Stroe și Vasilache - Ora veselă, Bing Bang

Stroe și Vasilache

          Alo! Alo! Aici e Radio!

          Stroe şi Vasilache! lache! lache! lache!

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/5/54/AloAloAiciERadio.ogg

          Aţi auzit vreodată refrenul? Eu l-am ascultat deseori, pe când eram foarte mică și mergeam în vizită la o mătușă care avea difuzor în perete, o chestie foarte modernă în anii '60. Erau două voci glumețe, care umpleau de voie bună încăperile și revărsau, pe unde nevăzute, într-o notă de optimism, cuplete pline de farmec - înregistrări de arhivă, desigur. 
          Cine au fost Stroe și Vasilache? Doi pionieri ai radioului și ai cinematografiei autohtone, cunoscut cuplu de revistă al teatrului interbelic. „A fost odată un cuplu comic de o extraordinară valoare muzicală, teatrală, artistică, un cuplu cum nici înainte, nici după n-am mai întâlnit – Stroe şi Vasilache„ mărturiseşte Ion Focşa într-o evocare a prietenului său Nicolae (Nacht) Stroe şi a lui Vasile Vasilache.

Emisiuni radiofonice 1933-1940

          În anii '30- '40, acest fermecător cuplu se remarcase atât în teatrul de revistă (Olimpiada veseliei), cât şi prin popularele emisiuni radiofonice (Ora veselă, începând din 1929), dar puţină lume ştie că au realizat şi un film, printre cele mai vechi păstrate în întregime, cu scenariu original: Bing Bang (1934 sau 1935), film sonor, poate primul film muzical românesc (au mai realizat şi filmul Ora veselă, 1935).

          Primele filme româneşti s-au realizat începând de prin 1910, iar până în 1935 se turnaseră aproximativ 100 de filme, dintre care peste 80% s-au pierdut. Unele erau foarte scurte sau aveau caracter documentar, ori de reclamă. Dintre filmele realizate înainte de Big Bang s-au păstrat în întregime doar vreo 15, cele mai cunoscute fiind Independenţa României (1912) de Aristide Demetriade, Haplea (1927), desene animate, de Marin Iorda, Maiorul Mura (1928) de Ion Timuş, Visul lui Tănase (1932) de Constantin Tănase şi Bernd Aldor; îşi începuse cariera şi regizorul Jean Georgescu, prin câteva filme, nepăstrate însă.

          În cartea sa de amintiri, 77 de ani în 200 de pagini, Nicolae Stroe povesteşte despre entuziasmul acelor ani de ascensiune, alături de prietenul său, care va pieri prematur în bombardamentul din 1944:

          Ne făceam visuri măreţe şi, ca să nu le uităm, le-am scris mare pe un perete din cabina noastră. La punctul unu am trecut un film ca la Hollywood sau pe aproape. Am început să scriem scenariul, cum în Capitală rulau numai filme cu prinţi şi prinţese sau conţi şi contese şi alte marafeturi. Noi am ales o poveste simplă, umană şi foarte aproape de realitate, despre doi şomeri care se numeau Bing şi Bang. Când scenariul a fost gata şi cei care l-au citit au fost încântaţi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsim un sponsor, aveam nevoie de cel puţin 350.000 lei, o mică avere în epocă. Tot prin fratele meu Isaiia (scriitorul Isaiia Răcăciuni- n.r.)  am obţinut banii de la directorul Loteriei de Stat, domnul Râmniceanu, care însă ne-a impus următorul final: şomerii cumpără un loz în final, care se dovedeşte a fi Lozul cel mare, devenind milionari. Loteria şi-a făcut reclamă, iar noi ne-am realizat filmul. În afară de noi mai jucau: Vasiliu Birlic, Nora Piacentini, N. Gărdescu, Sili Vasiliu, Richard Rang, nu lipseau nici mama mea, coana Eugenia şi nici tatăl lui Vasilache. Studiourile noastre au fost: Cişmigiul, Grădina Icoanei, Lacul Snagov şi Ateneul Popular de pe strada Romană.

(Sursa documentară: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content…)

          Din păcate, nu am găsit mai multe date despre lungimea filmului, distribuţie etc.Vă invit să vă bucuraţi de câteva secvenţe din filmul sus-menţionat:

Comedia nemuritoare. Chiriţa - ieri şi azi

CHIRIȚA: (...) Guliță, spune nineacăi, cum se cheamă franțuzește furculița?

GUGULIȚĂ: Furculision.

CHIRIȚA: Frumos... dar friptura?

GUGULIȚĂ: Fripturision.

CHIRIȚA: Prea frumos... dar învârtita?

GUGULIȚĂ: Învârtision.

CHIRIȚA: Bravo... Guliță... bravo, Guguliță... (Îl sărută.)

ȘARL (în parte): Gogomanition, va!...

          Îmi place mult teatrul. E drept, mai mult citesc piese decât văd spectacole. Am vrut să mă opresc asupra unui personaj feminin definitoriu al teatrului românesc, iar primul care mi-a răsărit în minte a fost Coana Chiriţa a lui Vasile Alecsandri. Nu! mi-am spus inițial. Ce facem, ne-ntoarcem la paşoptişti? Chiriţa e un personaj facil... Am vrut să-i opun un personaj feminin complex şi rafinat: Chiriţa versus X. M-am gândit la Corina din Jocul de-a vacanţa, la Alta din Act veneţian, la Domnişoara Nastasia a lui G.M. Zamfirescu... Degeaba!

          Chiriţa s-a băgat în faţă peste rând. Şi-a rotit fustele şi evantaiul şi le-a dat pe celelalte grămadă. Chiriţa are tupeu. Chiriţa vrea şi face. Scopul ei e nobil: "să ne cioplim" de la mic la mare, ori cu voia, ori fără voia noastră. Pe Guliţă îl are, cu Guliţă defilează. Dar defilează franţuzeşte! Duducile "ţârlâiesc" la pian, Bârzoi rabdă de foame până seara, când mănâncă "blanmanjele", "cumnăţâca" face dulceţi, ea însăşi călăreşte ca o amazoană, ba se suie şi în balon "dacă-i moda"!

          Nu sunt prima care constată că, de fapt, sub haina ridicolă, Chiriţa are - şarjând, desigur -o esenţă luminoasă (aş fi zis chiar luminată, dar să nu mâniem pe Dumnezeu...): femeie din middle-class ca extracţie socială, mamă informată şi receptivă la nou în privinţa educaţiei copiilor săi, oricât de tâmpi sunt ei, soţie ambiţioasă, care conduce cariera soţului molâu, gospodină interesată de o viaţă sănătoasă: dietă şi mişcare, femeie vanitoasă fără ifose şi cochetă fără desfrâu, chiar şi la vârsta a doua, Chiriţa este plină de entuziasm în tot ceea ce face. Se luptă cu torpoarea lumii din jur şi îşi asumă rezultatele rizibile, fiindcă ştie că nu are de ales decât între a ajunge până la "furculision" sau a sta pe loc. Excepţionala Draga Olteanu Matei, în filmul Cucoana Chiriţa (1986, regia Mircea Drăgan) a intuit adevărata natură a Chiriţei, de amazoană a progresului, şi a adus elemente noi pe această direcţie: Chiriţa merge pe biciclu, Chiriţa ia lecţii de înot etc. O altă interpretare sclipitoare aparține Tamarei Buciuceanu, în spectacolul de la Iași.

          Pe Chiriţa nu poţi să n-o iubeşti. Nu te lasă. Te copleşeşte cu entuziasmul şi cu hazul ei inimitabil. Calcă-n străchini fără complexe şi merge mai departe. Chiriţa nu urăşte pe nimeni, nu se răzbună pe nimeni, nu pedepseşte niciodată, nu e la concurenţă cu nimeni decât cu ea însăşi, căci tot ce vrea este să trăiască într-o zare mai selectă. E autentică. Debordează de optimism. Râzi de ea, râzi cu ea, devii mai tolerant, mai bun.

           Şi lumea românească de azi este plină de chiriţe, dar nimeni nu mai scrie cu adevărat despre ele. Sunt chiriţe meschine, fără haz, roase de patimi, de frustrări şi de invidii, de ambiţii nemăsurate, înverşunate pe ele însele şi pe toată lumea. Iar scriitorii nu mai au nici ei nobleţea şi seninătatea unui Alecsandri. Chiriţele de azi nu mai ştiu să râdă. Şi poate că nici noi. Nu credeţi?

(Articol publicat inițial în revista online „Faleze de piatră”, 2011)

 

(Imagini din spectacolul „Chiriţa în provincie” (1982), jucat la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iaşi, în regia lui Alexandru Dabija. Distribuția: Tamara Buciuceanu-Botez, Puiu Vasiliu, Dionisie Vitcu, Doina Deleanu, Liliana Mărgineanu, Sergiu Tudose, Valentin Ionescu, Ioan Chelaru.

ȘARL (apropiindu-se de Chirița): Madam cocona... sari în brați a me.

CHIRIȚA (cochetând): În brațele d-tale, monsiu Șarlă?... Ești foarte galant... însă mă tem...

ȘARL: O! non te tem... că sunt vurtos.

CHIRIȚA: Nu de-aceea... că și eu îs ușurică ca o pană; dar apoi... să sar în brațele unui cavaler... nu știu de se cuvine?...

ȘARL: Dacă non vre la mine, sari la Ion... (În parte.) J’aime mieux ça.

CHIRIȚA: Ei, dacă vroiești numaidecât, monsiu Șarlă... aține-te că sar.

ȘARL: No... poftim... une, deux, trois.

CHIRIȚA (sărind): Hup!

ȘARL (în parte): Cristi! ușuric ca un pan... merci.

CHIRIȚA (în parte): Îi nostim franțuzu... (Tare.) Ați văzut agilitaua mea?

Mama e numai una! Comedie de Nicoleta Ionescu

Sursa: Internet

PERSONAJELE:

Marcela                   60 de ani, pensionară

Adela                      30 de ani, fiica Marcelei

Popescu                  65 de ani, pensionar

Cristi                       35 de ani, ginerele Marcelei

(Garsoniera Marcelei, o uşă în dreapta. Marcela îşi perie haina din cuier. Se aude cheia în broască. Intră Adela, agitată.)

Marcela: Tu eşti, Adela?

Adela: Eu sunt, mamă. Te pup.

Marcela: Hai, intră. Stai pe fotoliu. Stai locului undeva, că mă ameţeşti.

Adela: Nu pot. Mamă, pe unde ai umblat? Te-am sunat toată dimineaţa.

Marcela: Am fost la... croitoreasă.

Adela: La cine?

Marcela: La madam Virginica.

Adela: La madam Virginica? Păi Virginica nu era coafeza?

Marcela : Nu, coafeza era Ţica.

Adela: Cine?

Marcela: Ţica. Ţica..., aia care te-a tuns pe tine la zero când erai mică, de urlai de fiecare dată când o vedeai la uşă.

Adela: Aoleu, nu-mi mai aminti, că-mi vine şi-acu' să urlu. Zău, nu ştiu ce-o fi fost în capul vostru, femei nebune, să sluţiţi un copil în aşa hal....

Marcela: Copiii urâţi se fac frumoşi.

Adela: Da, şi ăia frumoşi se fac şi mai frumoşi şi pân la urmă s-alege praful de toţi, dacă n-au noroc.

Marcela: Ce-ai, dragă, iar te-ai certat cu Cristinel?

Adela: Cristinel, Cristinel... Atâta îi cauţi în coarne de parcă el ar fi fiu-tău, nu eu fie-ta. Niciun Cristinel. Nici maică-sa care l-a făcut nu-l alintă aşa. Îl cheamă Cristian. Cristian Cristescu-Plopeni. Consilier guvernamental şi doctor în medicină. Alternativă. 

Marcela: Fată, n-ai pic de haz. Parcă te-a făcut taică-tu singur, dumnezeu să-l ierte. Pe-acolo prin laboratoarele şi eprubetele lui. Un ginere am, şi dacă vreau eu să-i zic Cristinel, puţin îmi pasă cum îi zice mamă-sa ori cum îi zici tu între patru pereţi. Bietul copil, ce viaţă chinuită: vine ostenit de la slujbă şi găseşte o ursuză ca tine şi o acritură ca mă-sa. Sunt convinsă că îi pui facturile pe masă din prima.

Adela: Nu sunt pe masă, sunt pe comoda din hol. Le citeşte în timp ce se descalţă.

Marcela: Şi te mai miri că are ulcer...

Adela: N-are niciun ulcer. Are o simplă gastrită. Colon iritabil. Şi în plus cheleşte. Asta îl irită mai mult decât colonul.

Marcela: Fiindcă nu l-a tuns.

Adela: Ce, colonul?! Doamne iartă-mă?

Marcela: Părul. La zero. Când era mic.

Adela: De unde ştii tu? Poate că l-a tuns.

Marcela: Soacră-ta? Nu. Nu l-a tuns. N-a avut ea atâta interes pentru copil. Pentru un gest ca ăsta îţi trebuie tărie de caracter. Nu orice mamă e în stare să-ndure oprobriul familiei, al prietenilor şi al străinilor fără să crâcnească în timp ce trage după ea un mic monstru urlător... Ia să-l fi dus la Ţica...

Adela: Ei, şi dacă l-ar fi dus?

Marcela: Acum n-ar mai fi chelit şi dacă nu mai chelea, nu mai făcea crampe la stomac şi dacă nu mai făcea crampe, poate că nici ţie nu-ţi mai sărea ţandăra din orice.

Adela : Apropo de Ţica. Ce mai face?

Marcela: De unde să ştiu eu? Ce-ţi căşună aşa, cu Ţica?

Adela: Păi n-ai fost la ea?

Marcela: Nu! A răposat acu' doi ani. Intoxicaţie cu plumb. De la vopsele.

Adela: Atunci unde-ai fost toată dimineaţa?

Marcela: Am fost... Da' de ce mă-ntrebi?

Adela: Ca să ştiu.

Marcela: De ce să ştii?

Adela: Că eşti mama mea.

Marcela: Ce-are-a face?

Adela: Aşa. Îţi port de grijă. Când nu răspunzi la telefon.

Marcela: Nu răspund - nu răspund... Poate că sunt... sub duş!

Adela: Şi dimineaţa la opt? Şi la zece? Şi la ora prânzului?

Marcela: Vara e cald...

Adela: Hai, mamă, zău aşa, pe cine crezi că prosteşti?

Marcela: Dragă, hai să facem o convenţie: sună-mă între cinci şi şapte seara....Nu, mai bine între şase şi... nu, nu, mai bine lasă că te sun eu...

Adela: Cum?!!!

Marcela: Exact. Şi dacă vezi că trei zile n-am sunat, sun-o pe Afloroaia de la trei.Că ea ştie tot ce mişcă-n bloc. Dac-am murit, chemaţi de la Stănculescu, că sunt cei mai pricepuţi şi ieşiti mai ieftin.

Adela: Mamă! Ce-ţi veni?

Marcela: Ce să-mi vină?

Adela: Ai păţit ceva? Te simţi bine? Să-i spun lui Cristian să-ţi ia nişte analize....

Marcela: De ce, fiindcă nu m-ai găsit la telefon?

Adela: Da! Fiindcă nu mi-ai răspuns la telefon!

Marcela: Da' ce-s eu dragă, birou de informaţii, Gara de Nord, 112 ? Nici acolo nu-ţi răspunde întotdeauna aşa, când ai tu chef! Câteodată mai sună şi ocupat....

Adela: Mamă... mă sperii!

Marcela: De ce să te sperii?

Adela: Nu te mai recunosc...

Marcela: Păi te cred... M-am vopsit alaltăieri. Mi-a cam ars părul, aşa-i?.... Dacă mai trăia Ţica....

Adela: Te faci că nu pricepi!

Marcela: Ce să pricep?

Adela: Că ai o vârstă, şi că mi-e grijă, şi că dacă nu răspunzi la telefon mă gândesc la ce e mai rău.

Marcela: Extraordinar!!! Şi ce e cel mai rău? Hm? Ce e cel mai rău, aşa, după tine...?

Adela: Mamă... Mă pui într-o situaţie...

Marcela: Da' tu în ce situaţie mă pui, nu te-ntrebi? Una-două, să-ţi dau socoteală!

Adela: Da, să-mi dai socoteală! Dacă păţeşti ceva, pe mine mă judecă lumea. Dacă ţi-e rău, dacă te-mbolnăveşti, dacă....

Marcela: Ei, vezi?

Adela: Ce?

Marcela: Eşti negativistă!

Adela: Eu?

Marcela: Tu. Fatalistă şi negativistă. Mai pe româneşte: cobe.

Adela: (Ofuscată.) Mamă....?!

Marcela: Mai bine te-ai îngriji cum să-mi faci un nepot, să-ţi găseşti liniştea, nu să te-nvârţi atâta în jurul meu, că nu-s pe moarte. Apropo, vezi că pe-acolo prin raftul de sus e cartea aia pe care-o citeai tu pe ascuns pe la paişpe ani, pentru care  ţi-am tras eu vreo două palme şi-ai urlat pân-a venit administratorul la uşă; poţi s-o iei şi s-o citiţi tu şi Cristinel, că acuma îţi dau voie.

Adela: Hai, mamă, ce Dumnezeu...

Marcela: Ce, nu-ţi trebuie? Atunci dă-i-o doar lui, că e bărbat şi trebuie să se priceapă; că eu cred că a stat cam mult lângă fusta maică-sii şi i-au scăpat din vedere unele chestii.

Adela: Mamă, ce Dumnezeu, e medic!... Şi nu te mai băga în viaţa noastră particulară!

Marcela: Ei, vezi cum e? Nici tu să nu te mai bagi în viaţa mea... particulară.

Adela: Parcă tu ai viaţă particulară....

Marcela: Tocmai! Am, n-am, mă... priveşte. Mai ales că eu te-am făcut pe tine, nu tu pe mine. Îţi repet: nu sunt Gara de Nord să intri când vrei şi să pleci când vrei şi eu să stau cu porţile vraişte pentru tine 24 de ore din 24. Să mă cercetezi ca pe Mersul trenurilor când plec, când ajung şi la ce peron trag de fiecare dată.

Adela: Mă faci să râd! Te dai interesantă, mamă! Dar să ştii că eu te citesc pe tine ca pe-o carte deschisă!

Marcela : Atunci de ce nu citeşti şi pe unde-am fost azi dimineaţă?

Adela: Că n-am nevoie.

Marcela: Atunci de ce mă mai întrebi?

Adela: Ca să vezi că-mi pasă.

Marcela: Şi de ce te simţi datoare să-ţi pese atâta?
Adela: Păi, de! Fiindcă ... nu-i aşa?  "Mama e numai una!" De-aia!

Marcela: Aha, asta vine-aşa, carevasăzică: de fapt nu-ţi pasă, da' te prefaci că-ţi pasă, ca să cred eu că-ţi pasă. Să dorm eu liniştită, da' de fapt tu eşti aia care doarme liniştită, fiindcă, de fapt, nu-ţi pasă. Mă citeşti pe mine ca pe-o carte deschisă, constaţi că nu are de ce să-ţi pese, închizi cartea şi te pui pe tras la aghioase; după care te scoli frumuşel şi-mi serveşti mie comedia cu păsatul. De trei ori pe săptămână în persoană, la faţa locului, şi de trei ori pe zi, la telefon. Halal socoteală! Să-ţi fie ruşine!

Adela: Exagerezi, mamă!...

Marcela: Nu, nu exagerez câtuşi de puţin. De azi încolo nu mai suni tu, că nu-ţi răspund. Sun eu. O dată pe săptămână.

Adela: Pun pariu că o să suni chiar mâine. O să-ţi se facă dor. Dacă nu de mine, de Cristi. De Cristinel....

Marcela: S-aşteptaţi! (se uită la ceasul de mână): Oh, ce obosită sunt! Imi iau pastilele şi mă întind în pat. Tu du-te, du-te liniştită, că eu vreau să aţipesc puţin.

Adela (Alarmată.): Pastile? Ce pastile? Ce ai, mamă dragă? Eşti bolnavă? Oh, ştiam eu că e ceva cu tine! De când iei tu medicamente? Când toată viaţa ai fost sănătoasă tun?! Ca un taur, aşa spuneai...

Marcela: Nu, dragă, ca un taur era taică-tău. Şi uite că a făcut infarct la 50 de ani! Şi m-a lăsat singură... Hai, du-te, du-te acasă, Adeluţa, că n-am mare lucru, adică... am, dar... Ştii ce? Du-te, du-te şi studiază cartea aia de care ţi-am zis... Lasă-mă....

Adela (Ca trăsnită): Mamă, tu ai cancer! Ai cancer şi vrei să ne menajezi! (Apelează pe mobil): Cristiii! Cristiiiii! Mama are cancer!!! Are cancer şi nu spune!!!! Vino repede! Cum de unde ştiu? Păi logic:fiindcă nu spune! (Plângând, o zgâlţâie puternic pe Marcela): Să nu mori, mamăăăă!

Marcela: N-am niciun cancer! N-am!

Adela: Ba da, ba da, ai, dar nu vrei să recunoşti! Ca să nu sufăr! Eşti o eroină, mamă, ca-ntotdeauna! Nu murii! Mămica meaaa!Nu mă lăsaaa!...

(Se aude cheia în uşă. Intră Popescu, cu două sacoşe şi cu un buchet de tufănele în mână.)

Popescu (Strigă din hol): Eu sunt Marcelina, am găsit un vinişor de Dealu Mare la 6 lei kilu' ... Punem de-o fripturică...

Adela : (Tiranic.) Nicio fripturică! Mama e bolnavă. Grav bolnavă. Ţine regim! Şi cine eşti dumneata? Oh, doamne, bătrânii ăştia... (Strigă tare ca la surzi): Alo, nene, ai greşit etajul! Mai sus! Mai jos! Lasă-ne!

Popescu (trânteşte plasele şi se repede la Marcela, pe care o zgâlţâie): Marcela, îngerul meu... Eşti bolnavă? (Marcela tace, interzisă) Să chemăm doctorul! (Către Adela) Cine sunteţi, doamnă?

Marcela (bâlbâit, arătând-o cu degetul pe Adela): Doctorul, puiule...

Popescu: Doamna doctor, mă scuzaţi...

Marcela: Doamna doctor... Cristescu-Plopeni...

Adela: ....după soţ...

Marcela (prinde din zbor): ...după soţul meu, decedat, mă tratează acum pe mine...

Adela: ...???

Popescu: (la urechea Marcelei, dar destul de tare - e totuşi cam surd): Dragă, n-aş avea atâta încredere, după ce a murit Mişu...

Adela: Mişu... cine-i Mişu?

Marcela (sec): Tac-tu.

Popescu: Doamna doctor e fiica naturală a lui Mişu? Ce brută de bărbat ai avut, scumpa mea!

Adela: Mamă, cine e tipul ăsta care îl jigneşte pe tata cu atâta neruşinare? Ce cauţi în casa mea, domnule? Ieşi afară!

Marcela: Nu e casa ta! Aşteaptă mai întâi să dau ortul popii!

Adela: Mamă, i-ai spus acestui.... acestui.... individ că sunt fiică naturală? Sunt foarte naturală, domnule... cum te cheamă, şi-a lui tata - Mihai Popescu, decedat, şi a mamei - Marcela Popescu, aici de faţă, nedecedată încă. Atât de naturală şi absolut legitimă, după cum vezi, că te poftesc în cel mai natural şi mai legitim mod să-ţi iei catrafusele şi să pleci!

Marcela: Adela...

(Adela îi pune sacoşele în mâini lui Popescu şi-l împinge spre uşă).

Popescu: Marceluş!.. Fripturica, vinişorul...

Marcela (calm şi hotărât): Adela, draga mea, ascultă-mă şi pe mine o dată: cel mai natural şi mai legitim lucru e să te duci la tine acasă. Te-aşteaptă bărbatul.

Adela: Nu, mamă, e prea devreme...

Marcela: Nu asta am vrut să spun.

Adela: Bine, mamă, dacă acum, când eşti aşa de bolnavă îmi refuzi ajutorul...

Marcela: Nu sunt bolnavă.

Popescu: Oh, ştiam eu, îngeraşule, mai ales după seara trecută...

Marcela: Sssst! 

Adela: Ce-ai făcut seara trecută, mamă?

Popescu: Oh, seara trecută...

Marcela: Taci!

Popesu: Hai, spune-i draga mea.

Marcela: Am... fost la restaurant. Am mâncat şi am băut şi am dansat!

Popescu (euforic): Până ne-au dat afară ospătarii! Hi, hi, hiii! Şi după aia...

Marcela: Costache!

Adela: Cu cine? Cu dumnealui, mamă? Cu dumnealui? Cine e dumnealui?

Marcela: Costache, bărbatul Ţicăi.

Adela: Vai, mamă, nevasta lui îţi face rochii ziua şi tu dansezi cu el noaptea?!

Marcela: Nu, dragă, aia cu rochiile e Virginica.

Adela: (îşi face cruci): Virgi...  Dumnezeu să vă înţeleagă....

Marcela: Nevasta lui a fost Ţica, coafeza. Tare se mai pricepea... Uite-l şi pe el, ce  păr bogat are... la vârsta lui...

Adela: L-o fi tuns şi pe el la chelie...

Marcela: Costache dragă, ea e Adela, fata mea şi a lui Mişu, dumnezeu să-l ierte.

Popescu: Doamna doctor?

Adela: După soţ, doar după soţ, domnule. Eu sunt contabilă la ANAF. Şi ia zi, mă rog, mamă: de ce te scoate sâmbătă seara la restaurant dumnealui de faţă?

Popescu: Costache.

Adela: Hm?

Popescu: Constantin Popescu, fost...

Marcela: Fost. Punct.

Popescu: Costache pentru amici.

Adela: Nu mi-ai răspuns la întrebare, mamă. De ce te scoate pe tine domnul Popescu la restaurant?

Marcela: Fiindcă a fost ziua mea!

Adela: Cum focului a fost ziua ta, mamă?! Nu te-am sărbătorit sâmbăta trecută la noi acasă, cu colegii noştri de serviciu? Nu ţi-am luat cadou aparat de tensiune? De ultimă generaţie?

Marcela: Mi-aţi luat.

Adela: Ei, vezi?

Marcela: Văd, dar...

Adela: Dar ce? Ce? Nu vezi că tremur zi şi noapte pentru tine?

Marcela: Ba da, dar...

Adela: Daaar? Ce să-ţi mai dau? Ce să-ţi mai fac? Ce ţi-a lipsit? Ţi-a lipsit ceva?

Marcela: Mi-a cam lipsit, Adeluţo...

Adela: Ce?

Marcela: Voi, Adeluţo... nu m-aţi dansat...

Adela: Extraordinar! Ai 60 de ani, mamă şi cred că-ncepi să te ramoleşti! De ce n-ai spus? Te dansam eu, te dansa Cristi, Cristinel...

Marcela: Nu, draga mea... Voi nu mă puteaţi dansa... aşa, ca Costache!

Adela: Cum ca Costache?

Marcela: Romantic...

Popescu: Sub clar de lună!...

Marcela: Sub clar de lună... Nu mai dansasem aşa de douăzeci de ani...

Popescu: Da, da şi după...

Marcela: Tais-tois, Costache!

(Adela se uită stupefiată. Se aude soneria, foarte insistent. Cineva izbeşte de câteva ori uşa, până sare din ţâţâni.) 

Cristian: Sunt eu, Cristi! Nu vă panicaţi! Totul e sub control!Am venit! Am adus ambulanţa! Mamă soacră! (O apucă şi o zgâlţâie.) Mamă soacră!!! Întinde-te să-ţi fac o injecţie! Un calmant!

Adela: Nu mai e nevoie, dragă. Fă-mi mie injecţia şi hai acasă.... Mama e sănătoasă. Tun. Trăieşte o mie de ani. Ne-ngroapă pe toţi. Halal să-i fie!

(Îl ia de mânecă şi ies pe uşă.)

Popescu (Pune o placă la pick-up): Voulez-vous, madame?... Avec moi?

(Cei doi dansează fermecaţi, cheek-to-cheek şi, din când în când, cu figuri.)

CORTINA