Satul medieval din centrul Capitalei

           Am petrecut în această după-amiază vreo  oră vizitând Satul medieval amenajat în Piața Constituției, eveniment organizat de Primăria București în colaborare cu Teatrul Excelsior, în zilele de 8, 9, 10 iunie între orele 10:30 - 18:00, urmat, în fiecare seară, de la orele 19:00, de spectacolul cu piesa Vlaicu Vodă, după Alexandru Davila, în regia lui Horia Suru.               

          Spațiul împrejmuit cuprinde vreo  cincisprezece căsuțe de lemn, care încearcă să reconstituie viața românească din secolul al XIV-lea, amenajate ca ateliere ale diverselor meșteșuguri: olărit, pielărie, țesătorie, fierărie, sculptură în lemn, unde copiii (și nu numai) chiar lucrau câte ceva, sub îndrumarea meșterilor populari. Într-o bisericuță, puteau învăța arta pictării icoanelor, pe margini, în spații împrejmuite, se puteau vedea gâște, rațe, găini, oi, capre și, mai ales, o serie de cai absolut superbi. În mijlocul „satului” se afla terasa unui han (”Scărlătescu”, ca să nu existe confuzii!), care își ospăta mușterii cu bucate și băuturi, cu prețul în jetoane;  un vițel  învârtit la proțap, din care însă nu mai rămăsese mare lucru, răspândea un miros apetisant, când grăsimea picura peste jar, sfârâind. Din difuzoare, răsuna o muzică „medievală”, nu știu cât de românească, în niciun caz specifică unui sat, ci unei cetăți, unui burg medieval.

          Câțiva actori, îmbrăcați în haine de epocă, cu coifuri cu vizieră pe cap, au înjghebat o confruntare, în care, cam hazliu, în loc de săbii sau buzdugane, s-au ciomăgit cu niște drugi argintii de plastic sau burete! Oricum, aveau plete de invidiat! „Sătenii” aveau și ei o îmbrăcăminte mai ciudățică, veche, n-am ce zice, dar parcă românașii nu purtau basma, ca pirații! Și nici haine gălbui, din câte știu eu de la istorie, ci albe, care se asortau foaaarte bine cu adidașii din picioarele unora!

            Cireașa de pe tort a reprezentat-o tribuna rotativă! La un moment dat, am fost invitați toți cei din incintă să ne suim pe tribuna ultramodernă, cu scaune albastre. Aceasta a început să se rotească încet, astfel am putut vedea, pe de-o parte, imaginea de ansamblu a târgușorului, pe de altă parte, clădirile din piață, mai ales Casa Poporului. 

            Nu am rămas să vedem și piesa, pentru că mai dura ceva până să înceapă. Mi-am adus aminte, cu durere, cât am mai citit (a se citi tocit) la ea în clasa a IX-a! Știam o grămadă de versuri, ne-a picat chiar la teză!... Cred că mi-a fost și puțin teamă să nu fiu dezamăgită de „versiunea concentrată” pe care ne-o propun cei de la Teatrul Excelsior. Poate greșesc...

            Ținând contde intrarea liberă, de caracterul interactiv, de meșteșugarii pricepuți, de animalele pe care copiii le pot admira în mijlocul Bucureștiului, de strădania de a crea atmosfera de demult, prin costume, muzică, diversitatea programului, de scena rotativă, de organizarea bună, se pot trece cu vederea unele stângăcii și inadvertențe; așadar, mi s-a părut un eveniment agreabil, binevenit, la care merită să participați.

 

La București nu e ca la Viena!...

An de an, ca foarte mulți români de altfel, urmăresc la TV, pe 1 ianuarie, concertul de Anul Nou de la Viena, fascinant prin calitatea muzicii și a invitaților, eveniment la care e aproape imposibil de ajuns vreodată (spun „aproape”, deoarece am aflat că există o loterie a biletelor pentru puținele locuri destinate publicului obișnuit).
Fiind deci o chestie absolut himerică posibilitatea de a ajunge cândva la acel concert, anul acesta am sperat să mă pot bucura de ceva din atmosfera vieneză mergând la concertul „Christmas in Vienna” susținut de Strauss Festival Orchestra pe 19 decembrie, la Sala Palatului din București. Și a fost ca la București.
În primul rând, pe imensa scenă a Sălii Palatului, potrivită pentru spectacole de mare anvergură, cu decoruri și distribuții bogate, am văzut, când am intrat, doar câteva scaune și stative adunate în centru, pe un fel de plastic negru ce acoperea o arie de cam o treime din scenă. Un panou drapat în catifea roșie, de nici doi metri înălțime, susținea cu greu două ecrane pe care scria cu roșu pe alb mare de-ți scotea ochii ARTĂ CONTRA DROG. În lateral se aflau două afișe pe care scria de asemenea ARTĂ CONTRA DROG. Sala plină, lume și mai bună și mai de toată mâna, ca la orice eveniment din preajma sărbătorilor. După cele trei gonguri de rigoare, așteptam cu drag muzica. Plasă! O domnișoară în rochie cu sclipici a vorbit interminabil, a citit biografiile și premiile și tot ce făcuseră dirijorul și soprana, a descris fără sens muzica pe care aveam s-o ascultăm. Ne-a lămurit cât de merituoasă este primăria sectorului x că organizează acest eveniment de excepție și ce bine a colaborat cu nu știu ce societate Dracula, sau Dracula ăștia organizaseră și primăria x își dăduse mâna cu ei, într-un parteneriat contra drogurilor. Am mai fost sfătuiți să le vorbim tinerilor despre ce rău e să se drogheze, mai bine să meargă la concerte și să citească o carte etc. Stați că n-a fost tot. Când să zici că, gata, acum începe muzica, iată apare pe scenă Constantin Bălăceanu-Stolnici în baston (tot respectul pentru acest venerabil om de cultură), care a înmânat o grămadă de premii cui cu gândul nu gândești: de la televiziuni și radio, la primarul x, la inspectorul școlar y etc. etc. Eram deja sătulă de eveniment. Oamenii, orientați de felul lor, își scoseseră telefoanele mobile și își verificau mailul, se uitau ce mai e nou pe Facebook, ori chiar își sunau cunoștințele.

Într-un târziu, concertul a început  și după vreo jumătate de oră s-a și luat pauză. Muzica bună, nimic de zis, dar toată prima parte parcă nu se lega ceva. În primul rând (am mai zis, știu), întreaga orchestră cuprindea nici mai mult nici mai puțin decât 24 de membri, 25 cu dirijorul și 26 cu soprana. Rezultă din afiș acest număr? Nu! Se zăresc cel puțin 35 de persoane, cu harpă și alte instrumente. Vreo zece viori, viole și alte coarde, două violoncele, trei suflători, unul la tobe și încă vreo câțiva. Doi români.  După pauză, lucrurile și-au mai intrat în normal. Cei 26 au cântat minunat, parcă fiecare vals era o poveste, nu erau foarte cunoscute, dar te prindeau în vraja lor. Soprana Monika Mosser are o voce superbă, a cântat vreo 6  arii din opere și operete, apărând în costume specifice pentru fiecare moment.  Cu bisuri cu tot, spectacolul a durat cam o oră și jumătate.  

AAAAHHHH ERA SĂ UIT!!! Înainte de concertul propriu-zis, a mai cântat în deschidere și o domnișoară elevă un „Ave Maria” cu o voce tremurândă și monotonă, acompaniată de un nene la o orgă mică electronică, așezat mai acaná pe un scăunel cu orguța lui, ca la... nu am cuvinte!

Ideea e că e păcat să înșeli așteptările spectatorilor și să le oferi o chestie pentru care nu i-ai pregătit. E drept că biletele nu au fost foarte scumpe, dar când mergi la un concert vrei să asculți muzică, nu să-i vezi pe organizatori gratulându-se și să primești lecții. Așa că, din păcate, anul ăsta la București nu a fost deloc ca la Viena. A fost o șușă, ca multe altele pe-aici pe plaiul Dâmboviței, păcat că vienezii s-au băgat în așa ceva.