 |
| Hemingway și familia sa |
Întotdeauna m-a uimit un lucru: cum un scriitor cu adevărat
bun te poate face să citești zeci, sute de pagini despre lucruri care, în viața
de zi cu zi, nu te interesează deloc sau poate chiar îți repugnă.
Asta mi s-a întâmplat mai demult cu o carte a
lui Ernest Hemingway, și nu e vorba despre binecunoscuta parabolă din „Bătrânul
și marea”, ci despre ultimul lui roman, „Insulele lui Thomas Hudson”, inspirat
din viața sa în Cuba; personajul, un pictor retras pe o insulă, își învață băieții veniți în vacanță să
pescuiasă minunații pești-spadă și alte soiuri de pești uriași, scene care se transformă
în adevărate probe inițiatice pentru tinerii fii. Există atâta bucurie, atâta
pasiune, atâta luptă, atâta onoare și glorie ascunse sub confruntarea cu
„monștrii” apelor, încât ai vrea să fii și
tu acolo, ai vrea să-ți simți și tu mâinile zdrelite pe undiță, să lupți și tu
până la epuizare pentru a scoate la lumină acele splendide fiare. În a doua
parte, însă, acești excepționali copii, proaspăt glorificați prin izbândă, mor într-un accident de avion, dovadă
că viața nu ține cont de coerența mitului și a poveștilor. De când am citit
„Insulele lui Thomas Hudson”(„Insule în derivă” în altă traducere), îmi imaginez viața ideală ca aceea de la ferma la care trăia pictorul, cu libertatea
și bucuria ce se degajă din paginile volumului, asta în contextul în care eu
însămi nu am pescuit niciodată și nici nu o voi face, căci nu mă atrage prea
mult apa cu adâncurile ei.
 |
| Ernest Hemingway |
O altă carte care m-a impresionat, în alt fel de data aceasta, tot
prin zecile de pagini în care este descris oceanul, este
„Martin cel avid”, a scriitorului
englez
William Golding, în care, cu cruzimea caracteristică, descrie lupta cu
valurile a unui naufragiat căzut de pe un vapor torpilat de un submarin german
în timpul războiului. Acuitatea senzațiilor, sălbăticia apei, suferința protagonistului,
stările confuze de conștiință sunt descrie cu atâta precizie, că nu poți să
nu le citești cu implicare și groază. Chris Martin se salvează nu pe o insulă exotică,
asemenea lui Robinson Crusoe, ci pe o stâncă golașă din Atlantic, unde nu are
adăpost și hrană și se zbate zile în șir, fără succes, pentru a supraviețui și a fi
salvat; insula se dovedește a fi o parabolă a Purgatoriului.
Cei doi scriitori și-au valorificat propria experiență de
viață, căci Hemingway prinde primul pește la doi ani, îndrumat de tatăl
său, iar pescuitul îi va rămâne o pasiune pentru toată viața; William
Golding, la rândul său, a
luat parte, în Marina britanică, la debarcarea din Normandia și la
operațiunea
de scufundare a unui crucișător german.
P.S. Cei doi nu erau chiar așa bătrâni când au scris cărțile
respective, W. Golding avea 45 de ani cînd a scris „Martin cel avid”, iar
Ernest Hemingway avea 53 de ani când a scris „Bătrânul și marea” („Insulele
lui Thomas Hudson” a apărut postum). Ei sunt cunoscuți însă mai ales cu pozele
mai târzii; Hemingway a luat premiul Nobel în 1954, iar Golding în 1983.
P.P.S.
Ar fi trebuit, desigur, să-i menționez, de la noi, pe Radu Tudoran și pe Jean Bart.
Poate în alt articol.
 |
| William Golding |
 |
| William Golding |
