Paolo Giordano - „Singurătatea numerelor prime”

          Am ales cartea lui Paolo Giordano pur și simplu după titlu, fiindcă, pe de o parte, a trezit în mine unele vibrații din copilărie, când îndrăgeam matematica (se mai întâmplă!), pe de altă parte, pentru că nu trebuie să fii neapărat un iubitor al matematicii ca să sesizezi  fascinația pe care numerele prime o exercită asupra oricărei minți întrebătoare. Dar, mai ales atunci când afli de existența unor perechi de astfel de numere, numite în matematică „numere prime gemene”, este imposibil să nu cazi pe gânduri și să nu faci o paralelă între natura lor bizară, imprevizibilă și diversitatea tipurilor umane.

          „Singurătatea numerelor prime” de Paolo Giordano  (Editura Polirom, 2018) este un roman de excepție despre persoane care sunt excepții.  Tânărul autor turinez, de formație fizician, scrie o operă de ficțiune despre legătura sufletească aparte a trei adolescenți, Alice, Mattia și Denis,  fiecare ascunzând anumite traume în istoria personală, care le  provoacă  tulburări de comportament.  Aceștia fac față cu greu vieții de zi cu zi, în copilărie și adolescență, dar găsesc o cale să se integreze, să poată să-și continue și chiar să-și realizeze destinul. Ei sunt asemănători numerelor prime.

           Între Alice și Mattia există o legătură subtilă și indestructibilă, niciodată pe deplin comunicată, niciodată suficient împlinită, cei doi fiind, practic, o pereche de „numere gemene”. Conform teoriilor matematice, numerele gemene sunt numere prime  alăturate, despărțite întotdeauna de un  alt număr; de exemplu: 3 şi 5, 5 şi 7, 11 şi 13, 17 şi 19, 41 și 43; incidența lor scade, întâlnindu-se din ce în ce mai rar în șirul numerelor naturale, distribuția lor fiind una asimptotică, însă nesupusă unor reguli.

          Alice Della Rocca este o fetiță foarte slăbuță, cu dificultăți alimentare (are doar 28 de kilograme), împinsă de un tată extrem de aspru spre performanță la ski. Pentru a evita un incident penibil (se scăpase pe ea), care ar acoperi-o de ridicol în ochii colegilor, și pentru a ocoli furia tatălui, ea o ia pe un alt traseu și se accidentează, fiind găsită după mai multe ore în zăpadă.  În urma incidentului, suferă o serie de operații, rămânând cu cicatrici și cu dificultăți de deplasare la un picior.

          Mattia Ballosino are o soră geamănă, Michela, cu retard mintal. În atitudinea părinților plutește învinuirea că, din cauza lui Mattia, mai puternic, sora lui nu s-a putut dezvolta suficient în uter.  La școală, Mattia și sora lui sunt ocoliți de toți copiii. Atunci când un coleg, împins de părinți, îl invită pe Mattia la ziua lui, el este obligat  să o ia și pe Michela; într-o hotărâre de moment,  acesta o lasă pe soră în parc, spunându-i să-l aștepte pe o bancă,  până se va întoarce, foarte repede, să o ia acasă. Dar, prins cu joaca, uită și, pe înserat, constată că aceasta a dispărut, probabil înecată într-un pârâu.  Ea nu va mai fi găsită niciodată. Mattia, neputând gestiona sentimentul de vină, va lua obiceiul de a se automutila, rănindu-se la mâini. El își găsește siguranța în universul științei, al cifrelor, devenind un elev eminent în acest domeniu, dar un însingurat.

          Denis este și el un băiat special, fiindcă are, la rândul lui, un secret, descoperit la vârsta de zece ani, în preajma profesorului de pian: simte o atracție către cei de același sex. El este unul dintre puținii care acceptă amiciția cu Mattia, dar își reprimă pornirile față de el.

          Colegi la aceeași școală, cei trei, adolescenți acum,  devin ținte ale acțiunilor de bullying din partea colegilor. Alice este în mod constant umilită de Viola Bai, fata cea mai populară, și de prietenele acesteia.  La o petrecere, ele hotărăsc să-i „combine” pe cei doi „ciudați” și să îl seducă pe Denis.  Alice și Mattia  simt că au o înțelegere specială, dar tacită, a problemelor fiecăruia.  Pentru a fi acceptată în grupul fetelor, Alice își face chiar un tatuaj cu o pansea („viola”- numele științific), pe care mai târziu îl va șterge cu năduf.  

           Anii dureroși de liceu trec și vine momentul despărțirii.  Într-o după-amiază, când Mattia vine în vizită în camera ei, Alice are ideea de a se fotografia, îmbrăcați ea – în rochia de mireasă a mamei sale, iar el, într-un costum al tatălui ei.  Mattia este rugat să o treacă pragul, în brațe.

          Viața le va separa destinele,  ei se vor maturiza, își vor găsi drumul, cu mai multe dificultăți și goluri decât alții, dar acea zi, în care totul a părut doar un joc, un capriciu, va constitui pentru ei singurul punct de sprijin pe mai departe, clipa de grație care le va da sens vieții, chiar dacă ea nu se va împlini vreodată.  

          Am apreciat romanul pentru acuratețea și siguranța scriiturii, directe, simple, mai degrabă lacunare, adaptată discreției și suferinței pe  care le presupune viața celor ce trăiesc sub semnul unor traume adânci.

          Romanul  a obținut în 2008 Premiul Strega și a fost vândut  în peste un  milion de exemplare în Italia. În scurt timp, el a devenit un bestseller internațional.

Dragoni şi demoni: „O experienţă personală” de Kenzaburō Ōe

Premiul Nobel pentru literatură 1994

       Am tot citi în ultima perioadă autori japonezi, diferiţi între ei de altfel, însă nu reuşesc să definesc ce au atât de special. Un fel de linişte, chiar şi în experienţele traumatizante, un fel de a primi ceea ce vine fără patimă, fără exteriorizare; da, cred că asta este: o lipsă a patosului. Fără hybris, fără râs homeric, fără jeluire tragică fără exhibiții sentimentale. Sentimentele nu lipsesc, dar rămâi cu senzaţia că fiecare individ le trăieşte în pătrăţica lui, în singurătate, dintr-o uzanţă care cere să nu-ţi deranjezi vecinii, în a căror pătrăţică dacă vrei să intri trebuie mai întâi să te ştergi bine pe picioare.  Mă mai nedumereşte, în acest sens, fascinaţia lor pentru cultura europeană, căci îmi pun serioase întrebări asupra felului cum o percep, cum înţeleg, bunăoară, agonia şi extazul din sonetele lui Shakespeare, dintr-un poem de Byron ori dintr-un roman de Flaubert sau Dostoievski.

           Romanul „O experienţă personală” scris de Kenzaburō Ōe (Editura Art, 2012), cu rădăcini adânc înfipte în biografia autorului, are câteva cluuri clare, reperabile chiar din start. Unul este chiar subiectul abordat: naşterea unui copil cu probleme şi tribulaţiile personajului-narator, tatăl, pentru a face faţă acestui accident; altul este tipul de antierou adus în prim-plan: un tânăr cu un trecut relativ dubios, presărat de episoade de alcoolism şi violenţă, căruia îi este greu să se mențină pe linia de plutire; al treilea este, fără îndoială, limbajul, extrem de plastic, presărat cu referiri la lumea animală, care ea însăşi constituie un important strat de semnificaţie.

           Bird (acesta este numele sub care este cunoscut protagonistul), fost masterand, actualmente profesor la o şcoală pregătitoare, s-a căsătorit la 25 de ani cu fiica şefului Catedrei de literatura engleză de la universitatea pe care o absolvise. El şi-a ratat cariera în urma unei "eclipse" de patru săptămâni în care a băut whisky şi a ascultat discuri nonstop, pierzând, în consecinţă, examenele şi fiind silit să se retragă şi să accepte o slujbă umilă. Visul lui, adevărată obsesie, este să meargă în Africa și e dublat de teama că nu şi-l va putea realiza. Romanul începe cu aşteptarea, prelungită, a naşterii primului copil al tinerei familii. În tot acest timp, Bird umblă prin oraş, fără ţintă, intrând în câte un bar pentru a telefona soacrei sale, aflate lângă viitoarea mamă, la spital. Un episod aparent nesemnificativ este acela în care Bird intră într-o prăvălie cu jocuri mecanice. El se vede înconjurat de nişte adolescenţi care purtau toţi jachete ce păreau făcute în Hong Kong pentru americani, brodate cu dragoni aurii şi argintii, şi care scoteau sunete de atac misterioase şi care îl privesc suspicioşi ca nişte animale sălbatice. Ei îl urmăresc şi îl atacă într-o stradă înfundată, îl lovesc puternic, dar apoi pleacă, considerându-l prea bătrân (Bird avea 27 de ani). Acest atac deschide calea confruntării cu proprii demoni, căci simbolul dragonului, fiinţă benefică în cultura orientală, este aici occidentalizat, funcţionând ca simbol al răului, al demonilor interiori. Copilul se naşte cu aspect monstruos: trup sănătos, puternic, dar cap diform, aparent bicefal, în urma unei presupuse hernii cerebrale, cu puţine şanse de supravieţuire şi cu nicio şansă de dezvoltare normală ca intelect. Din acest moment, se declanşează un joc malefic al deciziilor, o conspiraţie a răului şi a ispitirilor. Bird ar vrea să lase copilul în spital, fără să opteze pentru operaţie. Doctorul îi sugerează că ar putea să nu-l mai hrănească suficient, ceea ce Bird acceptă, pentru a-l slăbi şi a-i determina moartea; soacra este de acord în mod tacit, mamei copilului urmând a i se spune, sub pretextul menajării, că a fost vorba de o problemă cardiacă, la care copilul nu a rezistat. Bird trece prin stări psihice dificile; socrul îi dă o sticlă de whisky, iar Bird se duce la o veche prietenă, Himiko, să bea împreună, lăsându-se antrenat într-o ciudată relaţie erotică. El oscilează între durere, umilinţă şi spaimă, se teme de copilul care îi va distruge destinul, visele (Africa), îl vede ca pe un monstru ce trebuie îndepărtat. Copilul rezistă până la data la care ar trebui operat, chiar dacă e subnutrit, iar Bird şi Himiko merg să îl ia de la spital, refuzând intervenţia chirurgicală. Himiko îi spune că ea cunoaşte un doctor care ar putea "termina" treaba. Ei se rătăcesc, (rătăcire nu lipsită de semnificaţie), dar până la urmă găsesc clinica, unde lasă copilul, pentru a i se provoca moartea. Ajunşi într-un bar, într-o discuţie cu un vechi prieten regăsit, Bird are revelaţia greşelii pe care o face: „Ce anume încerc să protejez de monstrul ăla de copil, de am ajuns să fug fără ruşine cu atâta disperare? Ce anume e în mine de mă zbat atâta să mă apăr?” Răspunsul fu teribil: „Nimic! Zero!”  El îi spune lui Himiko că nu mai vrea să fugă de răspundere, se suie într-un taxi şi ia copilul de la doctorul ucigaş. Copilul este operat şi în mare parte recuperat. Salvând copilul, Bird se salvează, în acelaşi timp, pe sine. Pe când Bird şi socrul său merg spre ieşirea din spital, pe lângă ei trece un grup de tineri cu jachete subţiri şi ponosite, brodate cu dragoni, aceiaşi tineri care-l atacaseră mai demult. Tinerii îl ignoră de data aceasta, iar Bird se miră. Socrul îl priveşte cu apreciere şi-i spune că s-a schimbat foarte mult în ultimele două săptămâni şi că nu i se mai potriveşte porecla ridicolă de Bird.

           Romanul are multe niveluri de semnificaţie: obsesia pentru Africa este, poate, obsesia pentru un fond primitiv, animal; acest fond se arată în visele personajului, unde este atacat de facoceri; este prezent în numele său, Bird, desprins dintr-un regn subuman, chiar dacă e înzestrat cu aripi strânse. Limbajul abundă în comparaţii din lumea animală: o locomotivă care trece pare un rinocer gigantic, întrebările cunoscuţilor despre copil i-ar sfâşia nervii asemeni unui rechin, leagănul pregătit pentru fiu pare o insectă uriaşă. Deşi naraţia este la persoana a III-a, din afară, citiorul are acces la toate stările interioare ale protagonistului. Tehnica narativă este neobișnuită, deoarece se apropie de cea comportamentistă, lăsând impresia de limitare la nivelul factual. Între faptele petrecute sau aduse din planul abisal nu există, la nivel textual, înlănţuiri cauzale, dar reţeaua de relaţii cauză-efect se naşte treptat, pe măsura înaintării în lectură, constituindu-se într-un adevărat lanţ karmic. Această ocultare a lanţului cauzal mi se pare unul dintre atuurile scriiturii lui Kenzaburō Ōe.

          „O experienţă personală” nu este doar romanul unei situaţii traumatizante pe care eroul trebuie să o depăşească, ci este, până la urmă, romanul maturizării, al desprinderii de un trecut încărcat şi al pornirii asumate pe un drum nou, al speranţei, pe parcursul căruia anti-eroul se transformă într-un real erou.

Jostein Gaarder - "Fata cu portocale" Ed. Univers 2013 (Oslo 2003)

O altă achiziţie de la Bookfest este Fata cu portocale, de scriitorul norvegian contemporan Jostein Gaarder, apărută la Editura Univers. Vă amintiţi succesul, de acum aproape un deceniu, al romanului Lumea Sofiei, de acelaşi autor? Am avut inspiraţia să cumpăr atunci acea carte, care îmi este, până astăzi, dintre cele mai dragi. Astfel că, descoperind la Bookfest două mici romane de J. Gaarder (Fata cu portocale şi  Ca-ntr-o oglindă, în chip întunecat), nu am stat pe gânduri... Dintre acestea, Fata cu portocale este absolut minunat, scris cu linii simple şi sigure, cu o intrigă extrem de bine construită şi condusă şi, mai ales, romantic, emoţionant până la lacrimi, fără a fi, nicio clipă, romanţios.

            Este un roman de tip Father and son, avându-l în centru pe Georg, un adolescent de 15 ani, al cărui tată murise când el avea vreo patru ani şi despre care nu-şi mai aminteşte nimic, decât ceea ce s-a păstrat în câteva poze şi filme. Mama este recăsătorită cu un bărbat care se poartă frumos cu Georg, iar împreună au o fetiţă. Pasiunea lui Georg este astronomia, el remarcându-se la şcoală printr-un proiect despre satelitul Hubble. Într-o zi, bunicii veniţi în vizită îi înmânează o scrisoare peste timp de la tatăl său, descoperită abia atunci. Citind scrisoarea, Georg trece printr-o avalanşă de sentimente.

            Scrisoarea spune povestea Fetei cu portocale, pe care tatăl său, Ian Olav, o întâlneşte, în mod misterios, în tramvai, pe când era student la medicină şi de care se îndrăgosteşte iremediabil. Vrând să o ajute să ţină punga cu portocale, acestea se împrăştie, el încearcă fără succes să le adune, dar fata îi zâmbeşte şi coboară. Tânărul o caută cu disperare pretutindeni şi reuşeşte, de câteva ori, să o întâlnească prin oraş, însă ea se dovedeşte la fel de enigmatică. Este greu de descris inocenţa şi pasiunea acestei idile, plină de stângăciile îndrăgostitului şi de naturaleţea fetei. Ea îi cere să o aştepte şase luni, fără explicaţii, apoi îi trimite o scrisoare din Sevilla. Încălcându-şi promisiunea, Ian Olav o caută cu aceeaşi perseverenţă în oraşul spaniol şi o descoperă, studentă la arte. Iubirea se împlineşte şi misterele se rezolvă, dar nu aş vrea să dezvălui mai mult. Desigur, Georg descoperă că Veronika, fata cu portocale, este mama sa. Tatăl îi cere, în scrisoare, să-i răspundă la o întrebare: dacă ar putea alege să se nască sau nu, ştiind că a te naşte presupune şi a fi fericit, dar şi a suferi şi a pierde tot, ar alege viaţa? Georg îşi aminteşte pentru prima dată de tatăl său şi de ultima seara petrecută împreună, pe veranda casei, când acesta i-a vorbit despre cer şi i-a arătat constelaţiile şi realizează că tatăl i-a transmis pasiunea pentru stele. În final, Georg se împacă cu trecutul şi cu prezentul, iar răspunsul său final la întrebarea tatălui este "da", ar alege să trăiască. Cartea impresionează prin importanţa mesajului tatălui pentru fiul său, prin care îi transmite pasiunea pentru viaţă, pentru cunoaştere şi pentru iubire, practic îl învaţă frumuseţea şi importanţa iubirii şi a luptei pentru împlinire. Georg învaţă, singur, şi lecţia iertării, îşi înţelege mama şi îi acceptă opţiunile, astfel se maturizează.

            Nu vreau să închei fără a aminti ecranizarea cărţii, sub titlul Appelsinpiken (Fata cu portocale), film norvegian, puţin diferit, dar fermecător şi el (se găseşte, subtitrat, pe net), care, cu mijloace specifice, spune aceeaşi poveste simplă şi universală.

Imagine din filmul Appelsinpiken

Aquarius

Mi-am făcut o barcă dintr-un zâmbet.

L-am cioplit cu greu,

am întins mult de el, ca să-i dau

curbura necesară.

Să poată pluti peste ape.

Nu ştiam să zâmbesc,

nu-mi trebuia asta. 

Îmi vedeam de ogorul meu,

de roadele mele trudite cu greu,

cu fruntea-n pământ,

la mila cerului.

Dar au venit

ape negre,

şi mi-au înecat câmpul.

Şi a trebuit să fug, pentru a nu pieri.

Acum, în fiecare zi mă gândesc la barca mea,

la cum s-o fac mai straşnică,

să-i dau lustru, să-i pun  vele

sau mai bine motoare.

Mi-am uitat rostul

şi m-am apucat de o treabă nouă,

necunoscută,

pe nepusă masă.

Nu c-aş fi vrut, dar ştiu

că e pe viaţă şi pe moarte.

Mi-am armat, mi-am nichelat zâmbetul.

Îl voi face un Titanic

sau măcar o Arcă,

să pot salva câteva animale.

Am auzit că tot pâmântul va fi înghiţit de ape.

Unde mă duc? Cât voi pluti în derivă?

N-am un răspuns.

Nu e timp de răspunsuri.