Kazuo Ishiguro „Să nu mă părăsești”

          Să nu mă părăsești (Never let me go) este a doua carte a lui Kazuo Ishiguro despre care scriu aici, o carte diferită de Rămășițele zilei, dar la fel de provocatoare.  În aparență axată pe o intrigă simplă - relația în triunghi a unor tineri - aceasta este învăluită într-un manșon de ambiguitate, unde se țes, pe neștiute, întrebări, probleme, semnificații.

          La o primă lectură, cartea narează o poveste tristă despre prietenie și dragoste, având ca protagoniști trei adolescenți, Tommy, Ruth și Kathy, care cresc împreună, sunt colegi la aceeași școală cu internat, se îndrăgostesc, se despart și se regăsesc după absolvire, până la moartea inevitabilă a primilor doi. Diferența față de alte povești asemănătoare constă în faptul că aceștia și colegii lor dintr-o întreagă rețea de școli de același tip sunt creați și educați cu scopul de a deveni donatori de organe, fiind, mai precis, clone. Întâmpările nu sunt plasate în vreun viitor apocaliptic, ci în Anglia anilor '70 - '80 - '90, pe un fundal cenușiu, alcătuit din câmpii nesfârșite, păduri întunecate, ceruri lipsite de soare, drumuri lungi, labirintice.

          Ca și în Rămășițele zilei, povestea din acest roman este în sinea ei dezolantă, prea simplă pentru a stârni interesul cuiva neimplicat, o poveste despre o viață fără nimic spectaculos, un destin trasat de dinainte în cele mai mici amănunte, în care protagoniștii duc o existență ce exclude orice vis, orice ambiție sau realizare personală, ce slujește altora și în care spațiul personal este extrem de restrâns.

          Kathy H., ajunsă la capătul unei cariere nefiresc de lungi pentru cei asemenea ei - doisprezece ani ca îngrijitoare a celor care au donat organe - și după moartea prietenei sale Ruth și a lui Tommy, iubitul și prietenul său, se simte epuizată și se pregătește să treacă la ultima etapă a destinului, aceea de a începe, la rândul ei, să-și doneze organele vitale. În acest moment se declanșează confesiunea ei, în care încearcă să rememoreze secvențe semnificative din trecut, să caute semne prin care să-și înțeleagă destinul, să descopere adevărurile din spatele creării lor, să afle în ce măsură au fost mințiți și dacă educația de excepție pe care au primit-o la Hailsham le-a adus un folos sau a fost o iluzie, un efort  inutil privit din perspectiva morții.

Kazuo Ishiguro

          Ceea ce știu cei de la Hailsham este că au fost creați în eprubetă, din material genetic, crescuți încă de bebeluși în așezăminte speciale. Știu că la școala lor, Hailsham, și la încă două școli sunt condiții speciale, dar nu știu nimic concret despre regimul din celelalte școli. Ei nu au voie să părăsească deloc campusul, iar educatorii lor, numiți paznicii, par persoane responsabile și cumsecade: Miss Geraldine, Miss Emily etc. Informațiile despre menirea lor nu le sunt ascunse, dar nici prea clare. „Am știut și n-am știut”, „ni s-a spus și nu ni s-a spus”  va înțelege Kathy. Copiii sunt încurajați să citească opere alese, să scrie poezii, să picteze, să prețuiasă creațiile celorlalți și să se sprijine unii pe alții. Starea lor de sănătate este foarte importantă, ei fiind supuși la controale medicale săptămânale. Când devin adolescenți, știu deja că nu vor putea avea copii, de aceea relațiile intime nu le sunt interzise, ba chiar sunt instruiți cum să procedeze. Dincolo de toate acestea, duc o viață obișnuită pentru fiecare etapă, se joacă, au prieteni, râd, bârfesc, ascultă muzică, iar după 16 ani sunt mutați în alte locuri și devin semi-independenți. Atunci încep și stagiile de instruire pentru a deveni întâi îngrijitori, apoi donatori. Cei care supraviețuiesc după a patra donație sunt rari și se bucură de multă admirație.

          Cele trei personaje centrale sunt cumva niște excepții. Tommy este un băiat lipsit de creativitate, care nu poate desena. El este mereu frământat, are explozii de furie și devine ținta batjocurii colegilor săi, până când Miss Lucy îi spune că nu este nicio problemă, că trebuie să se accepte așa cum este. Antrenat mai târziu alături de Kathy și Ruth în aflarea adevărurilor ascunse, el reprezintă atitudinea rațională, senzorială. Ruth se distinge, la rândul ei, printr-o imaginație peste medie, prin care încearcă să evadeze din realitate, devenind de multe ori mincinoasă, manipulatoare, egoistă, fără a-i păsa dacă provoacă suferință celorlalți. Atitudinea ei este cea a artistului. Kathy se situează undeva la mijloc, având o atitudine reflexivă. Tensiunea romanului se creează între speranță și vis pe de o parte și spulberarea iluziilor, pe de altă parte.

          Titlul romanului trimite la un cântec de pe o casetă audio pe care Kathy îl ascultă în copilărie.Ea dansează cu o pernă în brațe, imaginându-și că este o femeie ce știe că nu poate avea copii, dar în mod miraculos are unul și se teme să nu-l piardă. Este surprinsă astfel de Madame, o femeie misterioasă care vine la Hailsham uneori și le ia copiilor cele mai bune lucrări pentru o presupusă Galerie.

          Am tatonat mult până să găsesc un punct de acces în zona semnificațiilor, în carapacea densă și rafinată scriiturii. Ca și la Rămășițele zilei, am înțeles că trebuie să pornesc de la aceleași  întrebări: cui i se confesează Kathy? de ce o face? Niciun artificiu narativ nu este folosit: nu e vorba nici de un manuscris, nici de o înregistrare, nici de un personaj căruia i-ar adresa, nici pur și simplu un monolog fără adresă. Identitatea cititorului este totuși limpede chiar din prima pagină: expunându-și situația profesională de îngrijitoare, Kathy spune „dacă sunteți cumva unul dintre ei”, adică, de fapt, dacă suntem și noi, în felul nostru, niște clone. Deci, se adresează cititorului-clonă, ne determină să reflectăm la condiția noastră de ființe create, la urma urmei, „după chipul și asemănarea” cuiva mai presus decât noi. Lumea clonelor este o parabolă a lumii noastre, a condiției umane. Ca și clonele, noi știm și nu știm adevărul despre condiția noastră, ca și acestea, ne înarmăm cu o anumită educație, îi îngijim pe cei din jurul nostru, apoi ne vine rândul să ne pierdem, unul câte unul, organele și să ajungem în pragul morții, doar că într-un alt ritm temporal, cu prețul îmbătrânirii, cu toată degradarea și suferința ei. De ce se confesează Kathy? Este un fel de ștafetă pe care ne-o înmânează, aceea de a continua să ne punem întrebări, să descifrăm semnele adevărului, să căutăm o ieșire din predestinare.

          O altă problemă ridicată în text este aceea a rolului și a rostului unei educații superioare, atunci când știi că ai o existență finită. Elevii de la Hailsham au statutul unor privilegiați. Chiar dacă educația îi face mai sensibili, iar trăirile lor mai rafinate  le inhibă uneori acțiunile, ei sunt considerați superiori și primesc posturi mai bune. Tommy este cel care începe să deseneze târziu, deși nu-i mai servește la nimic, pentru că descoperă sensul creației. Madame se străduiește să demonstreze că și clonele au suflet, arta fiind calea pe care o alege pentru demersul ei.

          Raportul creatorului cu propria creație este o temă tulburătoare. Paznicii și Madame simt în adâncul lor un dezgust, o oroare greu acunsă față de aceste ființe artificiale create inițial ca suboameni, dublată de o doză de compasiune. Aceasta se transformă în teamă, atunci când își dau seama că, prin crearea unor ființe cu trup perfect sănătos, cu suflet și cu o educație superioară (sacrificiul acceptat, pentru care sunt create clonele, le conferă acestora o aură de noblețe), au creat, de fapt, supraoameni, motiv pentru care Hailshamul (denumire cu rezonznțe naziste) și celelalte școli asemănătoare sunt desființate.

       Kazuo Ishiguro se reinventează, cu fiecare roman, invitându-ne la reflecție asupra lumii în care trăim.

Obiceiuri bune: vizita la Târgul de Carte „Gaudeamus” 2017

M-am întors chiar acum de la Târgul internațional „Gaudeamus” de la Romexpo cu o pradă destul de mică, dar, zic eu, bună. E un eveniment frumos, parcă an de an mai reușit. Dimineața te poți plimba în voie, căci nu este chiar mare înghesuială. După cum scrie pe afis, este un târg de „Carte de învățătură”, deci adresat într-o mare măsură copiilor. Sunt prezente însă foarte mult edituri, nu doar pentru copii, și aveau loc diverse lansări de carte. După cum se vede, am luat câte ceva de la dinamica editură Polirom, de la Art și de la Paladin (standul Arthur). La ora prânzului, când am fost eu, nu erau chiar foarte mulți copii, dar cei pe care i-am văzut erau plini de entuziasm și se vedea că au experiență de cititori, fiind la curent cu noile titluri. Din păcate, nu prea erau reduceri sau erau nesemnificative. Și o altă observație, este o disproporție între cărțile adresate copiilor de, să zicem, clasele mici (maxim 10 ani) și cele pentru categoria 12-16 ani, pentru care oferta este mult mai săracă. Am văzut o mulțime de părinți și bunici cumpărând cărți pentru copii din prima categorie și mi-au lăsat impresia cam tristă că după aceea nu mai există aceeași preocupare pentru lectura copiilor. Cu atât mai mult ne bucurăm de excepții.

Ce am luat de la „Gaudeamus”, după cum se vede în poză: Arthur Miller, fiindcă îmi place teatrul, Kazuo  Ishiguro și Simona Antonescu, fiindcă am mai citit și mi-au plăcut, Margaret Atwood, fiindcă nu am citit încă nimic și... trebuie, Fredrik Backman, fiindcă mi-a plăcut ce scrie pe coperta a IV-a, Ioan Gură de Aur, fiindcă de la o vârstă mai citești și de-astea...

Kazuo Ishiguro - Rămăşiţele zilei

Romanul, ce reprezintă, în esenţă, povestea unui majordom, a apărut în Anglia, în 1989, fiind recompensat cu Booker Prize în acelaşi an şi ecranizat în 1993 de James Ivory sub acelaşi titlu, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale.

Aşa cum în cunoscutele Scrisori persane Montesquieu atribuie în mod fictiv unor străini rolul de a observa, cu ochi proaspăt, esenţa vieţii franceze, de data asta este pe bune: Kazuo Ishiguro, japonez prin naştere, mutat în Anglia la vârsta de 6 ani, se încumetă să scrie despre instituţia majordomului, una dintre axele cele mai puternice ale societăţii engleze, - şi reuşeşte să o facă cu subtilitate şi savoare.

Ideea de majordom este puternic clişeizată: personaj în genere secundar, discreţia întruchipată, fidelitatea absolută, distincţie mai ceva ca a stapânului, morgă în orice împrejurare, clătinată doar din când în când, în romanele proaste, de acel The butler did it, neconfirmat, de fapt, niciodată. Pentru că majordomul este deasupra oricăror bănuieli, un personaj schematic, plat, constant cu sine însuşi. Mai nou, seriale BBC de tip Stăpâni şi servitori sau Downton Abbey caută să facă din lumea de la subsolul conacelor englezeşti o galerie mai complexă şi să umanizeze figura acestui respectabil şef al personalului.

Ce viziune propune Kazuo Ishiguro? Povestea banală a unui majordom, aflat spre sfârşitul carierei, care, la îndemnul stăpânului, îşi ia câteva zile libere şi face o călătorie cu maşina acestuia de la Darlington Hall  înspre West Country, la Weymouth, spre a o reîntâlni, după aproape douăzeci de ani, pe o fostă administratoră, domnişoara Kenton, actuală doamna Benn, în speranţa de a o convinge să îşi reia slujba la conac. Acţiunea este plasată după Al Doilea Război, într-o epocă de decădere a stilului aristocratic englezesc, iar firul epic este presărat cu numeroase analepse. Mr. Stevens, eroul romanului, se confruntă cu unele dificultăţi de adaptare la noile timpuri, la noul stăpân, american, care nu înţelege rigorile vieţii tradiţionale englezeşti, şi cu altele cauzate de înaintarea în vârstă.

Dacă povestea ar miza pur şi simplu pe ceea ce am menţionat deja, reuşita cărţii ar fi greu de explicat. Chiar ceea ce citim printre rânduri, şi anume faptul că lordul Darlington a fost simpatizant nazist, apropiat al lui Ribbentrop, ori ce ni se spune de-a dreptul - Stevens a trebuit să-şi ascundă suferinţa şi să-şi facă datoria în salon, în timp ce tatăl său îşi dădea sufletul în odaia sa - nu ar susţine suficient succesul romanului. Nici măcar idila cu domnişoara Kenton, aşa cum reiese textual din paginile cărţii, nesărată în fond şi terminată în coadă de peşte.

Povestea este însă alta şi se cere decriptată. Ce avem noi aici? Un narator ce se vrea creditabil, dar nu prea este. Care ne spune o poveste cosmetizată, conform exigenţelor la care se supune orice majordom veritabil: discreţie totală, sacrificarea adevărului în scopul nobil al salvării aparenţelor cu orice preţ. Cui povesteşte? Cui se adresează confesiunea? Nouă, cititorilor, un public nedeterminat, necunoscut, eterogen. Ce-i veni unui majordom să sporovăiască despre lucruri personale aşa, cu oricine? Pentru a porni pe grila de interpretare pe care v-o propun, să observăm că, de la început, Stevens menţionează că a început să facă greşeli. Destul de mici, dar greşeli. Iar una este, deducem noi, această fisură în discreţia caracteristică slujbei. Problema care-l obsedează pe Stevens este aceea a criteriilor dezbătute de majordomii de la Societatea Hayes pentru a stabili cea mai importantă calitate a unui majordom "mare", concluzia fiind că aceasta este demnitatea. Un majordom mare trebuie să-şi poarte demnitatea permanent, ca pe un costum, pe care nu are voie să îl scoată decât când este absolut singur, în intimitatea odăii sale. Deci naratorul poartă, în faţa noastră, haina impecabilă a demnităţii, care maschează şi distorsionează orice aspect nedemn.

Un fir important al cărţii este cel al poveştii romanţioase şi romanţate dintre domnişora Kenton şi Stevens. Toate conversaţiile rememorate de narator poartă amprenta relaţiei şef-subaltern. Reproşurile domnişoarei şi punerile la punct ale majordomului se învârt în jurul îndatoririlor slujbei. Un apus de soare privit de cei doi întâmplător într-o cameră de la etaj devine o amintire intensă, ceaşca de cacao băută seara în camera domnişoarei - un obicei şi un prilej de a discuta chestiuni organizatorice. Stevens este surprins de domnişoara Kenton citind un roman sentimental, aceasta îi face reproşuri, iar el se apără subliniind decenţa cărţii. El susţine că domnişoara Kenton îl urmăreşte prea îndeaproape şi că e uneori neglijentă în îndeplinirea îndatoririlor. La un moment dat, ea începe să se vadă cu un tânăr şi până la urmă pleacă de la conac cu lacrimi în ochi, în timp ce Stevens rămâne de neclintit în morga sa, dedicat total carierei de majordom "mare".

Întâlnirea dintre cei doi, după atâţia ani, e prozaică şi melancolică. Doamna Benn, care îi scrisese într-o scrisoare că în curând va fi singură din nou, susţine că a fost doar un episod, ca multe altele - plecase de câteva ori de acasă, dar se întorsese mereu  - şi că soţul ei este un om bun. Elementul care justifică reconsiderarea cărţii este îndemnul doamnei Benn ca Stevens să o viziteze pe fiica ei, Catherine, care trăia, căsătorită şi proaspătă mamă, în altă localitate. Ce sens avea ca Stevens să dorească să vadă copilul altui bărbat? Înţelegem astfel că, sub toate aparenţele bine cosmetizate sub pudra demnităţii şi decenţei absolute care ni se serveşte elegant pe tavă, există un clocot de viaţă şi de pasiune autentică, de dramatism, de slăbiciuni omeneşti şi de hotărâri dramatice. Că acel episod al „contemplării unui apus de soare” a fost mult mai mult decât atâta, că revista nu era doar una sentimentală, că plecarea domnișoarei Kenton avea motive mult mai serioase, consecință a serilor petrecute de cei doi „la o ceașcă de cacao”. Titlul "Rămăşţele zilei" justifică această relectură, deoarece, în final, Steven îi dă dreptate unui necunoscut cu care vorbeşte pe chei: Seara e cea mai frumoasă parte a zilei. Ţi-ai terminat lucrul pe ziua de azi. Acum poţi să faci o pauză şi să te distrezi. Eu aşa privesc lucrurile. Întreabă pe cine vrei şi tot aşa o să-ţi răspundă. Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. El este dornic să se perfecţioneze, aşa cum îi cere noul stăpăn, în arta tachinării. Pe cine exersează Stevens? Pe noi, cititorii, desigur.

Mai englez decât englezii, mai catolic decât papa sau, pe româneşte, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, naratorul Stevens este unul mucalit, care ne duce cu preşul cu bună ştiinţă, un moş Nichifor Coţcariul, care parcă ne face cu ochiul: ne-am prins? sau nu? Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. Şi cea care rămâne, la urma urmei: The remains of the Day.