O altă achiziţie de la Bookfest este Fata cu portocale, de scriitorul norvegian
contemporan Jostein Gaarder, apărută la Editura Univers. Vă amintiţi succesul,
de acum aproape un deceniu, al romanului Lumea Sofiei, de acelaşi autor? Am
avut inspiraţia să cumpăr atunci acea carte, care îmi este, până astăzi, dintre
cele mai dragi. Astfel că, descoperind la Bookfest două mici romane de J. Gaarder
(Fata cu portocale şi Ca-ntr-o oglindă,
în chip întunecat), nu am stat pe gânduri... Dintre acestea, Fata cu portocale
este absolut minunat, scris cu linii simple şi sigure, cu o intrigă extrem de
bine construită şi condusă şi, mai ales, romantic, emoţionant până la lacrimi,
fără a fi, nicio clipă, romanţios.
Este un roman de tip Father and son, avându-l în centru pe
Georg, un adolescent de 15 ani, al cărui tată murise când el avea vreo patru
ani şi despre care nu-şi mai aminteşte nimic, decât ceea ce s-a păstrat în
câteva poze şi filme. Mama este recăsătorită cu un bărbat care se poartă frumos
cu Georg, iar împreună au o fetiţă. Pasiunea lui Georg este astronomia, el
remarcându-se la şcoală printr-un proiect despre satelitul Hubble. Într-o zi,
bunicii veniţi în vizită îi înmânează o scrisoare peste timp de la tatăl său,
descoperită abia atunci. Citind scrisoarea, Georg trece printr-o avalanşă de
sentimente.
Scrisoarea spune povestea Fetei cu
portocale, pe care tatăl său, Ian Olav, o întâlneşte, în mod misterios, în
tramvai, pe când era student la medicină şi de care se îndrăgosteşte
iremediabil. Vrând să o ajute să ţină punga cu portocale, acestea se împrăştie, el încearcă fără succes să le adune, dar fata îi zâmbeşte şi coboară.
Tânărul o caută cu disperare pretutindeni şi reuşeşte, de câteva ori, să o
întâlnească prin oraş, însă ea se dovedeşte la fel de enigmatică. Este greu de
descris inocenţa şi pasiunea acestei idile, plină de stângăciile îndrăgostitului
şi de naturaleţea fetei. Ea îi cere să o aştepte şase luni, fără explicaţii,
apoi îi trimite o scrisoare din Sevilla. Încălcându-şi promisiunea, Ian Olav o
caută cu aceeaşi perseverenţă în oraşul spaniol şi o descoperă, studentă la
arte. Iubirea se împlineşte şi misterele se rezolvă, dar nu aş vrea să dezvălui
mai mult. Desigur, Georg descoperă că Veronika, fata cu portocale, este mama
sa. Tatăl îi cere, în scrisoare, să-i răspundă la o întrebare: dacă ar putea
alege să se nască sau nu, ştiind că a te naşte presupune şi a fi fericit, dar şi
a suferi şi a pierde tot, ar alege viaţa? Georg îşi aminteşte pentru prima dată
de tatăl său şi de ultima seara petrecută împreună, pe veranda casei, când acesta i-a vorbit despre cer şi i-a arătat constelaţiile şi realizează că tatăl i-a transmis pasiunea pentru stele. În final, Georg se împacă cu trecutul şi cu
prezentul, iar răspunsul său final la întrebarea tatălui este "da",
ar alege să trăiască. Cartea impresionează prin importanţa mesajului tatălui
pentru fiul său, prin care îi transmite pasiunea pentru viaţă, pentru
cunoaştere şi pentru iubire, practic îl învaţă frumuseţea şi importanţa iubirii
şi a luptei pentru împlinire. Georg învaţă, singur, şi lecţia iertării, îşi
înţelege mama şi îi acceptă opţiunile, astfel se maturizează.
Nu vreau să închei fără a aminti
ecranizarea cărţii, sub titlul Appelsinpiken (Fata cu portocale), film
norvegian, puţin diferit, dar fermecător şi el (se găseşte, subtitrat, pe net),
care, cu mijloace specifice, spune aceeaşi poveste simplă şi universală.
 |
| Imagine din filmul Appelsinpiken |
