Orhan Pamuk - Muzeul inocenței. Un cercel pierdut și un bărbat „nebun” din iubire

           Nu mă consider un lector chiar inocent, ci mai degrabă unul care, trăind atât de mult în preajma cărților, și-a cam pierdut inocența. Tocmai de aceea, faptul că romanul lui Orhan Pamuk m-a făcut să mă las total absorbită între file, să mă implic emoțional atât de tare, încât să ajung să-mi spun, ca în adolescență, că aș vrea ca povestea să nu se mai termine, să-mi imaginez fel de fel de continuări și să mă întreb ce surpriză voi avea în final, a însemnat o regăsire a unei atât de necesare inocențe a lecturii, echivalente cu o recuperare a  temeiului adevărat al narării.

          „Muzeul inocenței” este povestea lui Kemal Basmaci, un bărbat din lumea bună a Istanbulului anilor '60, dintr-o familie bogată și respectată, care, în preajma logodnei cu o fată pe măsură, cu studii la Sorbona, pe care o

admiră și o iubește, se îndrăgostește fulgerător și definitiv de o tânără de 18 ani, alături de care cunoaște cea mai profundă fericire. Această întâlnire îi deturnează destinul, el angajându-se pe un drum plin de sacrificii, de umilințe și de renunțări, care îi cere o răbdare infinită, îl face să treacă de la iubirea carnală la cea platonică, în timp ce iubirea sa devine, în ochii celorlalți, o obsesie, o monomanie. Aceasta este concretizată în sustragerea de obiecte atinse de iubita sa, din care va alcătui, la final, Muzeul Inocenței. Tânăra Füzun, obiectul idolatriei lui Kemal, este o aspirantă la un concurs de frumusețe (dintre primele astfel de manifestări din Turcia post-Atatürk), care, necalificându-se, lucrează ca vânzătoare la un magazin de genți. Viața lui Füsun este un șir de ratări: a examenului de facultate, a luării permisului de conducere (îl obține după nenumărate încercări), a lansării ca actriță în tânăra industrie cinematografică turcă și, desigur, a formării unei familii alături de Kemal, cauzată de ezitările bărbatului care trăia încă în sfera opreliștilor sociale. Fără a fi neapărat o ființă vulgară, Füzun trăiește într-o lume contrafăcută, ca și gențile pe care le vinde, sugestie a faptului că imitarea occidentului a dus la o pierdere a inocenței lumii vechi, tradiționale, a Turciei. O latură de interes a romanului este și fresca Istanbului, în care vechiul și noul contrastează, se ciocnesc uneori convulsiv, însă modernizarea pare un drum fără întoarcere.

          „Muzeul inocenței” este o carte a fericirii, a iubirii extatice, înțelese ca singură cale de salvare a omului din fața unei existențe lipsite de sens și a curgerii inexorabile a timpului. Fericirea este conceptul prezent chiar din primul capitol, intitulat Cea mai fericită clipă din viața mea, pe parcurs, Fericirea nu înseamnă altceva decât să fii aproape de persoana iubită și la final, în titlul ultimului capitol, și în ultimă replică a personajului, înaintea morții: - Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.

Întâlnirea mea cu această carte extraordinară a avut loc cumva de la coadă la cap: am văzut, într-o emisiune turistică, imagini de la Muzeul Inocenței deschis la Istanbul, pornind de romanul lui Orhan Pamuk. Mi s-a părut trist și fascinant și mi-a trezit interesul asupra lumii anilor '60-'70 din acea parte a lumii atât de apropiată de noi și, totuși, atât de dificil de înțeles. Patina timpului se așterne asupra unei generații care încă nu a dispărut, dar care a devenit deja istorie.

          Citind cartea, încercând să o înțeleg, am parcurs iarăși drumul invers, de la Vest la Est, trecând prin preajma unor cărți și mituri ale căror ecouri mi se părea că le recunosc în firul lent depănat al poveștii.

O primă asemănare mi s-a părut a fi cea dintre Kemal și Gatsby, prin iubirea obsesivă, răbdarea și încrederea în izbânda iubirii; desigur atmosfera fastuoasă a lumii bune istanbuleze, cu petrecerile desfășurate în restaurante de lux sub luminile Bosforului, care pentru eroul orbit de iubire nu mai au nicio semnificație, contribuie și ea la această impresie. Tot niște halucinați ai iubirii sunt eroii camilpetrescieni, Fred Vasilescu sau G. D. Ladima, din Patul lui Procust, care, pe un fundal oarecum similar, trăiesc în orizontul unei iubiri absolute, autentice sau iluzorii. Pentru că G. D. Ladima își face din Emilia o Dulcineea, asemenea lui Don Quijote, n-am putut să nu remarc apropierea dintre cele două povești, în care bărbatul îndrăgostit idealizează o femeie mediocră, încercând chiar să devină un Pygmalion.
          Dând cumva greș, dar intuind că la baza unei opere de un atât de mare impact trebuie să se afle armătura unui mit al iubirii, nu am văzut din prima că mitul era sub nasul meu, al cititorului, menționat direct în paginile romanului, însă, așa cum se întâmplă, ceea ce nu cunoști, nu recunoști: este vorba despre un mit foarte cunoscut în întreaga lume orientală, din India până în Turcia: Layla și Menjun sau Leyla și Mecnun, așa cum este amintit în carte, în care numele Menjun sau Mecnun înseamnă chiar nebun, nebun din dragoste. Pe scurt, în varianta poetului clasic turc Füzüli, Mecnun este un tânăr prinț care o întâlnește pe frumoasa Leyla în zorii tinereții și se îndrăgostește de ea. Părinții fetei se opun și o căsătoresc cu altcineva. Mecnun își abandonează familia și rosturile și trăiește în deșertul din preajma familiei Leylei, pentru a fi aproape de ea, ca un nebun de iubire. Impresionați, părinții acesteia îl hrănesc, lăsându-i mâncare în deșert. După un șir de suferințe, cei doi vor muri. Romanul rescrie etapele acestui mit, în lumea secolului al XX-lea. Mitul este înțeles ca o parabolă a iubirii platonice, reprezentând aspirația sufletului uman de a se uni cu divinul. Ideea este expusă direct în roman, în replicile unei femei înțelepte: Nu e nevoie să te culci cu cineva, nu e nevoie de sex și de alte asemenea lucruri ca să te îndrăgostești de cineva. Dragostea înseamnă Leyla și Mecnun.

          În această lumină, iubirea lui Kemal este una care trece dincolo de experiența concretă, a dragostei trupești, conducându-l pe erou către divinizarea iubirii, prin care învinge timpul. Este povestea celui care, contemplând chiar pentru o clipă Frumusețea, atribut divin, dincolo de perisabilitatea trupului, nu mai poate trăi fără a se uni cu ea. Pentru aceasta renunță la toate darurile lumii, astfel ieșind treptat din sfera omenescului și apropiindu-se de cea a divinului.

          Vor fi fiind multe semnificații ascuns țesute între rândurile cărții, dar mă voi opri doar la una dintre imaginile cheie: cercelul lui Füsun. În primul capitol, în ceea ce credea Kemal că este cea mai fericită clipă a vieții sale (din viața profană), prima dată când face dragoste cu Füsun, acesteia i se desprinde cercelul, care apoi va fi pierdut, regăsit,  tăinuit, reclamat pe parcursul cărții și ignorat în final. El va ajunge piesă de muzeu, ca și celelalte lucruri ce i-au aparținut lui  Füsun în trecerea pe acest pământ. Cercelul este un simbol al perechii, al perechii inocente, platonice. Pierdut, o dată cu pierderea inocenței (a virginității), el atrage personajele în vârtejul suferințelor. Cercelul desperecheat exprimă lipsa de unitate a omului, supus greșelii, refacerea cuplului androginic nefiind posibilă în timpul trecătoarei vieți pământești. De asemenea, cufundarea în alcool (a lui Kemal, dar și a lui Füsun înaintea morții) amintește de băutura zeilor indieni, soma, care avea darul de a-i face nemuritori pe cei ce o sorb, amintită în Rig Veda: „Am băut soma și am devenit nemuritori; am atins lumina.” Kemal Basmaci este, fără-ndoială, un muritor care a atins lumina.

Like a rolling stone

Bob Dylan

          Îmi aduc aminte că, prin '75, primisem de la părinți un aparat de radio cu tranzistori, mic cât o carte de buzunar, pe care îl țineam la culcare sub pernă  și ascultam un program muzical nocturn, la care se derula, prin glasul inconfundabil al lui Bob Dylan, minunata tânguire „Where have you been my blue-eyed son... Where have you been, my darling young one...” Habar nu aveam la ce se referă, dar îmi dădea sentimentul apartenenței la o lume mai liberă, mai autentică. Cel mai percutant titlu din muzica artistului  mi s-a părut dintotdeauna „Like a rolling stone” (poate din pricina formației care a preluat numele ?). Mi-nchipuiam, cu indiferența ascultării versurilor de la vârsta aceea, că era vorba despre forța unei pietre în rostogolire, care ar căpăta puterea unei avalanșe nimicitoare. Așa asociam eu titlul cu crescendo-ul melodiei.  Cât mă înșelam! Scriu aceste rânduri pentru că este posibil ca și alte persoane să fi crezut la fel ca mine.

          Artistul Bob Dylan  a fost foarte iubit de o anumită generație, pentru care a însemnat într-adevăr ceva. Este vorba despre  generația anilor '60, de fapt '68-'69, a Festivalului de la Woodstock (deși înțeleg că Bob Dylan a refuzat participarea la festival), a ecourilor războiului din Vietnam și a mișcării hippie. O generație care a avut gloria și declinul ei. Generația următoare, la cinci-zece ani distanță, din care mă consider făcând parte, deja nu mai simțea pe pielea și în carnea ei aceleași vibrații. Desigur, am ascultat cu reală plăcere muzica lui Dylan și, ocazional, o mai ascult la radio sau pe vreun post TV, cu admirație pentru constanța de care dă dovadă și pentru puterea de a rămâne viu artistic până astăzi. Premiile acestea, cum ar fi Nobelul, pe care nu le poți ignora, au meritul de a-ți propune, cu girul autorității, scriitori pe care altfel nu te-ai fi gândit să-i citești. Nu știu dacă decernarea amintitului premiu unui muzician este o alegere bună sau nu, dar mă bucur că mă determină să-l descopăr pe Dylan poetul, chiar dacă mai târziu decât ar fi trebuit. Am citit pentru prima dată versurile celor mai cunoscute cântece ale sale și mi-a plăcut acel sentiment atât de propriu Americii de ”rebel fără cauză”, amestec de  idealism și damnare, întruchipare a unui  înger rătăcit pe pământ, care deplânge ceea ce vede în jurul său. 

          Poemul Like a rolling stone (citit în original cu engleza mea aproximativă) este o poveste frumoasă și tristă, despre prețul pe care omul/artistul inocent îl plătește pentru a-și urma iluziile. Asemănătoare cu cea din „Prinț și cerșetor”, istoria e spusă din perspectiva unui prieten înțelept - poate vocea unei conștiințe deșteptate prea târziu  - și reprezintă  povestea unei prințese a timpurilor moderne (Miss Lonely) care din start a avut de toate, dar nu și-a prețuit norocul, a nesocotit sfaturile bune și a renunțat la tot pentru o viață boemă. Cândva - spun versurile - a avut haine frumoase, educație la cele mai bune școli, era arogantă, vorbea cu aplomb și dădea cu superioritate bani vagabonzilor. Ea nu observa niciodată amărăciunea jonglerilor și a clovnilor, care făceau o mulțime de trucuri pentru a-i fi pe plac; ea nu ar fi trebuit să-i lase pe alții să primească lovituri în locul ei, pe vremea când „călărea” cu superbie un „cal cromat”. Apoi, fata cea superficială a fost înșelată de un „el” și de oamenii arătoși din jurul său, care râdeau și beau și au îndemnat-o să-și amaneteze cu ușurință toate bunurile, chiar și inelul cu diamante. Este îndemnată să se întoarcă acum acolo, la acel „Napoleon în zdrențe” (Napoleon in rags - am găsit o referință care îl indică pe Andy Warhol și pe amicii săi de la Fabrica), unde obișnuia să se amuze atât de tare, acum, când nu mai are nimic, nimic de pierdut și nicio taină nedezvăluită. Ea va constata că a devenit invizibilă pentru ceilalți și că e nevoită să trăiască pe cont propriu, fără un adăpost, ca o ființă anonimă, ca o piatră rostogolită pe marginea drumului. Cum te simți acum? sună refrenul, care capătă o mulțime de  înțelesuri cu fiecare reluare. Mustrarea nu este aspră, ci apăsător-melancolică, plină de înțelegere, căci printre rânduri citim ideea că viața aceea boemă, în sărăcie, în anonimat, de multe ori reprezintă însăși condiția artistului și că este de preferat unei vieți stupide în bogăție, chiar dacă prețul este mare și presupune privațiuni și atingerea treptei de jos a smereniei. Fata ce și-a zvârlit cu inconștiență talanții este, în ultimă instanță,  absolvită de vină, pentru că ea a descoperit că respectivii talanți erau calpi și a renunțat la tot, inclusiv la tot ce era fals în sine, pentru a alerga după ceva care să aibă preț cu adevărat.  Și dacă s-a înșelat, și dacă a pierdut totul, rămâne măreția încercării, căci oare câți dintre noi, urmând exemplul din Evanghelia după  Matei: Impărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are și-l cumpără, nu s-a trezit în mâini cu un giuvaier fără nicio valoare?

Like a rolling stone  (lyrics by Bob Dylan)

Once upon a time you dressed so fine
Threw the bums a dime in your prime, didn't you?
People call say 'beware doll, you're bound to fall'
You thought they were all kidding you
You used to laugh about
Everybody that was hanging out
Now you don't talk so loud
Now you don't seem so proud
About having to be scrounging your next meal

How does it feel, how does it feel?
To be without a home
Like a complete unknown, like a rolling stone

Ahh you've gone to the finest schools, alright Miss Lonely
But you know you only used to get juiced in it
Nobody's ever taught you how to live out on the street
And now you're gonna have to get used to it
You say you never compromise
With the mystery tramp, but now you realize
He's not selling any alibis
As you stare into the vacuum of his eyes
And say do you want to make a deal?

How does it feel, how does it feel?
To be on your own, with no direction home
A complete unknown, like a rolling stone

Ah you never turned around to see the frowns
On the jugglers and the clowns when they all did tricks for you
You never understood that it ain't no good
You shouldn't let other people get your kicks for you
You used to ride on a chrome horse with your diplomat
Who carried on his shoulder a Siamese cat
Ain't it hard when you discovered that
He really wasn't where it's at
After he took from you everything he could steal

How does it feel, how does it feel?
To have you on your own, with no direction home
Like a complete unknown, like a rolling stone

Ahh princess on a steeple and all the pretty people
They're all drinking, thinking that they've got it made
Exchanging all precious gifts
But you better take your diamond ring, you better pawn it babe
You used to be so amused
At Napoleon in rags and the language that he used
Go to him now, he calls you, you can't refuse
When you ain't got nothing, you got nothing to lose
You're invisible now, you've got no secrets to conceal.

How does it feel, ah how does it feel?
To be on your own, with no direction home
Like a complete unknown, like a rolling stone.

"Eu sunt Malala" sau The Power of One

Malala Yousafzai are acum 18 ani şi trăieşte la Birmingham, Anglia. Ea este tânăra pakistaneză care a fost împuşcată în cap de talibani, la 15 ani,  pentru faptul că vorbea despre dreptul la educaţie al fetelor din ţara sa. Este cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace, obţinut în 2014.

Povestea Malalei este mult mai mult decât aceste trei-patru rânduri. Nu e pur şi simplu o fată împuşcată, făcută peste noapte un simbol. Este povestea unei atitudini şi a ceea ce americanii numesc The Power of One. Şi este chiar adevărată, admirabilă şi extrem de impresionantă. Cartea e scrisă cu sprijinul Patriciei McCormik, iar în România a apărut la Editura Youngart.

În primul rând, este povestea unei familii luminate, dintr-o ţară foarte diferită de lumea noastră, din valea Swat (Pakistan). Tatăl Malalei  înfiinţează, cu eforturi materiale foarte mari, la început o şcoală, apoi două licee, unul pentru băieţi şi unul pentru fete, într-o ţară intolerantă, în care fetele aveau acces cel mult la şcoala primară. Malala creşte în acest mediu progresist şi, când ţara este ocupată de talibani, care cer desfiinţarea şcolilor, impun femeilor burka şi răspândesc o teroare de neimaginat în populaţie, ea începe să-şi facă auzită vocea. Avea zece ani când intervine, într-un interviu acordat de tatăl său unui post local, iar opiniile ei fac impresie. Cu toate restricţiile impuse de talibani, şcoala Malalei îşi continuă activitatea, iar fetele merg pe ascuns la cursuri. BBC căuta o tânără care să scrie un jurnal despre ceea ce se petrece, iar Malala, care era doar un copil de 11 ani, insistă să devină ea acea voce. Familia îi permite, cu toate riscurile. Ea scrie sub pseudonim, despre viaţa ei de zi cu zi, pe fondul atrocităţilor cotidiene şi, mai ales, despre cât de mult reprezenta mediul şcolar pentru ea şi colegele ei. Jurnalul devine cunoscut, prin internet, în toata lumea, inclusiv în Pakistan. Şcolile sunt interzise, bombardate, posturile TV desfiinţate, singurul post radio vorbeşte despre interdicţii din ce în ce mai absurde şi proferează ameninţări. Chiar tatăl Malalei primeşte ameninţări, situaţia familiei devine din ce în ce mai disperată. Între armata guvernului şi talibani începe războiul, dar armata pierde. 2000000 de oameni devin refugiaţi, ca şi familia Malalei, care se retrage în satul din munţi al bunicilor, apoi într-un alt oraş. Aici, Malala şi tatăl ei dau interviuri posturilor naţionale şi, în curând, internaţionale. Vocea Malalei se face auzită din ce în ce mai mult. După un timp, pot reveni în oraşul lor, se reiau cursurile, dar tot mai puţini părinţi au curajul să-şi trimită copiii la şcoală în oraşul haotic, cu pericole la tot pasul. Într-o zi, pe când merge cu micul autobuz spre şcoală, alături de colegele ei, un bărbat înarmat se suie şi întreabă cine e Malala, descoperă răspunsul din privirile speriate ale copiilor şi deschide focul. Malala este împuşcată grav în cap şi în umăr, de asemenea alte două fete.

Malala este transportată la mai multe spitale, pe rând, dar are şansa de a fi dusă în Anglia, de medici care desfăşurau acţiuni umanitare în zonă. După luni întregi de recuperare (îi este înlocuită o bucată din craniu, i se reconstruieşte nervul facial pentru a putea să-şi recapete mobilitatea feţei, primeşte un aparat auditiv, reînvaţă să meargă etc.), timp în care întreaga familie vine în Anglia, cu ajutorul guvernului pakistanez care îi acordă un post la ambasadă tatălui ei, Malala îşi reia studiile la o şcoală din Anglia. Întreaga familie trebuie să se adapteze unui mediu de viaţă foarte diferit, integrarea în noua civilizaţie nu e uşoară, iar dorul de locul natal, în care nu se ştie dacă vor putea reveni vreodată, foarte puternic. Tatăl are remuşcări, dar familia îl susţine. Malala continuă, mai hotărâtă ca niciodată, să dea interviuri, să ţină discursuri publice de o anvergură din ce în ce mai mare, la New York, la ONU, devenind o voce de neignorat. 

Un scriitor haute couture: Patrick Modiano - premiul Nobel pentru literatură 2014

          Am citit micul roman recent tradus al acestui autor,  

În cafeneaua tinereţii pierdute ( Ed. Art, traducere de Constantin Abăluţă), în aproximativ două ore. Format mic, litere mari, margini albe cât cuprinde. Bun de citit în metrou. Prima mea reacţie a fost: Helo-ooo?!! Pentru aşa ceva se iau premii??? Pentru o povestioară absolut banală, care în 2007, anul publicării în Franţa, mizează încă pe mitul Eternei reîntoarceri, ceea ce scria Eliade prin '40? Un roman diafan, uşor sentimental, uşor misterios, uşor boem, uşor poliţist, uşor filozofic, uşor pluriperspectivist? Pus în balanţă cu, de pildă,  romanele lui Mo Yan, adevărat caşalot al Nobelului (2012), e cât un fulg!

            Povestea nu merită rezumată, pentru că oricum romanul este mic. Dar are un "ce" al lui. Şi acel quelque chose face diferenţa. Ca-n haute couture. Are ceva de tipul: îmi permit să scriu lejer, pentru că ştiu să scriu chic, pentru că iese bine, am materiale de supercalitate, am supercroieli, am o clientelă internaţională. Am în spate un oraş care îmi scrie fundalul; am în spate o tradiţie literară care îmi furnizează temele.

            Romanul e superfranţuzesc, iar autorul său jonglează atât de postmodernistic frou-frou cu clişeele culturale. Lasă impresia unui roman scris pentru export, pentru turiştii obsedaţi de mirajul Parisului. Vreţi Parisul? Poftiţi Parisul: zeci de nume de pieţe, de străzi şi de bulevarde, poduri, cartiere şi arondismente (Moulin Rouge nu putea lipsi, desigur), ele înseşi generând poezia romanului - şi să nu credeţi că autorul le foloseşte la modul inocent! Cafenele, artişti boemi, studenţi, nelipsita midinetă, soţul cocu, imigranţi, fotografi, droguri, prostituţie, vagabondaj, ocultism, accente de roman noir, de policier, într-un puzzle edulcorat, rafinat şi, trebuie să recunosc, plăcut la lectură. Ar fi absolut imposibil să încerci să transpui romanul în alt cadru (Bucureştiul, de exemplu) fără a-i ştirbi farmecul;  pentru că Parisul este însăşi substanţa romanului, o lume inconfundabilă, de ieri, de azi, de totdeauna. Aş citi oricând un alt roman al lui Modiano, cu plăcerea cu care aş purta o eşarfă de lux sau aş bea o cupă de şampanie undeva, în Place de la Concorde.

Un weekend cu criminalii, tatuaţii şi ex-hipioţii drăgălaşei Alice Munro

Când am ales, dintre cele vreo trei volume ale lui Alice Munro, la întâmplare, pe cel intitulat "Prea multă fericire", am făcut-o cu o oarecare condescendenţă, de tipul: hai să văd ce dulcegării o fi scris bătrânica asta cu chip angelic şi pe ce criterii, străine de cele literar-estetice, o fi luat Nobelul. Greşit. Gre-şit!!! 

Canadianca scrie despre o lume dură, total străină de ce am mai citit, o lume cu oameni fruşti, independenţi, bărbaţi şi femei vulnerabili în faţa impulsurilor instinctuale, care îşi urmează pornirile, de multe ori (auto)distructive, suportă consecinţele alegerilor făcute şi îşi asumă cu un fel de resemnare viaţa, cu tot ce presupune ea.

Mame tatuate, care-şi cresc singure copiii, lucrează ce se nimereşte (tâmplărie, de exemplu) şi strică familii fără mustrări de conştiinţă, taţi ce îşi ucid copiii într-un moment de furie, studenţi ce îşi abandonează din impuls studiile pentru a porni hai-hui, tineri eminenţi ce pleacă de acasă şi trăiesc în mizerie, din cerşetorie, în marile oraşe în numele unei religii nedefinite, copii taraţi fizic sau cu retard, profesori universitari ce îşi cioplesc singuri casele, bătrâne atacate de criminali disperaţi, ce nu-şi mai putuseră suporta soarta.

Ceea ce răzbate din aceste nuvele este un aer de pădure, de sălbăticie, în care stratul de civilizaţie este uşor de zgâriat. Personajele par nişte lupi aparent domesticiţi, dar gata oricând să dea glas fondului ancestral. Cumva o demarcaţie vagă între bine şi rău, o amoralitate ce strigă dincolo de convenţiile lumii moderne. Tocmai de aceea, victimele nu-şi judecă agresorii, fiindcă înţeleg funcţionarea acelei lumi.

Stilul scriitoarei este de o precizie şi de o simplitate perfect adaptate subiectelor, pe care le serveşte la modul optim. Pe linia comportamentismului american, fără prea multă psihologie, complexitatea personajelor se construieşte "din afară", cu linii ferme. Scriitoarea nu judecă, nu compătimeşte, ci pare mereu să ne spună: lumea este aşa şi trebuie privită ca atare.