Patrick Modiano - „Micuța Bijou”

               În ciuda titlului cu rezonanțe superficiale, „Micuța Bijou” este o carte subtilă, profundă, vibrantă, despre consecințele unei identități fragile, inconsistent alcătuite, proiectate pe fundalul unui Paris necruțător în strălucirea sa.

                Thérèse Carderes, o tânără de nouăsprezece ani, își recunoaște, întâmplător, într-o stație a metroului parizian, mama, despre care credea că murise demult. Ea o urmărește pe femeia cu mantou galben, ponosit, cândva elegant, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu aceasta în lungul interval, de 12 ani, de când dispăruse din viața ei. După cinci săptămâni și mai multe drumuri nocturne către cartierul și locuința sordidă a acesteia, constată că, dintr-o tânără dansatoare cu o viață dezordonată, boemă, ajunsese o bătrână ciudată, singură, închisă în sine și agresivă cu vecinii. Thérèse îi lasă portăresei bani pentru chiria neplătită, dar renunță să o întâlnească efectiv pe mama sa.

                Substanța romanului o constituie rememorarea, nu lipsită de durere, a copilăriei „micuței Bijou”, numele  „de scenă” dat fetiței de către mama sa, pentru a-și împodobi falsa strălucire de artistă. Soma Carderes pe actul de identitate, cunoscută în diferite etape și sub nume ca Suzanne, Sonia, Nemțoaica, sau chiar Contesa Soma O'Dauye,  mama  Thérèsei, venită de mică la Paris pentru a studia dansul clasic, eșuează, în urma unui accident la glezne, într-o carieră de starletă de cabaret, cu tentative de a deveni actriță de cinema, într-o viață în care se găsește nevoită să trăiască din expediente, ori sub „protecția” unor figuri masculine pasagere, relații pe care fiica sa nu le poate înțelege. Confecționându-și o identitate mereu schimbătoare, în care minciunile se înlănțuie la nesfârșit, viața celor două, mamă și fiică, are numeroase urcușuri și coborâșuri. Legătura lor ia un sfârșit brutal, când Thérèse se trezește expediată singură, cu trenul, doar cu o etichetă cu numele ei atârnată de gât, de la Gara Austerlitz, la Fossombronne-la-Foret, la țară. I se spune că mama sa trebuise să plece de urgență în Maroc. Fiica trăiește cu convingerea că mama ei era bolnavă și că a murit acolo.

                În planul prezentului, Thérèse reușește să închirieze apartamentul în care se născuse, pe când clădirea era hotel, și în care locuise, o vreme, cu mama sa. Îi rămăsese de la aceasta numai o agendă cu telefoane care nu mai erau valabile și un tablou din anii „de glorie”: „rochia largă de tul a mamei mele, strânsă pe talie, corsajul de catifea foarte ajustat şi voalul care, în lumina aceea albă, îi dădea aerul unei zâne false. Şi eu, în rochia mea, nu eram nimic altceva decât un fals copil minune, un biet animal de circ”. Amintirile se succed, trecutul reînvie tot mai dureros, în alternanță cu prezentul. Fata nu știe cine îi este tatăl, mama nu îi spune. Bănuiește că ar putea fi un bărbat care o scoate din când în când la masă sau la plimbare, căruia îi spune „unchiul”. Alte imagini sunt cele de la școala cu internat Saint André, cu zilele, nu puține, când mama nu răspunde la sonerie, iar fetița trebuie să telefoneze din barul de peste drum, ori acelea cu câinele, acceptat cu greu, care dispare, „pierdut”, pe când mama avea un bucătar chinez.

                Thérèse nu-și poate găsi un punct fix, viața ei nu se împlinește. Fără studii superioare, lucrează ca simplă vânzătoare sau în alte slujbe modeste. În căutările ei, o ajută Moreau-Badmaev, un traducător din limbi orientale al unor emisiuni de radio nocturne.

                Trauma  Thérèsei se adâncește atunci când își găsește o slujbă temporară, aceea de a avea grijă, trei ore pe zi, de fetița unor oameni bogați, dar dubioși, familia Valladier. Locuința lor lasă impresia de provizorat, au doar un  divan și un fotoliu în salon, nu există nici tablouri, nici alte obiecte personale. D-l Valladier vorbește mereu la telefon într-o limbă ciudată. Camera fetiței nu pare de copil, este prea mare. Totul - și numele, și purtările lor - lasă impresia de fals. Locuiseră la un hotel și urma să se mute în scurt timp. Adulții nu îi spun niciodată pe nume fetiței și nu par a ști să aibă grijă de ea. O trimit să se plimbe noaptea, iar când Thérèse o aduce pe micuță, se întâmplă să nu fie nimeni acasă. Nici acesteia nu îi este îngăduit să aibă un câine. Destinul Thérèsei se oglindește în al acestei alte „Micuțe Bijou”. Într-o zi, pe neanunțate, ea  găsește casa Valladier abandonată, sigilată.

                Tânăra simte că toate aceste lacune i-au marcat existența și i-au blocat evoluția: „rămăsesem aceeaşi, ca şi cum Micuţa Bijou ar fi fost conservată, intactă, într-un gheţar.”  După o tentativă de sinucidere, Thérèse Carderes înțelege că trebuie să o uite pe Micuța Bijou, pentru a lua viața de la zero.

                Ceea ce rămâne în urma lecturii este tristețea pentru destinele măcinate în malaxorul Parisului, în special cele ale copiilor, victime ale goanei după o viață strălucitoare, de fațadă, în spatele căreia se ascund abandonul, neglijența, minciuna, înstrăinarea; dar, în ultimă instanță, și optimismul, care face ca toate aceste victime, adulți și copii, să aibă puterea de a se metamorfoza întruna pentru a supraviețui și pentru a o lua mereu de la capăt.

                Patrick Modiano este un răscolitor al trecutului, comparat, uneori, cu Marcel Proust, dar scopul său estetic nu este imortalizarea unor momente ideale, ci acela de pătundere asumată în labirintul memoriei, pentru înlăturarea zonelor obscure și aflarea drumului către lumină.

Cezar Pârlog - „Ce mult te-am iubit!”

          Cezar Pârlog mi-a trimis o carte. O spun din start că nu-l cunosc pe Cezar Mihai Pârlog. Numele mi se pare cunoscut, ne-om mai fi intersectat pe unele site-uri literare? Să scriu despre un autor contemporan, necunoscut mie, hmmm... adevărată provocare! Hai să vedem despre ce e vorba.

          Cartea arată foarte bine, în titlu străbate unda parodică, ilustrația este incitantă, dar surpriza cea mai plăcută vine când deschid volumul: micropovestiri! Wow! În sfârșit! Iată că acest gen și-a făcut loc și la noi! Umor. Încă un wow! Câtă sete de umor este în această țară tristă! Și cât de puțin umor de calitate se publică!

          Este cartea lui Cezar Pârlog, așa cum spune titlul, o carte de dragoste? Sigur că este! Da, chiar de dragoste la plural, de o sută de ori dragoste, căci agenda telefonului mobil este încăpătoare. Spun asta, pentru că volumul, foarte unitar, este organizat pe principiul celor vreo sută de povești, de aproximativ sută de cuvinte fiecare, anexate numerelor de telefon ale unor vreo sută de doamne /domnișoare ordonate alfabetic, din agenda unui tip... tipic de azi! Aș spune că textul AGENDĂ, cu rol de sumar, constituie în sine o povestire, una dintre cele mai simpatice ale volumului, o nadă aruncată chiar de la început cititorului. Găsim acolo o listă de hipocoristice și abrevieri pline de savoare, dintre care: Alina pisi, Alina 2, Anca SF, Andra Metr*, Dana Steaua, Mami, Sori yoga, multe dubluri: Clau, Clau 2 , multiplicări: Miha 2, Miha 3, Miha 4, Miha 22, Miha 24 și chiar ființe neidentificate (??). Ca formulă a cărții, autorul mi-a indicat, într-un mesaj, scrierile lui Dan Rhodes, dar eu i-aș stabili o altă filiație, desigur, după alte principii decât al dimensiunii textelor, și anume Ingeniosul bine temperat. Dicționar onomastic de Mircea Horia Simionescu.

          În fiecare text există un el, care povestește, și o ea, numită cu pretinsă sinceritate prietena mea, amica mea sau iubita mea, pe care bărbatul mărturisește că o adoră, că e marea mea iubire sau alte variante. Hazul apare, desigur, din această formulă de  halima, din aglomerarea de iubiri care mai de care mai sincere, ce se înfiripă, se derulează, decad sau se desfac din cele mai stranii motive ale cotidianului.

          El este un bucureștean de vârstă medie, cam naiv, dar receptiv la oportunități, un gen de Don Juan, mai prozaic nițel decât originalul, bărbat destul de casnic și însurat, cu serviciu și apartament la bloc, însă și cu cont pe Sentimente și foarte activ pe Facebook. Dacă ar fi să-l asemăn cu vreun alt personaj, acesta ar fi Jerry Seinfeld din serialul omonim: nonșalant, superficial, absorbit de  unicitatea și ciudățenia fiecărei relații. Acest el nu este deloc selectiv la femei, pe care le ia așa cum viața i le oferă: mai tinerele cu unghii vopsite albastru sau mai trecute, categoria doamne bine, libere sau măritate, colege de serviciu sau cunoștințe întâmplătoare, excursioniste sau scriitoare, frumoase sau urâte, la nevoie chiar o femeie gonflabilă, căci ceea ce contează este parcurgerea experienței. Ce nu-i iese în realitate, completează din plin cu imaginația, așa cum precizează în ultima povestire, fapt care ne invită să medităm asupra liniei fragile dintre probabil și posibil.

           Umorul netăgăduit provine din contrastul dintre aceste reminiscențe de donjuan idealist, care iubește femeia cu implicare declarativă și superficialitatea evidentă a relațiilor. Dintre idilismul spre care aspiră îndrăgostiții - se plimbă de mână prin Grădina Botanică, hrănesc rățuștele în Herăstrău, merg la Ateneu, citesc poezii - și prozaismul vieții de zi cu zi, care-i cufundă în chestiuni mercantile, culinare, politice sau birocratice. Locul parcurilor este luat rapid de supermarketuri, birouri, RATB, ghena de gunoi, toaletă, spital (de psihiatrie), camere de bloc; al lecturilor elevate - de  ziarul Clik sau Cancan;  al spațiilor romantice - de  Facebook, Google, OLX etc.

          Limbajul este perfect adaptat conținutului, lunecând de la fraze frumos șlefuite (Pe Cezara o iubesc mult, și divinizez acel corp eminamente perfect), care mustesc de ironie, la expresii fruste, agresive (Nesimțitul dracului! „Bărbații toți sunt niște porci!”), pe fondul limbajului uzual contemporan. Jocul bine dozat al registrelor lingvistice generează efecte comice surprinzătoare.

          Ceea ce face șarmul cărții este această acceptare a fuziunii celor două lumi, fantezist-idealistă și vulgar-practică, acomodarea cum se poate la realitate, așa întortocheată, meschină și pe alocuri bizară cum este ea. Acceptarea de către omul modern a unei doze de alienare, de repetabilitate, de clișeizare a situațiilor de viață, inclusiv a relațiilor interpersonale, de relativizare a valorilor. Acceptarea faptului că iubirea pornește de la cele mai sincere intenții, dar cade rapid în banalitate, în stupiditate, chiar în deviații obsesive. De aici toleranța, umorul ca soluție, luarea lucrurilor așa cum sunt, trăirea vieții ca pe o permanentă aventură a cotidianului.

             Nu aș vrea să închei fără câteva precizări despre micropovestire ca gen. Din întâmplare sau nu, Cezar Mihai Pârlog a trimis cartea „la adresă”. Chiar știu „cu ce se mănâncă” acest gen, apărut în spațiul hispano-american sub numele de microrrelatos, deoarece, la rândul meu, l-am cultivat și l-am susținut. În România, a pătruns de câțiva ani, sub numele de flash-fiction, și are succes. Flash-fiction este totuși ceva diferit de microrrelato sau hiperbreve, dimensiunea textelor fiind mai permisivă, mai mare. Acest tip de scriere este foarte agreat în atelierele literare, deoarece permite o redactare și o evaluare rapidă; de obicei sunt concursuri tematice, care generează adevărate explozii ale creativității. Este un tip de proză foarte adaptat ritmului omului modern, care trăiește alert și are doar intervale scurte de timp pentru lectură - în metrou de exemplu (s-a vehiculat ideea scrierii sub forma de SMS). Cine își închipuie că a scrie micropovestiri este un lucru simplu, se înșală. Dimpotrivă, cu cât numărul de cuvinte este mai redus, cu atât importanța fiecărui cuvințel în economia textului este mai mare. Un text bun este unul foarte coerent, de regulă narativ, anecdotic,  interactiv - cititorul este antrenat în descifrarea sensurilor, simbolic, aluziv, cu titlu semnificativ, cu atmosferă bine susținută și cu final surprinzător. Cezar Pârlog s-a adaptat  perfect la cerințele genului, ceea ce, repet, nu e ușor.

            Impresia pe care o lasă Cezar Mihai Pârlog prin volumul „Ce mult te-am iubit!” (Ed. Libris Editorial, 2018) este aceea a unui surfer pe valurile umorului care se ține foarte bine pe placă. Citind, l-am pândit cu sufletul la gură: va cădea în trivial? în erotism de duzină? în satiră demodată?  în bășcălia atât de practicată la noi? în caricatural? în grotesc? Ei bine, nu. Nu o face. Face slalom printre toate aceste tentații și reușește să scrie o proză de calitate, de un umor subtil în felul său, într-o manieră cu totul nouă în peisajul literaturii noastre de azi.

Patul lui Procust before „Patul lui Procust”

Frida Kahlo -The Dream The Bed

          Vă cer îndurare, dragi cititori, pentru anglicismul din titlu; vă asigur că nu din snobism l-am pus acolo, ci, cred, dintr-un spirit năstrușnic ce-mi dă târcoale uneori și mă determină să mă joc cu clișeele (life after life, school before school etc.).

            Luați articolul, dacă vreți, ca pe o ghicitoare literară.

            Tot căutând eu pe la mijlocul lui aprilie ceva de citit, într-o perioadă de penurie de cărți și de inspirație de lectură, am dat peste un destul de cunoscut roman românesc, în care, într-un mod neașteptat, în ciuda faptului că scriitorul, iubit de unii și privit cu condescendență de alții, este asociat cu provincialismul, am întâlnit două motive-cheie ale romanului românesc modern: patul lui Procust și concertul monden, ridicate, desigur, de Camil Petrescu și de Hortensia Papadat-Bengescu la standarde estetice superioare.

            M-am grăbit să cercetez problema, din punct de vedere cronologic, convinsă că iarăși voi putea demonstra faptul că unii scriitori adepți ai modernismului recurg la aplicarea teoriei imitației tale quale, servindu-se cu subiecte și motive de la alții (vezi https://cutia-cu-litere.blogspot.ro/2015/02/recitiri-si-deja-vu-uri-sau-cum-s.html), însă acest lucru s-ar putea aplica, iarăși, doar lui Camil Petrescu, nu și Hortensiei Papadat -Bengescu: romanul cu pricina a fost publicat în 1929, Patul lui Procust în 1933, Concert din muzică de Bach cu doi ani înainte, în 1927. Iată, deci, cum circulația motivelor, sau, poate, a ideilor în epocă și recurența unor realități obsedante ale timpului în operele literare, ne dau, ca în oglinzi paralele, o imagine mai complexă asupra unei epoci.

            Respectivul roman, cu tente autobiografice evidente, tratează teme ca nepotrivirea în cuplu, renunțarea tânărului intelectual superior la o iubire mare, care îi cere prea multă implicare și concesiile făcute societății reconfigurate după război; fresca acestei societăți din ce în ce mai snoabe, în care cultura servește puterea și afacerile, dispariția vechii elite intelectuale și decăderea unei vechi capitale cu valorile ei. Este un roman subiectiv, cu destul de multă introspecție. Ceea ce i se reproșează: sentimentalismul excesiv. Totuși, Lovinescu însuși își exprimă admirația pentru scriitor (un indiciu suplimentar: al doilea prenume al acestuia, puțin cunoscut, este Hipolit).

            Iată motivul procustian, într-o replică a personajului feminin:

            - (...) Eu nu te împiedic, Andi. De ce nu vrei să-nțelegi? Nu-ți altera poftele tale, nevoile tale, impunându-ți-le pe-ale mele. Noi doi ne iubim, dar nu suntem o singură ființă. Suntem doi oameni de sine stătători. Dragostea noastră nu trebuie să ne fie un pat ca al lui Procust; nu trebuie să ne mutilăm personalitățile noastre, ca să devenim identici. Asta distruge dragostea. Andi, dragă, eu respect ființa ta așa cum e. Numai să fii așa cum ești și-n fața mea. Să nu cauți niciodată să menajezi în mine susceptibilități imaginare. Să nu cauți să mă cruți. Dacă vei iubi pe altcineva, spune-mi fățiș: Nu te mai iubesc. Să ne despărțim curați...

            Concertul, pus la cale de sora protagonistului, cu scopul bine mascat de a-l apropia pe Andi de o veche iubire, nu aspiră să fie, în primul rând, un eveniment artistic de înaltă ținută, deși are ca vedetă pe o distinsă cântăreață de operă, ci urmărește consolidarea poziției în elită a organizatoarei și a familiei sale.  În ziare se vorbește despre „marele eveniment artistico-monden al acestei ierni”, care se așteaptă a fi un „regal artistic”, o apologie a familiei în plină ascensiune, iar când evenimentul are loc, el nu dezminte așteptările:

            Lojele și stalurile se pregătiseră pentru un fel de bal static: adică o expoziție de rochii. Nimeni nu socotea această serată de binefacere - cu toată reclama - ca un „regal muzical”, ci ca un pretext de găteală. Și-ntr-adevăr fusese o întrecere de toalete între cucoanele Iașului de după război. Sala fusese plină. Fanache Dobrescu adusese baroul, magistratura, clienții și băncile, iar domnul Iustin Danielescu, Universitatea. „Elita intelectuală a Iașului”, după expresia ziarelor, își „dăduse întâlnire” acolo.

          Cred că ați recunoscut deja romanul: Bal mascat de Ionel Teodoreanu.

Henri Matisse - Les poissons rouges (1912) - Cum am explicat modernismul pornind de la un tablou

Henri Matisse, Les poissons rouges

            Se întâmpla deunăzi să mă frământ pentru a găsi o cale mai directă de a explica, în format sintetic (într-o singură oră!), unor adolescenți, cum e cu modernismul în literatură, care sunt cauzele lui, intenționând, dar reușind doar să ating razant subiectul, să le vorbesc despre descoperirea subconștientului, despre Freud, Jung, apoi despre fenomenologia lui Husserl și intuiționismul bergsonian, despre mutațiile pe care le-au produs în toată gândirea și arta secolului al XX-lea. Nebunie curată! Citiseră doar Arghezi și Blaga, vreo câteva poezii.

            Și atunci, printr-o fericită întâmplare, cum se petrece adesea (vezi coincidențele lui Jung), am dat peste tabloul lui Matisse și am știut că acesta va fi calea ce mai simplă de a-i lămuri, și așa a fost. Au privit, au observat, i-am ghidat în discuții. Iată câteva concluzii.

            Acvariul cu pești simbolizează adâncimea subconștientului/inconștientului, iar imaginea reflectată la suprafața apei, plată, deformată, nedefinită - planul conștiinței. Așezarea exact în mijlocul tabloului a vasului (compoziție ce poate părea naivă, simplistă față de, să spunem, plasarea pe secțiunea de aur) trimite la ideea că psihicul, cu adâncimea lui, devine chiar centrul preocupărilor artistului modern; folosindu-se de elementele universului exterior (acvariu, pești, plante), artistul comunică metaforic și simbolic aspecte esențiale ale universului său interior; arta modernă se caracterizează, deci, prin autoreferențialitate, reflexivitate.

            Faptul că „și un copil ar putea desena așa” exprimă opțiunea artistului modern de a recupera începuturile, experiența artei arhaice, naive, întoarcerea spre primitivism, spre arhetipuri, spre ceea ce zace în inconștientul colectiv, tendință proprie, de exemplu, expresionismului.

            Culorile tari, fără multe nuanțe, ce violentează privitorul (Matisse este considerat, după unele opinii, reprezentant al fauvismului), arată intenția artiștilor de a încalcă regulile obișnuite și de a propune alte principii estetice, potrivite noilor conținuturi - arta și literatura modernă șochează adesea privitorul/cititorul, îl solicită să vadă esențele, să iasă din zona de confort; realitatea nu mai este redată mimetic, ci reinterpretată, reconfigurată.

            Decorul este unul citadin, cu elemente de rafinament (mobilierul, balustrada).

            Starea vegetativă din mediul exterior, exprimată de plante, este  în contrast cu tensiunea latentă, cu pulsiunile subconștientului,  sugerate de mișcarea peștilor. Prezența orhideelor și a peștilor aurii exprimă faptul că există o atracție spre exotism în arta modernă, detectabilă în literatura simbolistă, de exemplu.

            Forma de cerc domină tabloul: a mesei, a vasului, a suportului -  și câtă bogăție de semnificații în simbolul cercului!...; există, de fapt, cinci cercuri sau inele, coaxiale pe verticală, în tablou!

            Scara invită la accesarea, din nou pe verticală, a altor planuri decât cel în care ne aflăm - superior/inferior.

            Peștii devin metafora revelatorie ale unei lumi tăcute, misterioase, formă primară a vieții apărute inițial în planul acvatic (să ne amintim meduzele pe care marea le plimbă sub clopotele verzi ale lui Ion Barbu); culoarea roșu-portocaliu și sugestia peștișorului „de aur” trimit la elementul foc, înțeles ca motor al vieții, al creației, la ideea de tezaur, miracol, iar apa, element complementar, apare drept matrice a energiilor creatoare, depozit al potențialităților, mediu al dizolvării formelor vechi și al renașterii la un nou stadiu.

          Ca reflexie în literatură a imaginii din tablou, iată un fragment arhicunoscut din  În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, în care naratorul plonjează  în adâncimile memoriei, făcând eforturi pentru a găsi „peștișorul de aur” al fericirii pierdute, trezite, în străfulgerarea unei clipe, de aroma și gustul madlenei:

            (...) simt cum tresare în mine ceva care se mişcă, ar vrea să se înalţe, ceva desprins parcă de pe fundul unei mări, de la o mare adâncime; nu ştiu ce este, dar urcă încet;  simt rezistenţa şi aud murmurul distanţelor străbătute. Desigur, ceea ce palpită astfel în adâncul meu este probabil imaginea, amintirea vizuală care, legată de acel gust, încearcă să-l urmeze până la mine. Dar ea se zbate prea departe, prea nedesluşit; abia dacă percep răsfrângerea neutră unde se confundă insesizabilul vârtej al culorilor răscolite; dar nu pot să desluşesc forma, să-i cer, ca singurului interpret cu putinţă, să-mi traducă mărturia contemporanului său inseparabil, gustul, să-i cer să-mi spună despre ce împrejurare anume, despre ce epocă din trecut este vorba. Va ajunge oare până la suprafaţa conştiinţei mele clare această amintire, clipa veche pe care atracţia unei clipe identice a venit să o cheme de atât de departe, să o tulbure, să o ridice din adâncurile mele? Nu ştiu. Acum nu mai simt nimic, s-a oprit, a coborât poate din nou; cine ştie dacă va mai urca vreodată din noaptea sa.

Fredrik Backman „Un bărbat pe nume Ove” - un simpatic roman politically correct

          Dezinvolt, cu caractere bine definite, cu dialoguri rupte din viață, plin de haz, dar și cu accente de duioșie, romanul scriitorului suedez Fredrik Backman (Editura Art 2017) punctează câteva dintre provocările societății actuale, puse în dezbatere mai ales în ultimul deceniu, de tipul discriminare versus toleranță: integrarea imigranților, îngrijirea instituționalizată sau în familie a bătrânilor, educația mai lejeră a tinerei generații, adaptarea la invazia tehnologiei, toleranța față de homosexuali, obezi etc., rolul societății civile în reglarea relațiilor stat - cetățean și în combaterea abuzurilor, toate în povestea simplă a unui om obișnuit: Un bărbat pe nume Ove.

          În esența ei, povestea romanului este una de cartier: Ove, un bărbat pensionat, dar încă în putere, fost președinte al asociației de proprietari, își face rondul în fiecare dimineață, bombănind; este un tipicar, un perfecționist care ține la reguli și la respectarea lor. Toată ordinea existenței lui se clatină când în viața lui pătrund, neinvitați, noii vecini, consultantul IT Lars (Tolomacul), Parvaneh - soția lui gravidă pakistaneză și fetițele lor, care îi solicită ajutorul și i-l oferă chiar și când el nu are niciun chef. Ove se vede nevoit să aibă de-a face și cu alte figuri de tineri aparent debusolați, pe care, când îi cunoaște, constată că nu sunt chiar atât de incceptabili. Inacceptabili rămân doar parveniții necivilizați, plini de tupeu.

         Există în carte o incursiune în trecutul lui Ove, în copilăria aspră, de orfan, adolescența și tinerețea marcate de muncă, greutăți, nedreptăți, dar și întâlnirea unei iubiri unice, la pierderea căreia simte că viața lui nu mai are niciun rost; un trecut în care s-a ghidat după principiile preluate de la tatălui său, iar noțiunile de datorie, corectitudine, devotament, sacrificiu l-au ajutat să-și construiasă o viață cinstită.
         Ove este un bărbat aparținând lumii vechi, cu valorile ei tradiționale, iar romanul ilustrează ieșirea volens-nolens a acestuia din tiparele rigide ale trecutului, din suferința care l-a marcat de-a lungul vieții aspre pe care a dus-o și acceptarea faptului că și atunci când închiderea în carapace pare singura soluție, există șanse de a redescoperi prietenia, omenia, iertarea, afecțiuna, într-un cuvânt - iubirea. Căci fără iubire, Ove este un bărbat incomplet (OVE = LOVE incomplet).

          Zâmbetul mucalit al lui Fredrik Backman, prezent în toate fotografiile sale de autor, plutește peste paginile cărții, parcă pentru a ne spune: Da, am scris un roman politically correct, pentru că, la urma urmei, chiar așa ar trebui să trăim.