spatele lor este demascată de naratoare. Astfel, filozofia de viață a cuplului era aceea că
toți cei ce reprezintă autoritățile sunt niște ipocriți, niște profitori
nenorociți, cărora nu trebuie să li se facă jocul, dimpotrivă, trebuie sfidați
și subminați. De aici - concedierile frecvente ale tatălui, la care contribuie și „mica sa problemă cu
băutura”, care îl determină ca din când în când să-i administreze pumni
nevestei și să distrugă puținele lucruri din casă, de asemenea pasiunea pentru jocurile de noroc. O altă convingere a părinților este că un
copil nu trebuie ferit de boli, răni, accidente, ca să devină mai rezistent la
trup și suflet. În momentul în care, la vârsta de trei ani, Jannette este
cuprinsă de flăcările aragazului pe care își fierbea singură crenvurști, rămânând
cu cicatrici pe viață, părinții consideră un moft faptul că vecinii o duc la
spital.
Când, în sfârșit, își găsesc o locuință stabilă pentru mai mulți ani, o
cocioabă dărăpănată, sărăcia este atât de cruntă, încât copii dorm în cutii de
carton, mănâncă numai fasole până se termină sacul, ori șuncă cu viermi, iar
îmbrăcămintea o procură de la Armata Salvării. Sentimentul umilinței se
conturează la interacțiunea cu alți copii, care îi numesc pe frații Walls
„gunoaie” și îi agresează cu orice ocazie. Jeanette și sora ei se agață de
lectură și de studiu. Când o profesoară îi vorbește de posibilitatea obținerii
unei burse școlare, care să îi asigure fiicei cel puțin hrana, mama refuză, neacceptând
„pomana”. Familia sabotează ancheta socială referitoare la neglijarea copiilor,
iar autoritățile nu îi pot prelua pe minori, deoarece părinții nu îi
abandonaseră în fapt.
Crescând, cele
două fete mai mari reușesc să se smulgă din mediul nociv și pleacă la oraș, croindu-și drumul prin forțe proprii (iarăși - „visul american”), urmate de
fratele lor, Brian, care devine polițist. Părinții vin și ei la New York, dar
își continuă stilul de viață nonconformist, refuzând ajutorul copiilor.
Cartea merită a fi citită pentru dezvăluirea unor realități inedite ale modului
de viață american, cu tragicul și sublimul lor, pentru unda de sinceritate a
confesiunii și pentru franchețea și spontaneitatea stilului, perfect stăpânit de către autoare.
