„Moartea este sfârșitul unei închisori întunecate”- mormintele cavalerilor ioaniți din Valletta, Malta

          Odată ce intri în catedrala cavalerilor ioaniți, ai strania senzație că pășești pe o imensă masă de tarot, în care cărțile, perfect aliniate, au suferit o grozavă anomalie: a treisprezecea carte, Moartea, și-a ieșit din ramă, s-a multiplicat, și-a extins teritoriul și a contaminat celelalte simboluri. Niciunde nu mi-a fost dat să văd atâtea cranii, oase încrucișate, schelete cu coasa în mână reprezentate în artă, trâmbițându-și victoria asupra muritorilor, ca în Co-Catedrala Sf. Ioan din Valletta, Malta.

          Oricum, de cum îți propui să o vizitezi (și nu trebuie ratată), surprizele se țin lanț. Exteriorul acestei construcții închinate Sf. Ioan Botezătorul este foarte sobru, din piatra calcaroasă galbenă (limestone), ce alcătuiește însăși materia insulei, și pe care o întâlnești pretutindeni. Construită între 1572 și 1577, în stil manierist, a fost redecorată în interior în 1660, devenind astfel una dintre capodoperele arhitecturii baroce europene. Masivă, foarte sobră, are ceva din aerul unei piramide. Trei orologii decorează fațada: unul arată orele, altul zilele saptămânii, iar al treilea data. Obsesia timpului, a luptei cu timpul, se observă încă de aici.

          Pe cât de austeră este la exterior, pe atât de orbitor de fastuoasă este în interior. Practic, este placată în aur. Coloanele masive, cu arcade semicirculare, ce susțin structura navei centrale sunt atât de bogat ornamentate cu motive aurite, cruci malteze, coroane, încât rămâi fără cuvinte. Ai impresia că ai pătruns în peștera comorii lui Ali Baba sau în camera mortuară a  unui faraon. Ca și piramidele, această catedrală este o imensă casă a morții, unde gloria acestei lumi stă laolaltă cu spectrul trecerii în altă dimensiune. 405 este numărul mormintelor de cavaleri și înalți prelați, care acoperă întreaga suprafață a catedralei. Pe lângă acestea, numeroase fresce, tablouri (două, excepționale, aparținând lui Carravaggio), statui. Executate în marmură

de diferite culori, după tehnica pietre dure, pietrele tombale conțin blazonul celui decedat, înconjurat de motive alegorice, care dau știre despre faptele de arme, faima și onoarea acestuia, și inscripții în limba latină.

          Imaginile craniilor, ale scheletelor ce apar pretutindeni țin de gustul barocului pentru macabru și dau dovadă de cât de aproape se simțea suflul morții în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea.
          Am căutat destul de mult date despre aceste simboluri, fără a putea spune că am ajuns chiar până la esența lucrurilor. Ideea este că toate aceste reprezentări se referă la faptul că moartea nu era văzută de omul medieval drept un sfârșit, ci un stadiu intermediar și necesar pentru a avea acces la viața veșnică. Ea eliberează sufletul de trup și intermediază călătoria lui spre un alt stadiu. Să nu uităm că în religia  catolică există purgatoriul, acel spațiu al curățirii, al purificării de păcatele adunate în timpul vieții. Imaginile funcționează ca un memento mori, sau ca un vanitas vanitatum, denunțând viața ca iluzie, „fum”, moartea fiind înțeleasă ca o eliberare din închisoarea trupului și a acestei lumi.

          Iată câteva inscripții de pe aceste pietre funerare,care mi-au atras atenția în mod deosebit: 

          














Mors libera non dominabitur - Moartea va fi liberă, nu va fi dominată (de timp?) scrie pe, poate, cea mai interesantă dintre ele; Moartea sfărâmă ceasul cu o mână și ține o coroană în cealaltă; coasa este petrecută prin simbolul uroborus, șarpele care se autodevorează, care simbolizează unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Uroborus a fost foarte important în simbolismul religios și mitologic și a fost folosit frecvent și în ilustrații alchimice (cf. wikipedia). Folosesc aici prilejul de a menționa, într-o formă simplificată,

faptul că scheletul corespunde, în alchimie, celui de-al doilea stadiu pe drumul desăvârșirii (magnum opus), acela de albedo, al curățirii, purificării, precedat de nigredo, al descompunerii și putrefacției și urmat de rubedo, al împlinirii depline (stadiul aurului, al găsirii pietrei filosofale).

          Claudit dum reserat -  Închide până când  deschide. Moartea pune capăt drumului vieții, ca apoi să deschidă drumul spre cele veșnice. Se poate observa secera care sfărâmă ancora ce ne ține legați de această lume.

          
          Venit hora eius, veniet et tua = a venit ceasul lui, va veni și al tău. Iarăși ceasul, ce conține, foarte intertesant, o hartă a Mediteranei, unde se află, în centru, Malta însăși. Avertismentul depășește individualul, devenind un mesaj urbi et orbi.

          La Morte e fin d'una prigione oscura (it.) = Moartea este sfârșitul unei închisori întunecate; pentru cel ce și-a vărsat sângele în fapte de arme, se sugerează pe blazon.

          
          Pe omul secolului al XXI-lea aceste reprezentări îl pot face să schițeze un zâmbet în colțul gurii, dat fiind amestecul de naivitate și grandoare barocă al imaginilor, însă unda funestă se insinuează, ne ajunge și ne invită să reflectăm, dacă nu la viața de apoi, măcar la epocile trecute și la misterele ce înconjoară încă acest ordin al cavalerilor de Malta.

„Tinerețe fără tinerețe” („Youth Without Youth”) - un film de artă Coppola - Eliade

Francis Ford Coppola

         Pasionații de proza fantastică a lui Mircea Eliade vor regăsi în filmul Tinerețe fără tinerețe / Youth Without Youth (2007) regizat de Francis Ford Coppola (Nașul, Apocalypse Now etc.) o poveste de iubire peste timp, ce începe la Piatra Neamț, își poartă eroii în Bucureștiul interbelic, în Elveția, India, Malta, într-o experiență mistuitoare. O distribuție de excepție reunește numele unor importanți actori englezi, români și germani.  În rolurile principale: Tim Roth și frumoasa Alexandra Maria Lara, Bruno Ganz, în alte roluri: Marcel Iureș, Florin Piersic Jr., Adrian Pintea, Matt Damon, Mircea Albulescu, Alexandru Repan, Ana Maria Marinca, Dragoș Bucur, Andi Vasluianu, Mirela Oprișor.

          Filmul a fost, desigur, o piatră de încercare pentru regizor, care a abordat acest text pentru a regăsi, probabil, ca și eroul nuvelei, ceva din mirajul tinereții pierdute: "Pentru mine a face acest film înseamnă de fapt o întoarcere la idealurile cinematografice pe care le aveam pe când eram student" mărturisea Coppola.

          Am fost curioasă a descoperi ce poate înțelege cineva necrescut în orizontul tragic al unui basm atât de obsedant ca Tinerețe fără bătrânețe din sensurile nuvelei lui Mircea Eliade. Am mai văzut o ecranizare după Eliade, La nuit Bengali (1988, regia Nicolas Klotz), după Maitreyi, cu Hugh Grant în rolul Allen, în care accentul nu cădea, cum ar fi fost firesc, pe profunzimea poveștii, ci mai mult pe viața englezilor în India. Și aici, dar într-o mult mai mică măsură, am avut aceeași impresie, că sensurile adânci scapă printre degete, că acel sentiment românesc al ființei nu poate fi exprimat de cineva care nu îl are în sânge și în istoria lui culturală. Poate și de aceea critica de specialitate l-a și apreciat, dar a și șovăit la primirea filmului, ba au existat chiar voci care l-au considerat prea complicat și greu de urmărit. 

          Filmul lui Coppola respectă atmosfera și subiectul nuvelei, atât cât se poate reflecta într-un film, îi păstrează poezia, dar parcă înclină balanța prea mult către zona obscură, înspăimântătoare. Tim Roth nu mi s-a părut o alegere inspirată. Părea în vârstă și când trebuia să fie tânăr și nu avea aerul unui profesor de lingvistică și nici al unui îndrăgostit. Actorii români m-au surprins într-adevăr plăcut, în special Alexandra Maria Lara, Marcel Iureș și Adrian Pintea, cel din urmă aproape de nerecunoscut prin machiaj, în rolul unui sacerdot indian. Trecutul învăluit în nostalgie a fost interesant reflectat în nuanțe sepia, de fotografie de demult; am remarcat interioarele cu obiecte vechi, grăitoare, imaginile perfect alese din țară (treptele din Piatra Neamț, atât de bogate ca simboluri!); imaginile din străinătate, fără niciun exces folosite, au susținut perfect povestea, mai ales cele din Malta, cu finalul iubirii. Aspectul cel mai puțin reușit l-au constituit câteva dintre efectele speciale (apariția din neant a unor trandafiri, dedublarea personajului etc.), alături de altele extrem de reușite (personajul care își pierde dinții, femeia ce îmbătrânește), dar costumele, machiajul, fondul muzical, tehnicile de filmare au fost demne de un film de artă.

          Difuzat pe larg în nenumărate țări, mai puțin la noi, Youth without Youth este un film ce merită văzut. Se găsește subtitrat în română pe câteva site-uri de filme online.

          Povestea, pe scurt: profesorul Dominic Matei, ajuns la o vârstă foarte înaintată, deprimat pentru că nu-și poate termina lucrarea despre originea limbajului, este lovit de un trăsnet în fața Gării de Nord din București în noaptea de Înviere.  În spital, când i se înlătură bandajele, se constată că a întinerit. Cazul este ținut secret o vreme, dar este, în cele din urmă, descoperit de Securitate, care trimite o tânără seducătoare să-i smulgă secretul. Profesorul nu doar că își regăsește condiția fizică de la 30 de ani, dar constată că intelectul său capătă puteri uluitoare. El înțelege dintr-odată orice limbă; interesul său se îndreaptă spre limbile vechi; astfel, constată că poate descifra orice manuscris, oricât de vechi, în orice alfabet. El o întâlnește accidental pe frumoasa Laura, avatar al Veronicăi, iubita sa din prima tinerețe și al lui Rupini, o femeie din India, din  timpuri preistorice. Împreună cu un grup de cercetători din domeniul culturilor vechi, Dominic Matei și Laura pleacă în India și găsesc peștera în care a murit Rupini în urmă cu mii de ani și osemintele acesteia. Laura are capacități mediumice; prin regresie în timp, ea îl conduce pe Dominic înapoi prin epoci, vorbind în limbi din ce în ce mai vechi, nemaiauzite vreodată. Îndrăgostit profund de aceasta și observând că experiențele extratemporale o epuizează (ea începe să îmbătrânească accelerat), Dominic renunță la cercetări și-i cere să se despartă de el. Chemarea de a se întoarce în orașul natal devine din ce în ce mai puternică. Reîntors la Piatra Neamț, la Cafeneaua Select, unde se afla la începutul filmului, Dominic își regăsește bătrânii prieteni, care îl recunosc. El moare la ieșirea din cafenea, iar în hainele moderne se descoperă trupul său de om bătrân. Ca în orice nuvelă fantastică, finalul e învăluit într-o notă de ambiguitate, privitoare la realitatea faptelor. 
          Mie filmul lui Coppola mi-a plăcut și am petrecut două ore pline de miez vizionându-l.