La București nu e ca la Viena!...

An de an, ca foarte mulți români de altfel, urmăresc la TV, pe 1 ianuarie, concertul de Anul Nou de la Viena, fascinant prin calitatea muzicii și a invitaților, eveniment la care e aproape imposibil de ajuns vreodată (spun „aproape”, deoarece am aflat că există o loterie a biletelor pentru puținele locuri destinate publicului obișnuit).
Fiind deci o chestie absolut himerică posibilitatea de a ajunge cândva la acel concert, anul acesta am sperat să mă pot bucura de ceva din atmosfera vieneză mergând la concertul „Christmas in Vienna” susținut de Strauss Festival Orchestra pe 19 decembrie, la Sala Palatului din București. Și a fost ca la București.
În primul rând, pe imensa scenă a Sălii Palatului, potrivită pentru spectacole de mare anvergură, cu decoruri și distribuții bogate, am văzut, când am intrat, doar câteva scaune și stative adunate în centru, pe un fel de plastic negru ce acoperea o arie de cam o treime din scenă. Un panou drapat în catifea roșie, de nici doi metri înălțime, susținea cu greu două ecrane pe care scria cu roșu pe alb mare de-ți scotea ochii ARTĂ CONTRA DROG. În lateral se aflau două afișe pe care scria de asemenea ARTĂ CONTRA DROG. Sala plină, lume și mai bună și mai de toată mâna, ca la orice eveniment din preajma sărbătorilor. După cele trei gonguri de rigoare, așteptam cu drag muzica. Plasă! O domnișoară în rochie cu sclipici a vorbit interminabil, a citit biografiile și premiile și tot ce făcuseră dirijorul și soprana, a descris fără sens muzica pe care aveam s-o ascultăm. Ne-a lămurit cât de merituoasă este primăria sectorului x că organizează acest eveniment de excepție și ce bine a colaborat cu nu știu ce societate Dracula, sau Dracula ăștia organizaseră și primăria x își dăduse mâna cu ei, într-un parteneriat contra drogurilor. Am mai fost sfătuiți să le vorbim tinerilor despre ce rău e să se drogheze, mai bine să meargă la concerte și să citească o carte etc. Stați că n-a fost tot. Când să zici că, gata, acum începe muzica, iată apare pe scenă Constantin Bălăceanu-Stolnici în baston (tot respectul pentru acest venerabil om de cultură), care a înmânat o grămadă de premii cui cu gândul nu gândești: de la televiziuni și radio, la primarul x, la inspectorul școlar y etc. etc. Eram deja sătulă de eveniment. Oamenii, orientați de felul lor, își scoseseră telefoanele mobile și își verificau mailul, se uitau ce mai e nou pe Facebook, ori chiar își sunau cunoștințele.

Într-un târziu, concertul a început  și după vreo jumătate de oră s-a și luat pauză. Muzica bună, nimic de zis, dar toată prima parte parcă nu se lega ceva. În primul rând (am mai zis, știu), întreaga orchestră cuprindea nici mai mult nici mai puțin decât 24 de membri, 25 cu dirijorul și 26 cu soprana. Rezultă din afiș acest număr? Nu! Se zăresc cel puțin 35 de persoane, cu harpă și alte instrumente. Vreo zece viori, viole și alte coarde, două violoncele, trei suflători, unul la tobe și încă vreo câțiva. Doi români.  După pauză, lucrurile și-au mai intrat în normal. Cei 26 au cântat minunat, parcă fiecare vals era o poveste, nu erau foarte cunoscute, dar te prindeau în vraja lor. Soprana Monika Mosser are o voce superbă, a cântat vreo 6  arii din opere și operete, apărând în costume specifice pentru fiecare moment.  Cu bisuri cu tot, spectacolul a durat cam o oră și jumătate.  

AAAAHHHH ERA SĂ UIT!!! Înainte de concertul propriu-zis, a mai cântat în deschidere și o domnișoară elevă un „Ave Maria” cu o voce tremurândă și monotonă, acompaniată de un nene la o orgă mică electronică, așezat mai acaná pe un scăunel cu orguța lui, ca la... nu am cuvinte!

Ideea e că e păcat să înșeli așteptările spectatorilor și să le oferi o chestie pentru care nu i-ai pregătit. E drept că biletele nu au fost foarte scumpe, dar când mergi la un concert vrei să asculți muzică, nu să-i vezi pe organizatori gratulându-se și să primești lecții. Așa că, din păcate, anul ăsta la București nu a fost deloc ca la Viena. A fost o șușă, ca multe altele pe-aici pe plaiul Dâmboviței, păcat că vienezii s-au băgat în așa ceva.

Update Concertele lui André Rieu

Pe data de 12 iunie am fost la concertul din Piaţa Constituţiei, primul care fusese programat, norocoasă că am avut bilete (luate din martie) şi că, după o puternică ploaie de vară, la opt cerul era senin, căldura fusese înlocuită de o răcoare plăcută şi scaunele erau aproximativ uscate.

Lume multă, venită cu drag să asculte valsuri, arii din opere, să cânte şi să danseze, să se bucure de lucruri de calitate, servite într-un mod superprofesionist, chiar dacă se miza pe popularitate, valsurile fiind, prin natura lor compoziţii dansante, accesibile tuturor.

Repertoriul s-a axat mai mult pe muzică italiană sau germană/vieneză şi la final românească, ales după o bună documentare, iar fiecare moment a dovedit profesionalism maxim. Trei tenori, trei soprane, un grup vocal, invitaţii români - Gheorghe Zamfir, un grup de naişti şi unul de dansatori populari - au contribuit la reuşita spectacolului, care a ţinut trei ore, dintre care bis-urile, de vreo jumătate de oră, au fost absolut minunate.

Ce mi-a plăcut:

• că a venit cu scena cunoscută din videoclipuri, în formă de templu grecesc, cu tot aranjamentul, cu luminile puternice în nuanţe pastelate, roz, mov, bleu, care au devenit brandul său; sonorizarea a fost perfectă, pe ecrane s-au văzut foarte bine detaliile spectacolului.
• că orchestra şi-a făcut intrarea spre scenă pe jos, printre spectatori, pe ritmurile muzicii. Că au zâmbit tot timpul, că au avut superbele costume, potrivite cu muzica performată.
• că sunt, într-adevăr, deosebit de frumoşi şi de simpatici. André Rieu este în sine un tip extraordinar, un showman adevărat, un lider de orchestră şi un violonist remarcabil.
• că au creat atmosfera aşteptată de toată lumea, că românii au fost luaţi de val, s-au smuls prin puterea muzicii din vieţile lor mai mult sau mai puţin mărunte şi s-au simţit conectaţi la ceva mai mare şi mai frumos.
• că a fost invitat Gheorghe Zamfir. La apariţia lui, un val de dragoste şi de emoţie a ridicat toţi spectatorii în picioare. O merita maestrul, sunt foarte fericită că l-am ascultat live.
• că foarte multe doamne şi chiar copii din public purtau ii româneşti, care mai de care mai frumoase. Cred că cei din faţă au avut şi un steag tricolor.
• pe mine, trebuie să recunosc, m-a fascinat şi drona care filma şi zbura pe deasupra capetelor noastre ca un minuscul OZN cu doi ochi verzi şi doi roşii.
• că s-au deschis peluzele, astfel că, pentru un preţ mult mai accesibil, 5000 de spectatori s-au bucurat de muzică, pe terasele de verdeaţă din faţa Casei Poporului. Înţeleg că toate încasările din aceste bilete de la peluze au fost donate copiilor nevoiaşi din România.

A fost un show magnific, de la care toată lumea a plecat încântată. Mai vrem.

Concertele lui André Rieu

Nu sunt o persoană prea muzicală, dar ascult cu plăcere, din când în când, un concert cunoscut sau arii celebre. Nu mă aşteptam însă ca un artist şi producţiile sale muzicale să-mi inducă o asemenea stare de bucurie ca André Rieu şi Orchestra Johann Strauss pe care o conduce, aşa cum am simţit descoperind un videoclip postat pe Google. A picat ca un dar perfect de ziua mea, de Sf. Nicolae, căci am petrecut cel puţin o oră urmărindu-i concertele.

            André Rieu este extrem de carismatic, dirijorul prin excelenţă, cu ţinută impecabilă, eleganţă şi nerv, plete romantice, lavalieră (prinsă cu o broşă de invidiat, cel puţin Swarowski!) şi frac, plin de şarm la cei 65 de ani ai săi, cu ceva din Mel Gibson în privire. Ştie să-şi joace publicul şi să-l surprindă cu soluţii artistice spectaculoase şi mai ales ştie să ofere o prestaţie muzicală impecabilă. Cântă, de asemenea, la vioară, ceea ce îi aduce un plus de imagine.

            Orchestra sa este formată din multe femei, cam în număr egal cu bărbaţii. Frumoasele instrumentiste performează îmbrăcate în rochii  de epocă, vaporoase şi strălucitoare, în culori pastelate. Sunt adorabile cele ce cântă la oboi sau un soi de saxofon, în ţinuta aceasta, au şarm (repet cuvântul, n-am ce face, este singurul potrivit) şi umor şi parcă fiecare persoană din orchestră este un actor formidabil, care zâmbeşte la public şi la cameră.

            Fără a face rabat de la calitatea interpretării muzicii clasice, concertele sunt destinte unui public modern, destul de larg, dar cultivat, care doreşte un enterteinment mai elevat. Spectacolul câştigă prin elemente surprinzătoare: Mary Poppins zboară cu umbrela în mână pe deasupra publicului, Boleroul lui Ravel se termină în explozii înflăcărate, la Dunărea albastră, cântată la Schönbrunn, dansează vals atât de balerinii, cât şi de persoane din public, la Veneţia, în balcoane sunt plasaţi instrumentişti în costume de epocă. Filmările sunt excelent realizate, reuşind să inducă privitorului entuziasmul publicului.

            Trebuie să mărturisesc că am avut un moment de îndoială, în care am presupus că filmările din public sunt regizate, adică sunt făcute cu figuranţi. Pentru că n-am crezut că pot exista în realitate oameni atât de frumoşi, de îngrijiţi, de bine îmbrăcaţi, atât de cultivaţi, care să se bucure atât de deschis de viaţă în ceea ce are ea mai bun. Cred că m-am înşelat. Se pare că André Rieu şi Orchestra Johann Strauss vor veni în 2015 în România. Mi-ar plăcea să pot merge. Oare cât va costa biletul?