Patrick Modiano - „Micuța Bijou”

               În ciuda titlului cu rezonanțe superficiale, „Micuța Bijou” este o carte subtilă, profundă, vibrantă, despre consecințele unei identități fragile, inconsistent alcătuite, proiectate pe fundalul unui Paris necruțător în strălucirea sa.

                Thérèse Carderes, o tânără de nouăsprezece ani, își recunoaște, întâmplător, într-o stație a metroului parizian, mama, despre care credea că murise demult. Ea o urmărește pe femeia cu mantou galben, ponosit, cândva elegant, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu aceasta în lungul interval, de 12 ani, de când dispăruse din viața ei. După cinci săptămâni și mai multe drumuri nocturne către cartierul și locuința sordidă a acesteia, constată că, dintr-o tânără dansatoare cu o viață dezordonată, boemă, ajunsese o bătrână ciudată, singură, închisă în sine și agresivă cu vecinii. Thérèse îi lasă portăresei bani pentru chiria neplătită, dar renunță să o întâlnească efectiv pe mama sa.

                Substanța romanului o constituie rememorarea, nu lipsită de durere, a copilăriei „micuței Bijou”, numele  „de scenă” dat fetiței de către mama sa, pentru a-și împodobi falsa strălucire de artistă. Soma Carderes pe actul de identitate, cunoscută în diferite etape și sub nume ca Suzanne, Sonia, Nemțoaica, sau chiar Contesa Soma O'Dauye,  mama  Thérèsei, venită de mică la Paris pentru a studia dansul clasic, eșuează, în urma unui accident la glezne, într-o carieră de starletă de cabaret, cu tentative de a deveni actriță de cinema, într-o viață în care se găsește nevoită să trăiască din expediente, ori sub „protecția” unor figuri masculine pasagere, relații pe care fiica sa nu le poate înțelege. Confecționându-și o identitate mereu schimbătoare, în care minciunile se înlănțuie la nesfârșit, viața celor două, mamă și fiică, are numeroase urcușuri și coborâșuri. Legătura lor ia un sfârșit brutal, când Thérèse se trezește expediată singură, cu trenul, doar cu o etichetă cu numele ei atârnată de gât, de la Gara Austerlitz, la Fossombronne-la-Foret, la țară. I se spune că mama sa trebuise să plece de urgență în Maroc. Fiica trăiește cu convingerea că mama ei era bolnavă și că a murit acolo.

                În planul prezentului, Thérèse reușește să închirieze apartamentul în care se născuse, pe când clădirea era hotel, și în care locuise, o vreme, cu mama sa. Îi rămăsese de la aceasta numai o agendă cu telefoane care nu mai erau valabile și un tablou din anii „de glorie”: „rochia largă de tul a mamei mele, strânsă pe talie, corsajul de catifea foarte ajustat şi voalul care, în lumina aceea albă, îi dădea aerul unei zâne false. Şi eu, în rochia mea, nu eram nimic altceva decât un fals copil minune, un biet animal de circ”. Amintirile se succed, trecutul reînvie tot mai dureros, în alternanță cu prezentul. Fata nu știe cine îi este tatăl, mama nu îi spune. Bănuiește că ar putea fi un bărbat care o scoate din când în când la masă sau la plimbare, căruia îi spune „unchiul”. Alte imagini sunt cele de la școala cu internat Saint André, cu zilele, nu puține, când mama nu răspunde la sonerie, iar fetița trebuie să telefoneze din barul de peste drum, ori acelea cu câinele, acceptat cu greu, care dispare, „pierdut”, pe când mama avea un bucătar chinez.

                Thérèse nu-și poate găsi un punct fix, viața ei nu se împlinește. Fără studii superioare, lucrează ca simplă vânzătoare sau în alte slujbe modeste. În căutările ei, o ajută Moreau-Badmaev, un traducător din limbi orientale al unor emisiuni de radio nocturne.

                Trauma  Thérèsei se adâncește atunci când își găsește o slujbă temporară, aceea de a avea grijă, trei ore pe zi, de fetița unor oameni bogați, dar dubioși, familia Valladier. Locuința lor lasă impresia de provizorat, au doar un  divan și un fotoliu în salon, nu există nici tablouri, nici alte obiecte personale. D-l Valladier vorbește mereu la telefon într-o limbă ciudată. Camera fetiței nu pare de copil, este prea mare. Totul - și numele, și purtările lor - lasă impresia de fals. Locuiseră la un hotel și urma să se mute în scurt timp. Adulții nu îi spun niciodată pe nume fetiței și nu par a ști să aibă grijă de ea. O trimit să se plimbe noaptea, iar când Thérèse o aduce pe micuță, se întâmplă să nu fie nimeni acasă. Nici acesteia nu îi este îngăduit să aibă un câine. Destinul Thérèsei se oglindește în al acestei alte „Micuțe Bijou”. Într-o zi, pe neanunțate, ea  găsește casa Valladier abandonată, sigilată.

                Tânăra simte că toate aceste lacune i-au marcat existența și i-au blocat evoluția: „rămăsesem aceeaşi, ca şi cum Micuţa Bijou ar fi fost conservată, intactă, într-un gheţar.”  După o tentativă de sinucidere, Thérèse Carderes înțelege că trebuie să o uite pe Micuța Bijou, pentru a lua viața de la zero.

                Ceea ce rămâne în urma lecturii este tristețea pentru destinele măcinate în malaxorul Parisului, în special cele ale copiilor, victime ale goanei după o viață strălucitoare, de fațadă, în spatele căreia se ascund abandonul, neglijența, minciuna, înstrăinarea; dar, în ultimă instanță, și optimismul, care face ca toate aceste victime, adulți și copii, să aibă puterea de a se metamorfoza întruna pentru a supraviețui și pentru a o lua mereu de la capăt.

                Patrick Modiano este un răscolitor al trecutului, comparat, uneori, cu Marcel Proust, dar scopul său estetic nu este imortalizarea unor momente ideale, ci acela de pătundere asumată în labirintul memoriei, pentru înlăturarea zonelor obscure și aflarea drumului către lumină.

Condiția umană în timpuri de răscruce: „Arcul de triumf” de Erich Maria Remarque

            În această apăsătoare perioadă de izolare, când am simțit din plin că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”, m-am amăgit degeaba că aș putea citi ceva vesel, ușurel. Am avut nevoie, dimpotrivă, de o carte adevărată și lipsită de iluzii, despre timpuri ostile, spaime, trăiri la limită, iubire autentică, chiar dacă imperfectă, și am găsit-o în „Arcul de triumf”, romanul scriitorului german Erich Maria Remarque. Volumul stătea în bibliotecă dintotdeauna, dar l-am evitat până acum, din cauza subiectului, în vremuri mai senine temându-mă că o proză de război m-ar putea răni cu ororile ei.

            De fapt, ultima pagină a cărții corespunde cu izbucnirea celui De-al Doilea Război, e o carte despre Parisul interbelic - ah, de câte ori să spun că, vrând-nevrând, când cineva scrie despre Paris, are un personaj în plus, că Parisul evocat este el însuși un glas, un topos atât de bine fixat în imaginarul colectiv, încât amplifică, automat, efectul oricărei cărți! - Parisul refugiaților, al bistrourilor și al bordelurilor, al midinetelor și al prostituatelor, al tragediilor și al melodramelor, al vieților pierdute și al celor care izbutesc în cele din urmă să-și găsească sensul.

            Acțiunea este plasată în 1939, în zonele învecinate Pieței Etoile, dominate de Arcul de Triumf, pe fondul tensiunilor crescânde din Europa nazistă; Ravic, medic, fost șef de clinică în Germania, fuge din fața ascensiunii terorii și trăiește ilegal la Paris, într-o cameră modestă de hotel, cu valiza gata oricând de plecare; el se află acolo de cinci ani, un timp nesperat de lung, după ce fusese torturat, închis, deportat în repetate rânduri, iar soția i se sinucisese la vestea trimiterii în lagăr. Ravic nu este numele său real, este una dintre multele identități pe care și le ia de-a lungul anilor. Pentru a putea supraviețui, colaborează cu doi medici, operând cazurile grave în locul lor, bineînțeles incognito, fiind plătit cu sume derizorii; de asemenea, examinează periodic starea de sănătate a prostituatelor de la Osiris.

            În primele pagini ale romanului, Ravic o cunoaște pe Joan Madou, o femeie tânără ce rătăcește desperată pe străzi, într-o stare psihică critică, după ce îi moare iubitul în camera de hotel unde locuiesc. Între cei doi se stabilește o legătură sufletească aparte, după ce Ravic o ajută să și găsească de lucru (cântăreață) la localul Șeherezade. Niciunul nu se poate lega cu adevărat de celălalt, deși se iubesc cu pasiune, pentru că Ravic nu îi poate oferi stabilitate, iar ea nu poate face sacrificii și se lasă întreținută de alți bărbați, dintre cei ce roiesc în jurul ei.

            O serie de alte figuri dau substanță romanului: Boris Morosow, prietenul înțelept al lui Ravic, rus trecut prin viață, portar la restaurantul Șeherezade, Rolande, femeia ușoară care primește o moștenire și pleacă în provincie să se căsătorească și să-și deschidă un magazin, Kate Hegstroem, suedeza fragilă, operată de Ravic, care constată că are cancer uterin și nu o poate vindeca, dar nu îi spune acest lucru, doctorul omenos Veber și doctorul prost și cărpănos Durant, Lucienne, mica croitoreasă care scapă cu greu în urma unui avort prost făcut de o moașă lacomă. Impresionează seria pacienților care, pe lângă cei vindecați,  pleacă de pe masa de operație cu infirmități pe viață, în special femei, și chiar copii. O umanitate măruntă sau mai răsărită, pradă timpurilor, ce caută cu desperare să-și facă un rost, să-și împlinească dorința de fericire, în răstimpul scurt și agitat care îi este dat, între spectrul descinderilor de poliție și al sunetului ambulanței.

            Apariția la Paris a lui Haake, torționarul său, îi oferă lui Ravic șansa răzbunării, acțiune complicată din toate punctele de vedere. Iminența războiului îi face pe colocatarii săi să încerce să plece în America sau spre alte zări. Ravic nu va părăsi Franța, dar este convins că va fi trimis într-un lagăr de concentrare. Peste paginile romanului se înalță silueta întunecată a Arcului de Triumf, ca o promisiune a unei victorii viitoare.

            Roman al condiției umane în luptă cu teroarea, „Arcul de Triumf” este o carte vie, fără excese analitice, al cărei mesaj este unul de încredere în reușita umanității de a afla lumina prin speranță, rezistență, iubire.

           

                 

Când eu, cititorul, țes povestea lipsă din gherghef: „Norma” de Emmanuel Roblès

            Nu greșesc dacă spun că, de mult timp, o carte nu s-a mai jucat așa cu mine; pe cât de simplă este povestea, pe atât nu mă lasă s-o accept pur și simplu prin ceea ce spune, ci mă trage mereu spre adânc.

            Am cumpărat volumul anul trecut, la un târg de carte. Scotocind printr-o ladă, am întâlnit numele Emmanuel Roblès, care m-a atras pentru că auzisem despre acest autor. Aveam însă impresia că este un scriitor spaniol, din cauza numelui (robles = stejari în spaniolă). Pentru a nu lăsa problema neelucidată, trebuie spus că Emmanuel Roblès (1914 Oran, Algeria - 1995, Boulogne, Franța) este un scriitor francez de origine algeriană, ca și Albert Camus, cu origini spaniole după mamă. Una dintre temele ce revin obsedant în opera lui este cea a rezistenței contra terorii aduse de război, a rezistenței individuale, a sacrificiului pentru păstrarea demnității.

            Titlul „Norma”, sub care editorul român (Editură Lider), din motive greu de imaginat, s-a hotărât să publice romanul, este în mod inadmisibil ciuntit, ilustrația - telenovelistică, iar coperta - lucioasă, de un violent prost-gust, induce în eroare cititorul prin sugestia de roman sentimental de duzină. În original, titlul este „Norma, ou, L'Exil infini” (1988), ceea ce conferă din start scrierii o notă tragică, de meditație asupra condiției umane.

            În roman sunt două povești paralele, aparent fără legătură: Charles Peyrac, celibatar, treizeci și doi de ani, traducător de limbă spaniolă pentru UNESCO, secretar al lui Rodolfo Reyes, un refugiat argentinian, o cunoaște pe Béatrice Lecuyer cu o ocazie stranie: pe când se afla în incinta unei bănci, pentru o operațiune obișnuită, banca este atacată, dar imediat este dată alarma și hoții nu reușesc decât să smulgă banii pe care tânăra din fața lui Charles, Béatrice, tocmai îi scosese de la ghișeu. Momentul de teroare și felul cum bărbatul o încurajează pe aceasta îi apropie. Chemarea pentru declarații, la poliție, de asemenea. El remarcă eleganța sobră și aerul oarecum exotic al tinerei cu ochi negri și ten mai închis. Cunoștința lor înaintează cu greu, căci Béatrice este văduvă, rezervată după moartea soțului survenită cu opt luni în urmă din cauza unei boli care îl degradase treptat (Alzheimer). Charles nu forțează limitele, îndrăgostit cu adevărat. Béatrice, cunoscătoare de limba germană, lucrează în casa unui bătrân, fost ofițer în Rezistență, deportat în lagăr, pe care îl ajută să-și redacteze memoriile. Figura delicată a Béatricei este pusă în contrast cu a artistei Mathilde, pe care bărbatul o vizitează destul de des - pictoriță, sculptoriță - femeie independentă, dar sufocantă, și cu a adolescentei exaltate Lucienne, căreia îi dă lecții particulare de spaniolă și care îl pune în poziții stânjenitoare în public.

            Acțiunea este plasată în Paris, în zilele premergătoare Războiului Malvinelor (Insulele Falkland) din primăvara anului 1982,  între Argentina și Marea Britanie. Charles este la curent cu evenimentele, deoarece frecventează Braseria Maurice, unde se adună refugiații politici din Argentina, între care se remarcă Altamirano, care îi cunoaște pe Neruda, Cortazar, Sabato, dar îl evită pe Reyes.        

            Acesta din urmă, Rodolfo Reyes, este o figură fascinantă: argentinian în jurul vârstei de patruzeci de ani, trăiește exilat la Paris, în casa unor prieteni, sub identitate falsă; cunoscut opozant al regimului militar din Buenos Aires, este căutat de poliția politică, după ce a reușit să scape din închisoare și să fugă din țara sa, susținând că a fost confundat, că este un simplu cetățean ce are nevoie urgentă de o operație la ochi, în străinătate, fără de care ar fi condamnat la orbire. Acest fapt este în mare măsură adevărat, căci el poartă în permanență ochelari cu lentile închise la culoare și nu suportă lumina (legătura cu orbii lui Ernesto Sábato se face de la sine!). Sever, elegant, amoral, afemeiat fără scrupule, este preocupat de cultura veche incașă, despre care publică articole.

            Reyes nu vorbește niciodată despre Norma, soția pe care o lăsase în Argentina. Despre ea află Charles Peyrac de la camarazii de la Braseria Maurice și face aproape o obsesie din destinul acestei femei. Deși Reyes era total străin de ideea de căsătorie, a luat-o de soție pe Norma, în urmă cu douăzeci de ani, pe vremea studenției, dar i-a impus un fel de pact, prin care ea nu îi va reproșa numeroasele aventuri. O fată plină de viață, inteligentă. Nu tocmai frumoasă, dar fină și atrăgătoare o descrie Carmen, femeia îndoliată și suferindă venită de curând la Paris de la Buenos Aires. Aceasta povestește cum au fost ridicate de poliție și ea, și Norma, interogate, torturate pentru a-și trăda soții, aproape mutilate sexual. Norma, adusă în celulă de la interogatoriu, îl zărește printre gratii pe soțul ei care, în același timp, este eliberat și se îndreaptă spre ieșire. Privirile se pare că li se intersectează, dar ea nu îl strigă, pentru a nu-l trăda, ci alege detenția, în urma căreia îi survine decesul. Reyes nu află de moartea Normei, iar Carmen ține să nu i se spună de către altcineva decât ea.

             Titlul articolului meu se naște din senzația subiectivă, acută, niciodată pe deplin justificată, că Béatrice Lecuyer este Norma însăși. Argumentele patinează, datele sunt asemănătoare, dar nu se suprapun întocmai (moartea soțului cu câteva luni în urmă corespunde oarecum cu momentul cheie al detenției și sosirea la Paris a lui Reyes, vârsta Normei și a Béatricei sunt aproximative, chipurile seamănă, dar nu izbitor - Norma din fotografie are ochii mai deschiși la culoare. Ceea ce le face să fie de aceeași esență este închiderea în suferință, rezerva, sobrietatea (Totul s-a schimbat când m-am îndrăgostit de el, apoi, o dată cu moartea lui, am redevenit un sloi, mărturisește Béatrice).             
            Aflând despre  noua prietenă a secretarului său, Reyes cere să o cunoască, sub  pretextul că are nevoie de un traducător de germană. Întrebările destul de insistente ale acestuia, dar și ale Béatricei, ambii dorind să știe dacă celălalt este căsătorit, cochetăria, necunoscută lui Charles, din ținuta femeii cu ocazia unei cine în trei, glasul nou, respectuos, dar mai cald și mai familiar decât de obicei al bărbatului, gesturile tensionate (Reyes îi pune, posesiv, mâna pe umăr, ea îl privește sfidător), respingerea categorică de către Béatrice a oricărei tentative de apropiere, pe care acesta, în mod neașteptat, o acceptă, trezesc în cititor nedumerire, iar pe mine m-au încurajat să speculez asupra posibilității ca și Norma, independent de soțul ei, să fi venit la Paris sub o identitate total schimbată. Totuși, acesta îi propune să îl însoțească într-o delegație la Frankfurt pentru câteva zile; refuzat ferm, o umilește pe Béatrice pentru faptul că își apără cu pioșenie virtutea. Lămurit asupra  iubirii dintre cei doi și, mai ales, aflând de la Carmen despre împrejurările morții Normei, Reyes se sinucide a doua zi - ziua izbucnirii Războiului Maldivelor, în care flota argentiniană este distrusă - sub pretextul orbirii iminente. Înaintea acestei decizii, Reyes le dăruiește tinerilor logodnici o figurină de jad, cumpărată cu mulți ani în urmă din Mexic, a zeului frumuseții, al primăverii și al florilor, zeu cu orbitele goale, căci pierduse perlele cu care fusese încrustat inițial. Béatrice o contemplă îngândurată, văzând, poate, în acest gest semnul acceptării lui Reyes de a o elibera pe Norma, de a-i îngădui să fie fericită cu altcineva. Dorința neașteptată a Béatricei de a ști unde este înmormântat Reyes vine în completarea ipotezei. Iubirea dintre Charles și Béatrice își găsește împlinirea, pe când sufletul eliberat de trup a lui Reyes îl poate întâlni, în cer, pe al Normei. Ambiguitatea se menține până la final, țesută prin fire invizibile ce leagă cele două povești, prin finețea observației gesturilor și a tăcerilor personajelor implicate.

            Norma este un nume surprinzător pentru o femeie sudamericană. Legătura se face automat cu „Norma” de Bellini, operă construită în jurul ideii de sacrificiu din iubire. Mai târziu, aflăm că ea avea rădăcini siciliene, ceea ce explica înfocare în iubire, într-un suflet de limpezimea cristalului, cum o descrie Carmen. Béatrice, la rândul său, este un nume celest, însemnând cea fericită, călăuza spre Paradis din „Divina Commedia”, poate nume ales de Norma în noua identitate.

            O Normă în exil, în acel exil infini din titlul romanului, care poartă cu demnitate  cicatricile trecutului, dar are puterea de a merge din nou spre lumină.

Henri-Pierre Roché - „Jules și Jim”

François Truffaut, Jules et Jim - 1962

          Cum ați scrie despre tinerețe și iubire dacă v-ați afla cu doar câțiva ani înaintea morții? Ce adevăr ați vrea să revelați cititorilor, dacă v-ați apuca de scris la 74 de ani? Ce rămâne la sfârșit și pentru ce merită să trăiești cu adevărat?

          Acesta este cazul lui Henri Pierre Roché (1879-1959), scriitorul francez cunoscut mai ales prin  romanul Jules și Jim (1953), propulsat în atenția publicului și datorită întâlnirii fericite cu regizorul François Truffaut, care a realizat, în 1962, un celebru film același titlu, pornind de la acest roman.  În Jules și Jim, Roché scrie o poveste despre tinerețea din anii premergători primului război  și din anii ce au urmat. Și o face cu atâta prospețime, cu atâta sinceritate și lumină, cum numai prin pânza anilor experiența se poate decanta. Unii au spus că este un roman semi-autobiografic, în care ar valorifica experiența sa în mediul artistic al avangardei pariziene, dar există multă idealizare și multă nostalgie în paginile cărții, astfel încât sursa este, până la urmă, mai puțin importantă.

          Și întreb iar, dacă ați fi doi tineri, doi prieteni cu firi complementare ca paginile aceleiași file, aflați în Parisul primelor decenii ale secolului al XX-lea, ce fel de viață ați alege? Și dacă nu ați fi lipsiți de mijloace și ați fi, ca toți tinerii, însetați de viață, de libertate și de iubire? Și dacă Parisul ar reprezenta orașul-miraj, al studiului, dar și al boemei, un vârf de lance pentru artiști, dar și orașul rătăcirilor și al dezabuzării? Și dacă? Și dacă?...

          Jules și Jim, eroii cărții, sunt un astfel de duo; asemănători în franchețe, diferiți în esență. Mic și rotofei, sensibil și talentat, Jules vine din Europa centrală (pe parcurs se sugerează că ar fi evreu din Germania), cu dorința de a deveni scriitor; el întruchipează spiritul contemplativ, romantic; Jim cel zvelt este francez, rațional, îndrăzneț, om al acțiunii, mai puțin înclinat spre reflecție. Cei doi se cunosc în 1907, când Jules sosește la Paris, iar Jim devine inițiatorul său în tainele orașului. Pe cei doi prieteni îi apropie gustul pentru literatură, plăcerea de a frecventa cafenelele Parisului și mediile artistice, dar și dorința de a se îndrăgosti și de a avea experiențe prin care să cunoască femeia ca miracol. 

          Ei vin în poveste cu un mic bagaj, al lui Jim de relații consumate superficial, cu femei ușoare, iar al lui Jules cu relații platonice și cu o logodnă eșuată. Jules îl cheamă pe Jim în Germania, unde  îi face cunoștință cu trei tinere femei, trei tipuri diferite de frumusețe - imaginea mitologică a celor trei grații, la trei vârste ale iubirii: Lina cea copilăroasă, încă nedefinită ca femeie, Lucie cea perfectă, castă - idealul romantic (este cea care îl refuză ca logodnic pe Jules) și Gertrude, prea coaptă la cei 30 ani ai săi, văduvă cu un copil - iubirea profană. Apoi urmează rafinata Magda cea erudită, pariziancă pasionată de muzică, apoi sălbatica, rudimentara Odile, o blondă dintr-o țară nordică. Balul celor paisprezece arte, ce are ca punct culminant un concurs de frumusețe, în care defilează care antice pline cu femei goale, se transformă într-o adevărată bacanală, dezvăluind aspectul periculos al feminității dezlănțuite. Tinerii parcurg, fiecare în ritmul lui, treptele acestor iubiri meteorice, care sunt sondări ale sufletului feminin, apropieri, ezitări, cutremurări, spaime, presimțiri ale Femeii adevărate, ce nu se lasă încă aflată.

          Un episod de răscruce este călătoria în Grecia, când spiritul lor se conectează direct la desăvârșire, la originile artei, la religia păgână, simțindu-se liberi sub soare ca niște greci autentici din trecut. La Delphi întâlnesc statuia, de o frumusețe oraculară, a Afroditei și sunt tulburați profund de „sentimentul straniu al existenței unei dumnezeiri accesibile omului”.

          Întorși la Paris, în viața lor pătrunde Kathe cea blondă, esență a idealului de frumusețe germanic, ce poartă pe buze surâsul statuii din insula greacă. Ea va fi eroina centrală a cărții, alături de Jules și Jim, cu care formează un trio plin de vitalitate, sete de iubire și împlinire (nu vreau să folosesc mult vehiculatul termen „triunghi”, deși nu mi-ar lipsi îndreptățirea, deoarece ar scăpa esența solară, corectă și castă în felul ei a relației celor trei).  Camaraderia și umorul le conduc acțiunile: Kathe se travestește și cei trei cutreieră Parisul, merg la dancinguri, șocând spiritele conservatoare, fac farse, se întrec în alergare pe lângă cimitirul Montparnasse, fapte ce culminează cu aruncarea lui Kathe în Sena.

           Jules și Kathe se căsătoresc, pleacă în Germania, au două fetițe. După șase ani de război (1914-1920), Jim îi vizitează la cabana de lângă lac unde se instalaseră. Iubirea pentru Jules se domolise în acești ani, iar apropierea de Jim stârnește o nouă flacără în Kathe. Ea și Jim se iubesc, Jules cedează, pentru că îi vede fericiți. Kathe se mărită cu Jim. Când Jim îi este infidel, Kathe aplică legea talionului și îl înșeală cu un alt bărbat, iar situația, devenită pentru ea un mecanism de apărare, se tot repetă, alternată cu tentative de sinucidere. Când înțeleg că nu pot avea copii, cei doi se întunecă, se simt chinuiți de îndoieli. Jules este mereu în preajma lor, din pricina celor două fetițe, dar și a prieteniei nealterate ce îl leagă de cei doi. Jim dorește să aibă copii, fapt pentru care renunță atât la vechea lui legătură cu modesta Gilberte, cât și la cea cu Kathe, pentru a avea urmași cu o oarecare Michelle. Kathe se transformă într-o adevărată harpie și alege moartea și răzbunarea, printr-o a doua aruncare, fatală de data aceasta, în Sena, cu automobilul în care se află împreună cu Jim. După incinerarea celor doi, Jules le amestecă pe furiș cenușa în urne.

          Fraza finală, surprinzătoare, spune că jurnalul lui Kathe a fost găsit și, poate, se va publica vreodată.

          Din toate faptele de viață și de moarte ce alcătuiesc substanța romanului, cititorul rămâne cu sentimentul subtil și luminos că, în pofida experienței care aduce inevitabil suferința și erodarea sufletească, undeva se păstrează nealterat un ecou al tinereții pierdute, al vârstei la care  căutarea frumuseții, a fericirii este o realitate și o îndreptățire, o pâlpâire de candoare ce dă sens și preț trecerii imperfecte a ființelor omenești pe pământ.