Alessandro Baricco „Mătase”

        Am citit, de fapt, două cărți de Alessandro Barrico: „O poveste” (Questa storia), pe care am citit-o în volum, și „Mătase” (Seta) căutată,  în mod firesc, imediat după aceea, ca fiind scrierea care i-a adus autorului celebritatea, în format pdf.

            Prima dintre ele, „O poveste”, m-a făcut să descopăr, cu încântare, că povestirea, ca formulă narativă, funcționează încă foarte bine în secolul al XXI-lea, căci a fi sedus, prin evocarea unor timpuri eroice în felul lor, este încă o nevoie a lectorului de azi. În esența ei, cartea se compune în jurul ideii că unora le este dat să viseze, iar altora - să transpună visul în realitate, chiar atunci când este inutil și prea târziu, și că acel lucru care face ordine în haos este iubirea, în orice formă a ei.

          În text se țes mai multe voci narative, distincte și excelent conduse: Libero Parri, fascinat de legendarele curse de automobile din anii '20, vinde vacile și înființează un garaj, în asociere cu un conte, iar fiul său, Ultimo, preia, din toate evenimentele, visul de a construi o șosea, de fapt un circuit pentru curse de mașini, pe care nu-l va realiza niciodată.  Același Ultimo trăiește pe viu infernul războiului în înfrângerea de la Caporeto, alături de un căpitan ce se salvează printr-o atitudine plină de onoare, dar este împușcat, din eroare, ca dezertor, și un soldat care se dedă la jafuri, ascunde o comoară, sfârșind în pușcărie. În partea a doua, Elizaveta, descendentă a unei familii princiare ruse, străbate America împreună cu șoferul Ultimo Parri, ca angajată a unei companii care vinde piane și oferă lecții gratuite clienților. Ea scrie un jurnal în care povestește - real sau nu - obsesia ei de a distruge moral familiile prin intrigi pline de viciu. Între cei doi nu este o apropiere reală, dar fiecare va pune o amprentă de neșters în viața celuilalt. Spre finalul vieții, Elizaveta pune în practică visul lui Ultimo, construind circuitul visat de acesta.

            „Mătase” este, într-adevăr, o capodoperă în arta povestirii, cu subtilități simfonice, al căror ecou te urmărește mult timp după lectură. Cu o formulă clasică, în care ordinea „logică și cronologică” este prefect respectată, vocea narativă unică spune o poveste despre nostalgia iubirii de dincolo de realitatea comună, care, odată întrezărită, nu se mai poate uita; și despre oglindirile celor două lumi, accesibilă și inaccesibilă, fiecare cu iubirile ei, care, pentru cel ce trăiește destul ca să înțeleagă, sunt, în esența lor, același mare miracol.

             Pe de o parte, este lumea europeană, a manufacturilor de mătase din Franța secolului al XIX-lea, o lume practică, în care producerea mătăsii înseamnă bani, pe de altă parte, la cealaltă margine a pământului, lumea inabordabilă a Extremului Orient, mai precis a Japoniei, producătoare a celei mai fine mătăsi din lume, care nu accepta nicio intruziune a vreunui străin pe teritoriul său.

            Când o molimă distruge viermii de mătase, Hervé Joncour, fost militar, căsătorit cu Helene, cea cu o voce minunată, este trimis în Japonia pentru a cumpăra ouă ale acestor prețioase insecte. După un drum anevoios, parcurs cu tenacitate, (mi-a amintit de călătoria în China a lui Nicolae Milescu, cu câteva secole înainte), sosește, după trei luni, la destinație. Cu multe precauții (legat la ochi), ajunge la curtea seniorului Hara Key, care va fi de acord să îi înlesnească tranzacția. Hervé este atins de aripa unei iubiri eterne când o vede pe favorita acestuia, o tânără cu față de copilă, ai cărei ochi nu aveau tăietura asiatică, lucru inexpilcabil, căci nicio femeie din afara țării nu pătrunsese în Japonia vreodată. Aceasta va rămâne mută mereu pentru el, dar va găsi o cale de comunicare pentru o iubire de dincolo de realitate. De patru ori face Hervé acest drum, de trei ori ca trimis al orașului Lavilledieu, iar a patra oară din proprie voință.

            Rămâne de neuitat imaginea unei imense voliere cu păsări minunate, cărora li se dă drumul la venirea lui, în semn de mare bucurie. Descifrarea unei scrisori în japoneză, primite de tânărul călător, va aduce răsturnări de situație, care vor face și mai subtile legăturile dintre cele două lumi și dintre cele două iubiri.

            Autorul evită atât capcanele senzualismului (sugerat de titlu), cât și ale exotismului, preferând un stil limpede, bine temperat. Totuși, tehnici muzicale ca refenul, contrapunctul trădează formația de critic muzical a lui Alessandro Baricco, adâncind misterul poveștii.  Mi s-a părut un pariu literar reîntoarcerea la narațiunea fără artificii (aparent, desigur), câștigat, fără doar și poate, de scriitorul turinez. Astfel că proza scurtă italiană așază încă un nume important alături de Dino Buzzati si Italo Calvino.

Dragoni şi demoni: „O experienţă personală” de Kenzaburō Ōe

Premiul Nobel pentru literatură 1994

       Am tot citi în ultima perioadă autori japonezi, diferiţi între ei de altfel, însă nu reuşesc să definesc ce au atât de special. Un fel de linişte, chiar şi în experienţele traumatizante, un fel de a primi ceea ce vine fără patimă, fără exteriorizare; da, cred că asta este: o lipsă a patosului. Fără hybris, fără râs homeric, fără jeluire tragică fără exhibiții sentimentale. Sentimentele nu lipsesc, dar rămâi cu senzaţia că fiecare individ le trăieşte în pătrăţica lui, în singurătate, dintr-o uzanţă care cere să nu-ţi deranjezi vecinii, în a căror pătrăţică dacă vrei să intri trebuie mai întâi să te ştergi bine pe picioare.  Mă mai nedumereşte, în acest sens, fascinaţia lor pentru cultura europeană, căci îmi pun serioase întrebări asupra felului cum o percep, cum înţeleg, bunăoară, agonia şi extazul din sonetele lui Shakespeare, dintr-un poem de Byron ori dintr-un roman de Flaubert sau Dostoievski.

           Romanul „O experienţă personală” scris de Kenzaburō Ōe (Editura Art, 2012), cu rădăcini adânc înfipte în biografia autorului, are câteva cluuri clare, reperabile chiar din start. Unul este chiar subiectul abordat: naşterea unui copil cu probleme şi tribulaţiile personajului-narator, tatăl, pentru a face faţă acestui accident; altul este tipul de antierou adus în prim-plan: un tânăr cu un trecut relativ dubios, presărat de episoade de alcoolism şi violenţă, căruia îi este greu să se mențină pe linia de plutire; al treilea este, fără îndoială, limbajul, extrem de plastic, presărat cu referiri la lumea animală, care ea însăşi constituie un important strat de semnificaţie.

           Bird (acesta este numele sub care este cunoscut protagonistul), fost masterand, actualmente profesor la o şcoală pregătitoare, s-a căsătorit la 25 de ani cu fiica şefului Catedrei de literatura engleză de la universitatea pe care o absolvise. El şi-a ratat cariera în urma unei "eclipse" de patru săptămâni în care a băut whisky şi a ascultat discuri nonstop, pierzând, în consecinţă, examenele şi fiind silit să se retragă şi să accepte o slujbă umilă. Visul lui, adevărată obsesie, este să meargă în Africa și e dublat de teama că nu şi-l va putea realiza. Romanul începe cu aşteptarea, prelungită, a naşterii primului copil al tinerei familii. În tot acest timp, Bird umblă prin oraş, fără ţintă, intrând în câte un bar pentru a telefona soacrei sale, aflate lângă viitoarea mamă, la spital. Un episod aparent nesemnificativ este acela în care Bird intră într-o prăvălie cu jocuri mecanice. El se vede înconjurat de nişte adolescenţi care purtau toţi jachete ce păreau făcute în Hong Kong pentru americani, brodate cu dragoni aurii şi argintii, şi care scoteau sunete de atac misterioase şi care îl privesc suspicioşi ca nişte animale sălbatice. Ei îl urmăresc şi îl atacă într-o stradă înfundată, îl lovesc puternic, dar apoi pleacă, considerându-l prea bătrân (Bird avea 27 de ani). Acest atac deschide calea confruntării cu proprii demoni, căci simbolul dragonului, fiinţă benefică în cultura orientală, este aici occidentalizat, funcţionând ca simbol al răului, al demonilor interiori. Copilul se naşte cu aspect monstruos: trup sănătos, puternic, dar cap diform, aparent bicefal, în urma unei presupuse hernii cerebrale, cu puţine şanse de supravieţuire şi cu nicio şansă de dezvoltare normală ca intelect. Din acest moment, se declanşează un joc malefic al deciziilor, o conspiraţie a răului şi a ispitirilor. Bird ar vrea să lase copilul în spital, fără să opteze pentru operaţie. Doctorul îi sugerează că ar putea să nu-l mai hrănească suficient, ceea ce Bird acceptă, pentru a-l slăbi şi a-i determina moartea; soacra este de acord în mod tacit, mamei copilului urmând a i se spune, sub pretextul menajării, că a fost vorba de o problemă cardiacă, la care copilul nu a rezistat. Bird trece prin stări psihice dificile; socrul îi dă o sticlă de whisky, iar Bird se duce la o veche prietenă, Himiko, să bea împreună, lăsându-se antrenat într-o ciudată relaţie erotică. El oscilează între durere, umilinţă şi spaimă, se teme de copilul care îi va distruge destinul, visele (Africa), îl vede ca pe un monstru ce trebuie îndepărtat. Copilul rezistă până la data la care ar trebui operat, chiar dacă e subnutrit, iar Bird şi Himiko merg să îl ia de la spital, refuzând intervenţia chirurgicală. Himiko îi spune că ea cunoaşte un doctor care ar putea "termina" treaba. Ei se rătăcesc, (rătăcire nu lipsită de semnificaţie), dar până la urmă găsesc clinica, unde lasă copilul, pentru a i se provoca moartea. Ajunşi într-un bar, într-o discuţie cu un vechi prieten regăsit, Bird are revelaţia greşelii pe care o face: „Ce anume încerc să protejez de monstrul ăla de copil, de am ajuns să fug fără ruşine cu atâta disperare? Ce anume e în mine de mă zbat atâta să mă apăr?” Răspunsul fu teribil: „Nimic! Zero!”  El îi spune lui Himiko că nu mai vrea să fugă de răspundere, se suie într-un taxi şi ia copilul de la doctorul ucigaş. Copilul este operat şi în mare parte recuperat. Salvând copilul, Bird se salvează, în acelaşi timp, pe sine. Pe când Bird şi socrul său merg spre ieşirea din spital, pe lângă ei trece un grup de tineri cu jachete subţiri şi ponosite, brodate cu dragoni, aceiaşi tineri care-l atacaseră mai demult. Tinerii îl ignoră de data aceasta, iar Bird se miră. Socrul îl priveşte cu apreciere şi-i spune că s-a schimbat foarte mult în ultimele două săptămâni şi că nu i se mai potriveşte porecla ridicolă de Bird.

           Romanul are multe niveluri de semnificaţie: obsesia pentru Africa este, poate, obsesia pentru un fond primitiv, animal; acest fond se arată în visele personajului, unde este atacat de facoceri; este prezent în numele său, Bird, desprins dintr-un regn subuman, chiar dacă e înzestrat cu aripi strânse. Limbajul abundă în comparaţii din lumea animală: o locomotivă care trece pare un rinocer gigantic, întrebările cunoscuţilor despre copil i-ar sfâşia nervii asemeni unui rechin, leagănul pregătit pentru fiu pare o insectă uriaşă. Deşi naraţia este la persoana a III-a, din afară, citiorul are acces la toate stările interioare ale protagonistului. Tehnica narativă este neobișnuită, deoarece se apropie de cea comportamentistă, lăsând impresia de limitare la nivelul factual. Între faptele petrecute sau aduse din planul abisal nu există, la nivel textual, înlănţuiri cauzale, dar reţeaua de relaţii cauză-efect se naşte treptat, pe măsura înaintării în lectură, constituindu-se într-un adevărat lanţ karmic. Această ocultare a lanţului cauzal mi se pare unul dintre atuurile scriiturii lui Kenzaburō Ōe.

          „O experienţă personală” nu este doar romanul unei situaţii traumatizante pe care eroul trebuie să o depăşească, ci este, până la urmă, romanul maturizării, al desprinderii de un trecut încărcat şi al pornirii asumate pe un drum nou, al speranţei, pe parcursul căruia anti-eroul se transformă într-un real erou.

Navigând printr-o ceașcă de ceai (Visul unui corăbier)

Printr-o ceașcă de ceai

navigai,

în golful de porțelan cel rotund,

fără val, fără prund,

spre îndepărtata coastă trandafirie -

epifanie

a

eternei rătăciri pe mare

a sufletului
făr-adăstare                                                                                  
ce știe

doar vorba-„nainte”

și care

ignoră anume

cuvântu-„înturnare”.

Silueta bărcii mele sculptate

cu infinită minuțiozitate

într-un bob de orez

(siamez)

gravează-n tăcere,

pe solzi ca de miere,

caligrame engrame

pe spinările a doi albaștri dragoni

unisoni,

două flame

înlănțuite-n,

ghirlande

ce-n veci se rotesc,

se gonesc,

se deșiră și pier,

efemer…

(hieroglife lichide ale deșertăciunii,

spun unii…)

În adâncul mării de ceai transparent,

în jurul surâsului tău imanent,

un negru leviatan cade lent,

se-nvârte greoi, năucit,

amăgit

de reflexia portretului tău,

desenat

pe fundul ceștii de ceai legănat,

verde-aromat.

Ochii tăi, buzele tale vii

se apropie de mine și

marea se-nfioară, se

aud valurile prăbușindu-se…

și nu pot ști

ce va fi

cu mine,

cu tine…

Hai să rămânem aici, nemișcați,

într-o stampă de mătase pictați

așteptând noaptea lângă pagodă,

în ritmuri de odă,

tu

odihnindu-te într-un leagăn

(de bambú),

iar eu

iscodind tot mereu

de mă iubești

sau nu,

așteptând

în barca mea de orez,

să aud,

să visez

din glasul tău nepătruns,

niciodată rostitul

răspuns….

Închide-l bine în coș sub gătej

lângă lămâie și zahărul bej

până la următorul,

(incertul) prilej

de a ne-ntâlni la o ceașcă de ceai,

cum speram, - cum  sperai -

într-un mic colț de rai,

într-un pavilion

de bonton

pe-un ponton

pe un țărm

din ținutul

nipon.