Se afișează postările cu eticheta italia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta italia. Afișați toate postările

14 noiembrie 2018

Paolo Giordano - „Singurătatea numerelor prime”



          Am ales cartea lui Paolo Giordano pur și simplu după titlu, fiindcă, pe de o parte, a trezit în mine unele vibrații din copilărie, când îndrăgeam matematica (se mai întâmplă!), pe de altă parte, pentru că nu trebuie să fii neapărat un iubitor al matematicii ca să sesizezi  fascinația pe care numerele prime o exercită asupra oricărei minți întrebătoare. Dar, mai ales atunci când afli de existența unor perechi de astfel de numere, numite în matematică „numere prime gemene”, este imposibil să nu cazi pe gânduri și să nu faci o paralelă între natura lor bizară, imprevizibilă și diversitatea tipurilor umane.
          „Singurătatea numerelor prime” de Paolo Giordano  (Editura Polirom, 2018) este un roman de excepție despre persoane care sunt excepții.  Tânărul autor turinez, de formație fizician, scrie o operă de ficțiune despre legătura sufletească aparte a trei adolescenți, Alice, Mattia și Denis,  fiecare ascunzând anumite traume în istoria personală, care le  provoacă  tulburări de comportament.  Aceștia fac față cu greu vieții de zi cu zi, în copilărie și adolescență, dar găsesc o cale să se integreze, să poată să-și continue și chiar să-și realizeze destinul. Ei sunt asemănători numerelor prime.
           Între Alice și Mattia există o legătură subtilă și indestructibilă, niciodată pe deplin comunicată, niciodată suficient împlinită, cei doi fiind, practic, o pereche de „numere gemene”. Conform teoriilor matematice, numerele gemene sunt numere prime  alăturate, despărțite întotdeauna de un  alt număr; de exemplu: 3 şi 5, 5 şi 7, 11 şi 13, 17 şi 19, 41 și 43; incidența lor scade, întâlnindu-se din ce în ce mai rar în șirul numerelor naturale, distribuția lor fiind una asimptotică, însă nesupusă unor reguli.
          Alice Della Rocca este o fetiță foarte slăbuță, cu dificultăți alimentare (are doar 28 de kilograme), împinsă de un tată extrem de aspru spre performanță la ski. Pentru a evita un incident penibil (se scăpase pe ea), care ar acoperi-o de ridicol în ochii colegilor, și pentru a ocoli furia tatălui, ea o ia pe un alt traseu și se accidentează, fiind găsită după mai multe ore în zăpadă.  În urma incidentului, suferă o serie de operații, rămânând cu cicatrici și cu dificultăți de deplasare la un picior.
          Mattia Ballosino are o soră geamănă, Michela, cu retard mintal. În atitudinea părinților plutește învinuirea că, din cauza lui Mattia, mai puternic, sora lui nu s-a putut dezvolta suficient în uter.  La școală, Mattia și sora lui sunt ocoliți de toți copiii. Atunci când un coleg, împins de părinți, îl invită pe Mattia la ziua lui, el este obligat  să o ia și pe Michela; într-o hotărâre de moment,  acesta o lasă pe soră în parc, spunându-i să-l aștepte pe o bancă,  până se va întoarce, foarte repede, să o ia acasă. Dar, prins cu joaca, uită și, pe înserat, constată că aceasta a dispărut, probabil înecată într-un pârâu.  Ea nu va mai fi găsită niciodată. Mattia, neputând gestiona sentimentul de vină, va lua obiceiul de a se automutila, rănindu-se la mâini. El își găsește siguranța în universul științei, al cifrelor, devenind un elev eminent în acest domeniu, dar un însingurat.
          Denis este și el un băiat special, fiindcă are, la rândul lui, un secret, descoperit la vârsta de zece ani, în preajma profesorului de pian: simte o atracție către cei de același sex. El este unul dintre puținii care acceptă amiciția cu Mattia, dar își reprimă pornirile față de el.
          Colegi la aceeași școală, cei trei, adolescenți acum,  devin ținte ale acțiunilor de bullying din partea colegilor. Alice este în mod constant umilită de Viola Bai, fata cea mai populară, și de prietenele acesteia.  La o petrecere, ele hotărăsc să-i „combine” pe cei doi „ciudați” și să îl seducă pe Denis.  Alice și Mattia  simt că au o înțelegere specială, dar tacită, a problemelor fiecăruia.  Pentru a fi acceptată în grupul fetelor, Alice își face chiar un tatuaj cu o pansea („viola”- numele științific), pe care mai târziu îl va șterge cu năduf.  
           Anii dureroși de liceu trec și vine momentul despărțirii.  Într-o după-amiază, când Mattia vine în vizită în camera ei, Alice are ideea de a se fotografia, îmbrăcați ea – în rochia de mireasă a mamei sale, iar el, într-un costum al tatălui ei.  Mattia este rugat să o treacă pragul, în brațe.
          Viața le va separa destinele,  ei se vor maturiza, își vor găsi drumul, cu mai multe dificultăți și goluri decât alții, dar acea zi, în care totul a părut doar un joc, un capriciu, va constitui pentru ei singurul punct de sprijin pe mai departe, clipa de grație care le va da sens vieții, chiar dacă ea nu se va împlini vreodată.  
          Am apreciat romanul pentru acuratețea și siguranța scriiturii, directe, simple, mai degrabă lacunare, adaptată discreției și suferinței pe  care le presupune viața celor ce trăiesc sub semnul unor traume adânci.
          Romanul  a obținut în 2008 Premiul Strega și a fost vândut  în peste un  milion de exemplare în Italia. În scurt timp, el a devenit un bestseller internațional.

6 martie 2018

Povestea unui tablou : „Il bacio” („Sărutul”) de Francesco Hayez




Il bacio, Francesco Hayez
          În săptămâna aceasta din martie, când dragostea plutește în aer și o respirăm prin toți porii, am ales să scriu despre un tablou plin de pasiune, de mister și suspans, pe care, din păcate, nu l-am putut vedea când am fost la Milano, în 2013. Accademia di Brera, unde se află tabloul, nu putea fi vizitată decât parțial, dar, ieșind din maiestuoasa curte interioară, m-a întâmpinat, în ziua aceea destul de mohorâtă de primăvară, galbenul luminos al mugurilor în cocheta Piazzetta di Brera, în inima căreia se află statuia lui Francesco Hayez. Nu știam nimic despre acest artist și despre motivul pentru care este atât de cinstit de către milanezi. Dar orice uimire este un imbold pentru a afla lucruri noi și, asemenea unei semințe ce așteaptă cuminte dezghețul,  întrebarea aceasta a așteptat, iată, câțiva ani până a-și găsi răspunsul.
           Francesco Hayez (n. Veneția 1791- m. Milano 1882) este pictorul italian ce ilustrează  chintesența romantismului  în artă; format inițial la școala clasicismului, sub influența lui Antonio Canova, din 1821 acesta se mută la Milano și devine unul dintre liderii mișcării romantice. Temele predilecte ale lucrărilor sale sunt scenele istorice, biblice și portretele.
          „Il bacio”, cel mai cunoscut tablou al său, aduce în fața privitorilor întâlnirea de taină între doi îndrăgostiți care-și dau un sărut plin de pasiune și de promisiuni înaintea unei despărțiri intempestive. Decorul este unul medieval, ce ne poartă pe coridoarele de piatră ale unui castel auster. Este un loc de trecere, între bolta întunecată unde pândesc primejdiile, reprezentate de o umbră amenințătoare, și o scară luminoasă, ce sugerează elevația iubirii, speranța, eliberarea.  
         Cele două personaje cuceresc prin tinerețe, dăruire, angajamentul care se citește în atitudinea lor. Tânărul, cu o pălărie à la Robin Hood de sub care se revarsă părul rebel, înfășurat într-o mantie amplă, sugerează tipul eroic, al celui care luptă pentru un ideal contra autorității nedrepte. Pumnalul de la șold susține această impresie. Pasul pe care îl face pe trepte exprimă iminența plecării. Atitudinea lui față de iubită este una ocrotitoare, mâinile îi sunt ferme, dar delicate, mângâietoare. În prim plan este tânăra, al cărei corp unduit sub puterea sărutului este plin de grație. Mângâierea ei este sfioasă, parcă neobișnuită cu îmbrățișarea. Rochia simplă, de croială renascentistă, uimește prin splendoarea reprezentării  faldurilor și a pliurilor ușoare ale mătăsii, parcă atunci scoase din dulap. Ea nu poartă semnele unei întâlniri aprige, consumate, ci ale uneia inocente. Este o rochie de  nunață azurie, celestă, cu mici detalii în alb și auriu, paletă coloristică ce trimite la idealul angelic. Chipurile îndrăgostiților sunt contopite în sărut, al iubitului aproape complet ascuns, al iubitei dezvăluind doar obrazul alb și privirea îngrijorată. Compoziția cuplului este ovală, din linii drepte și curbe și în culori contrastante, în care masculinul și femininul, pasiunea și inocența, forța și delicatețea se completează într-o uniune a contrariilor ce susține impresia de echilibru, de plenitudine a iubirii. 
          „Il bacio” a fost realizat de Francesco Hayez, în ulei pe pânză, cu dimensiunile de 118,4 x 88,6 cm, pentru contele Alfonso Maria Visconti di Saliceto și a decorat casa familiei Visconti pentru mai mult de douăzeci și cinci de ani. În 1886, cu un an înaintea morții, contele a oferit pânza Pinacotecii di Brera din Milano, unde se află și astăzi, expusă în sala XXXVII.
Trei dintre cele pateu versiuni ale operei, la Galeria d'Italia 2015
          Dincolo de aceste aspecte care atrag privitorul de la început,  în spatele tabloului există  o întreagă desfășurare de simboluri.  Această lucrare a fost considerată o alegorie a mișcării de resurecție națională a Italiei, cunoscută sub numele de Risorgimento, mișcare de unificare ce avea să conducă la obținerea  independenței, în 1870. Cele patru culori ale tabloului, roșu, verde, alb și albastru, reprezintă culorile reunite ale steagurilor  Italiei și Franței, aliate în al Doilea Război de Independență, terminat în 1859 cu victoria contra Imperiului Austro-Ungar.  Decorul întunecat și arid al tabloului ar reprezenta fundalul politic ostil acestei alianțe. Tabloul cunoaște încă trei versiuni, dintre care, în cea din 1861, anul în care Roma a fost declarată capitala Italiei Unite,  rochia fetei este de culoare albă, culoare care, alături de roșu și verde formează drapelul național al Italiei ieșite triumfătoare în urma acestor mișcări. Astfel, tabloul „Sărutul” este considerat simbolul nașterii unei națiuni.
          În plus, ca o curiozitate, în 1920, fabrica de ciocolată Perugina a ales să plaseze sărutul din acest tablou (între timp mult stilizat) pe cutiile sale de culoare albastră pentru a-și promova  binecunoscutele până astăzi produse Baci.

Piazetta di Brera, statuia lui Fr. Hayez