Patul lui Procust before „Patul lui Procust”

Frida Kahlo -The Dream The Bed

          Vă cer îndurare, dragi cititori, pentru anglicismul din titlu; vă asigur că nu din snobism l-am pus acolo, ci, cred, dintr-un spirit năstrușnic ce-mi dă târcoale uneori și mă determină să mă joc cu clișeele (life after life, school before school etc.).

            Luați articolul, dacă vreți, ca pe o ghicitoare literară.

            Tot căutând eu pe la mijlocul lui aprilie ceva de citit, într-o perioadă de penurie de cărți și de inspirație de lectură, am dat peste un destul de cunoscut roman românesc, în care, într-un mod neașteptat, în ciuda faptului că scriitorul, iubit de unii și privit cu condescendență de alții, este asociat cu provincialismul, am întâlnit două motive-cheie ale romanului românesc modern: patul lui Procust și concertul monden, ridicate, desigur, de Camil Petrescu și de Hortensia Papadat-Bengescu la standarde estetice superioare.

            M-am grăbit să cercetez problema, din punct de vedere cronologic, convinsă că iarăși voi putea demonstra faptul că unii scriitori adepți ai modernismului recurg la aplicarea teoriei imitației tale quale, servindu-se cu subiecte și motive de la alții (vezi https://cutia-cu-litere.blogspot.ro/2015/02/recitiri-si-deja-vu-uri-sau-cum-s.html), însă acest lucru s-ar putea aplica, iarăși, doar lui Camil Petrescu, nu și Hortensiei Papadat -Bengescu: romanul cu pricina a fost publicat în 1929, Patul lui Procust în 1933, Concert din muzică de Bach cu doi ani înainte, în 1927. Iată, deci, cum circulația motivelor, sau, poate, a ideilor în epocă și recurența unor realități obsedante ale timpului în operele literare, ne dau, ca în oglinzi paralele, o imagine mai complexă asupra unei epoci.

            Respectivul roman, cu tente autobiografice evidente, tratează teme ca nepotrivirea în cuplu, renunțarea tânărului intelectual superior la o iubire mare, care îi cere prea multă implicare și concesiile făcute societății reconfigurate după război; fresca acestei societăți din ce în ce mai snoabe, în care cultura servește puterea și afacerile, dispariția vechii elite intelectuale și decăderea unei vechi capitale cu valorile ei. Este un roman subiectiv, cu destul de multă introspecție. Ceea ce i se reproșează: sentimentalismul excesiv. Totuși, Lovinescu însuși își exprimă admirația pentru scriitor (un indiciu suplimentar: al doilea prenume al acestuia, puțin cunoscut, este Hipolit).

            Iată motivul procustian, într-o replică a personajului feminin:

            - (...) Eu nu te împiedic, Andi. De ce nu vrei să-nțelegi? Nu-ți altera poftele tale, nevoile tale, impunându-ți-le pe-ale mele. Noi doi ne iubim, dar nu suntem o singură ființă. Suntem doi oameni de sine stătători. Dragostea noastră nu trebuie să ne fie un pat ca al lui Procust; nu trebuie să ne mutilăm personalitățile noastre, ca să devenim identici. Asta distruge dragostea. Andi, dragă, eu respect ființa ta așa cum e. Numai să fii așa cum ești și-n fața mea. Să nu cauți niciodată să menajezi în mine susceptibilități imaginare. Să nu cauți să mă cruți. Dacă vei iubi pe altcineva, spune-mi fățiș: Nu te mai iubesc. Să ne despărțim curați...

            Concertul, pus la cale de sora protagonistului, cu scopul bine mascat de a-l apropia pe Andi de o veche iubire, nu aspiră să fie, în primul rând, un eveniment artistic de înaltă ținută, deși are ca vedetă pe o distinsă cântăreață de operă, ci urmărește consolidarea poziției în elită a organizatoarei și a familiei sale.  În ziare se vorbește despre „marele eveniment artistico-monden al acestei ierni”, care se așteaptă a fi un „regal artistic”, o apologie a familiei în plină ascensiune, iar când evenimentul are loc, el nu dezminte așteptările:

            Lojele și stalurile se pregătiseră pentru un fel de bal static: adică o expoziție de rochii. Nimeni nu socotea această serată de binefacere - cu toată reclama - ca un „regal muzical”, ci ca un pretext de găteală. Și-ntr-adevăr fusese o întrecere de toalete între cucoanele Iașului de după război. Sala fusese plină. Fanache Dobrescu adusese baroul, magistratura, clienții și băncile, iar domnul Iustin Danielescu, Universitatea. „Elita intelectuală a Iașului”, după expresia ziarelor, își „dăduse întâlnire” acolo.

          Cred că ați recunoscut deja romanul: Bal mascat de Ionel Teodoreanu.

Henri Matisse - Les poissons rouges (1912) - Cum am explicat modernismul pornind de la un tablou

Henri Matisse, Les poissons rouges

            Se întâmpla deunăzi să mă frământ pentru a găsi o cale mai directă de a explica, în format sintetic (într-o singură oră!), unor adolescenți, cum e cu modernismul în literatură, care sunt cauzele lui, intenționând, dar reușind doar să ating razant subiectul, să le vorbesc despre descoperirea subconștientului, despre Freud, Jung, apoi despre fenomenologia lui Husserl și intuiționismul bergsonian, despre mutațiile pe care le-au produs în toată gândirea și arta secolului al XX-lea. Nebunie curată! Citiseră doar Arghezi și Blaga, vreo câteva poezii.

            Și atunci, printr-o fericită întâmplare, cum se petrece adesea (vezi coincidențele lui Jung), am dat peste tabloul lui Matisse și am știut că acesta va fi calea ce mai simplă de a-i lămuri, și așa a fost. Au privit, au observat, i-am ghidat în discuții. Iată câteva concluzii.

            Acvariul cu pești simbolizează adâncimea subconștientului/inconștientului, iar imaginea reflectată la suprafața apei, plată, deformată, nedefinită - planul conștiinței. Așezarea exact în mijlocul tabloului a vasului (compoziție ce poate părea naivă, simplistă față de, să spunem, plasarea pe secțiunea de aur) trimite la ideea că psihicul, cu adâncimea lui, devine chiar centrul preocupărilor artistului modern; folosindu-se de elementele universului exterior (acvariu, pești, plante), artistul comunică metaforic și simbolic aspecte esențiale ale universului său interior; arta modernă se caracterizează, deci, prin autoreferențialitate, reflexivitate.

            Faptul că „și un copil ar putea desena așa” exprimă opțiunea artistului modern de a recupera începuturile, experiența artei arhaice, naive, întoarcerea spre primitivism, spre arhetipuri, spre ceea ce zace în inconștientul colectiv, tendință proprie, de exemplu, expresionismului.

            Culorile tari, fără multe nuanțe, ce violentează privitorul (Matisse este considerat, după unele opinii, reprezentant al fauvismului), arată intenția artiștilor de a încalcă regulile obișnuite și de a propune alte principii estetice, potrivite noilor conținuturi - arta și literatura modernă șochează adesea privitorul/cititorul, îl solicită să vadă esențele, să iasă din zona de confort; realitatea nu mai este redată mimetic, ci reinterpretată, reconfigurată.

            Decorul este unul citadin, cu elemente de rafinament (mobilierul, balustrada).

            Starea vegetativă din mediul exterior, exprimată de plante, este  în contrast cu tensiunea latentă, cu pulsiunile subconștientului,  sugerate de mișcarea peștilor. Prezența orhideelor și a peștilor aurii exprimă faptul că există o atracție spre exotism în arta modernă, detectabilă în literatura simbolistă, de exemplu.

            Forma de cerc domină tabloul: a mesei, a vasului, a suportului -  și câtă bogăție de semnificații în simbolul cercului!...; există, de fapt, cinci cercuri sau inele, coaxiale pe verticală, în tablou!

            Scara invită la accesarea, din nou pe verticală, a altor planuri decât cel în care ne aflăm - superior/inferior.

            Peștii devin metafora revelatorie ale unei lumi tăcute, misterioase, formă primară a vieții apărute inițial în planul acvatic (să ne amintim meduzele pe care marea le plimbă sub clopotele verzi ale lui Ion Barbu); culoarea roșu-portocaliu și sugestia peștișorului „de aur” trimit la elementul foc, înțeles ca motor al vieții, al creației, la ideea de tezaur, miracol, iar apa, element complementar, apare drept matrice a energiilor creatoare, depozit al potențialităților, mediu al dizolvării formelor vechi și al renașterii la un nou stadiu.

          Ca reflexie în literatură a imaginii din tablou, iată un fragment arhicunoscut din  În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, în care naratorul plonjează  în adâncimile memoriei, făcând eforturi pentru a găsi „peștișorul de aur” al fericirii pierdute, trezite, în străfulgerarea unei clipe, de aroma și gustul madlenei:

            (...) simt cum tresare în mine ceva care se mişcă, ar vrea să se înalţe, ceva desprins parcă de pe fundul unei mări, de la o mare adâncime; nu ştiu ce este, dar urcă încet;  simt rezistenţa şi aud murmurul distanţelor străbătute. Desigur, ceea ce palpită astfel în adâncul meu este probabil imaginea, amintirea vizuală care, legată de acel gust, încearcă să-l urmeze până la mine. Dar ea se zbate prea departe, prea nedesluşit; abia dacă percep răsfrângerea neutră unde se confundă insesizabilul vârtej al culorilor răscolite; dar nu pot să desluşesc forma, să-i cer, ca singurului interpret cu putinţă, să-mi traducă mărturia contemporanului său inseparabil, gustul, să-i cer să-mi spună despre ce împrejurare anume, despre ce epocă din trecut este vorba. Va ajunge oare până la suprafaţa conştiinţei mele clare această amintire, clipa veche pe care atracţia unei clipe identice a venit să o cheme de atât de departe, să o tulbure, să o ridice din adâncurile mele? Nu ştiu. Acum nu mai simt nimic, s-a oprit, a coborât poate din nou; cine ştie dacă va mai urca vreodată din noaptea sa.

O minune de tablou şi povestea lui

Flaming June, autor Frederic Leighton, 1895

În 2010, vizitând muzeul Belvedere (Lower Belvedere) din Viena, am văzut "pe viu" acest tablou, care m-a surprins şi m-a fascinat iremediabil. Deşi, iubitoare fiind a picturii, pot spune că am idee despre principalele capodopere în acest domeniu, nu cunoşteam acest tablou, nici din albume, nici din alte surse, iar de autorul său, pictorul englez Frederic Leighton, nu auzisem.       Opera se afla expusă în ultima sală a unei expoziţii Art Nouveau, dar mie mi se părea prea puţin produsul acestui curent, deşi atitudinea personajului, liniile spiralate, aspectul vegetal - aveam impresia că mă aflu în faţa unei imense camelii înflorite - justifica această apropiere. Culoarea, de o îndrăzneală extremă, acest oranj pur şi simplu, părea mai degrabă a sta sub semnul experienţelor impresioniste, iar chipul oarecum convenţional, atitudinea  statuară a personajului (postura a fost asemănată cu Noaptea lui Michelangelo) mă trimiteau la neoclasicsm.

Oranjul este o culoare dificilă, iar a ocupa mai mult de jumătate din tablou cu această culoare, într-o compoziţie central-simetrică este un pariu extrem, o nebunie! Titlul mi se pare, de asemenea, foarte modern, prin ambiguitate: Flaming June. (Iunie în flăcări sau June cea înfocată?) Frumoasa adormită pare ingenuă, dar e înconjurată de o aureolă de flăcări. Ce reprezintă aceste flăcări? Instinctele latente? Păcatul, ispita? Fundalul cu apele liniştite şi argintii, leandrul înflorit (interpretat ca plantă toxică, a morţii), balustrada şi umbrarul trimit la seninătatea lumii elenistice, dar canapeaua din prim-plan, cu drapajele maronii şifonate ne aduc în modernitate. Un tablou unic, al contrastelor, al confluenţei unor tendinţe diverse, bogat-simbolic şi de mare impact vizual.

Imaginea acestui original tablou m-a urmărit în timp, astfel că, alegând să scriu aici despre el, am căutat date şi am aflat lucruri interesante. Autorul său, Frederic Leighton (1830 - 1896), cunoscut drept Sir Frederic Leighton între 1878 şi 1896, a fost pictor şi sculptor, cunoscut mai ales pentru subiectele biblice, istorice sau clasice. A studiat la Academia de Artă din Florenţa şi a petrecut patru ani la Paris, unde i-a cunoscut pe Ingres, Delacroix, Corot şi Millet. În 1860 se întoarce la Londra, unde se alătură mişcării pre-rafaelite din pictură. Devine cavaler şi baronet. În 1896 primeşte titlul nobiliar, fiind primul pictor care este făcut pair, dar, după o singură zi, moare de angină pectorală.

Flaming June este pictată cu un an înaintea morţii sale (ulei pe pânză, cu dimensiunile 120x120 cm). Este considerată magnum opus al acestui artist. Actriţa Dorothy Dene este presupusul model al tabloului.

Opera, în mod cert, îşi depăşeşte epoca, fiind azi asimilată modernismului timpuriu. Tabloul nu s-a bucurat de succes în Europa, fiind preţuit la o licitaţie din 1960 la doar140 $, dar nici aşa nu s-a vândut. În 1963, Luis A. Ferré, industriaş şi politician costarican, ales guvernator cinci ani mai târziu, călătoreşte în Europa şi doreşte să achiziţioneze opere de artă pentru muzeul pe care îl înfiinţase în ţara sa. Găseşte acest tablou într-o galerie din Amsterdam, abandonat într-un colţ, şi îl cumpără cu 1000 $. Astfel, tabloul ajunge la Museo de Arte de Ponce din Costa Rica, în custodia căruia se află până în prezent. Astăzi este considerat o capodoperă, care ajunge doar "în turneu" în muzeele europene şi mă consider extrem de norocoasă că am putut-o vedea în original.