Yves Klein - artistul care a inventat o culoare

          „Ați privit vreodată un fluviu drept în ochi?” era o replică dintr-un scheci de demult, în care un pictor, care nu desenase nimic pe o pânză vopsită într-o singură culoare, îi băga în ceață pe privitorii deconcertați, neobișnuiți cu arta nonfigurativă. Ei bine, dacă mi-ar fi spus cineva că voi cădea în adâncă admirație privind un dreptunghi monocrom, aș fi crezut că își râde de mine. Și totuși, da, mi s-a întâmplat. Din tot Muzeul Național de Artă Modernă de la Centrul Pompidou din Paris, mi-a rămas, de neșters, impresia unui singur tablou, de un albastru intens, adânc, din care, privindu-l, nu te mai poți trezi. Absolut hipnotic. Se numește simplu, Blue, și este creația lui Yves Klein, pictorul care a rămas în istorie prin faptul că a inventat o culoare.

            Albastrul său inconfundabil, un ultramarin profund și luminos în același timp, devenit, în 1960,  marcă înregistrată sub numele IKB (Internațional Klein Blue) a fost obținut dintr-un amestec de pigmenți și rășini sintetice, de către artistul francez, în colaborare cu Edouard Adam, un furnizor de materiale de pictură din Paris. Amestecul special de rășini permite pigmentului suspendat în el să-și păstreze intacte proprietățile și să le pună în valoare la modul optim.

Blue

            Yves Klein (1928 - 1962) a fost un artist greu de încadrat, considerat de către unii neodadaist, de alții postmodernist timpuriu. A fost unul dintre artiștii cei mai curajoși ai timpului său, nonconformist, perseverent în a-și susține ideile, care a înfruntat eșecurile, ridiculizarea, și a obținut, în cele din urmă succesul și recunoașterea internațională. Născut la Nisa, a crescut înconjurat de albastrul infinit al cerului și al mării. Încă de atunci, considera că liniile și formele care se ivesc în calea vederii (păsări în zbor, bărci) alterează culoarea pură. Mai târziu, a afirmat că formele și liniile între care omul trăiește constituie o închisoare, din care trebuie să se elibereze, pentru avea acces la esențe. Acest lucru, eliberarea de constrângerile formei și ale conținutului, caracterizează, de altfel, arta  timpului, dacă ar fi să ne referim, în orizontul românesc, la poezia pură a lui Ion Barbu, la versurile lui Urmuz sau la teatrul lui Eugen Ionescu; poezia lui Man Ray, Edwin Morgan ori Christian Morgenstern sunt alte exemple de eliberare față de una sau alta dintre convențiile poetice (sens, formă, cuvânt), iar în pictură și sculptură exemplele sunt numeroase (Pablo Picasso, Marcel Duchamp, Juan Miró, Hans Arp, Piet Mondrian, Henri Moore, C. Brâncuși etc.) Poate nu este lipsit de interes să menționăm că Yves Klein a studiat judo și a petrecut un timp (1952-1954) în Japonia, fiind atras de spiritualitatea acestei țări.

            Yves Klein a mers atât de departe cu experimentarea unor noi mijloace ale artei, încât a căutat să picteze cu aer, cu foc (fântâni în care, în loc de apă, a folosit flăcări albastre), a fost primul artist care a recurs la body painting, transformând modelele în adevărate pensule umane (ciclul de opere Antropometrie), a folosit forme artistice preexistente, vopsind în deja renumitul său albastru copii ale unor capodopere ale sculpturii clasice, a folosit obiecte naturale (bureți de mare) pe care le-a transformat în obiecte de artă sau le-a inclus în tablouri. Numele său este legat de noțiunile de performance art, minimal art, pop art, pentru care a fost un pionier. Poate că astăzi, când străbatem de câteva decenii drumul dechis de acești artiști, ceea ce a realizat el nu mai pare ceva ieșit din comun. Dar, dacă suntem acum aici, aceasta se datorează, fără îndoială, curajului și viziunii unor artiști ca Yves Klein.

            Din fotografiile și filmele rămase, Yves Klein ne privește cu ochii unui iluzionist care ne invită să luăm parte la miracolele sale. Viața lui Yves Klein a fost una intensă și scurtă. A murit la vârsta de 34 de ani, în urma unui atac de cord. Ar fi împlinit anul acesta 90 de ani.

            Culoarea sa, IKB, este astăzi folosită de casele de modă, ca o garanție a calității și a stilului.

Antropometrie

La Venus

Piscine

Gold monochrome

Sponge

Sursa fotografiilor: Internet

Mergeți la muzeu! (II) Art Safari 2018 - cu banii dați la Art Safari, puteați vedea patru muzee

Ion Țuculescu, Privire din văzduh

          Am avut ocazia, mulțumită cuiva care mi-a oferit două bilete, să vizitez Pavilionul de Artă București - Art Safari 2018, din Piața „George Enescu” (11-20 mai), eveniment bine promovat în presă, modern și bine organizat, care și-a atins pe deplin scopul, acela de a aduce „în arenă” arta autohtonă, prin lucrări inedite din pictura și sculptura românească, alături de grafică, fotografie și alte arte vizuale, ateliere pentru copii și colaborări internaționale. Eu am văzut doar cele patru saloane expoziționale, însă manifestarea a fost mai complexă. Iată, de pe site-ul evenimentului (https://www.artsafari.ro/), ce cuprinde:

• Pavilionul Muzeal „Natural-Cultural”, Brâncuși, Paul Neagu, Ion Grigorescu, opere din muzee și colecții private. Curator Alina Șerban;
• Pavilionul Central „Art on Stage”, Mircea Cantor/Louis Vuitton Foundation. Curator Hervé Mikaeloff, consultantul Grupului Louis Vuitton Moët Hennessy;
• „50 de pictori impresioniști din colecția BCR”, artă din tezaurul cultural BCR;
• „Altceva despre Ceaușescu”, artă românească din Palatul Primăverii;
• Art Safari Kids, artă pe înțelesul copiilor – copiii au ocazia să-și dezvolte creativitatea participând la ateliere de artă și tururi ghidate. Program educațional susținut de Metropolitan Life;
• Programul Internațional, organizat în colaborare cu ambasadele Germaniei, Israelului, Elveției, Spaniei, Suediei, Argentinei, Statelor Unite ale Americii în România și Forumului Cultural Austriac;



Nicolae Tonitza, Fată cu fundă roz

• Art Talks – Program organizat în parteneriat cu Institutul Cultural Român, care va aduce în același loc artiști, curatori, colecționari, academicieni și profesioniști și publicul iubitor de artă.

            Departe de mine gândul de a respinge astfel de manifestări culturale, dimpotrivă, consider că sunt prea puține, că este nevoie de cât mai multe și mai diverse, mi-ar plăcea chiar să se permanentizeze un salon de artă de genul acesta, prin care artiștii se pot face cunoscuți publicului larg, iar fenomenul artistic poate dovedi că începe să funcționeze și la noi în mod firesc. De asemenea, sunt conștientă de efortul organizatorilor de a realiza acest eveniment la standardele internaționale pe care și le-au propus.

            Totuși, selecția de lucrări nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor (mele, cel puțin). Nu cred că am văzut mai mult de zece-douăsprezece lucrări de primă mână ca valoare, în principal acestea fiind cele ce figurează pe afiș. Chiar dacă erau multe lucrări ale pictorilor mai mult sau mai puțin consacrați, (50 de lucrări ale impresioniștilor români), nu toate erau reprezentative, ba chiar unele nu erau dintre cele prea reușite (niște mielușei ai lui Luchian, niște flori ale lui Ghiață etc.). M-au impresionat în mod deosebit Cap de copil de Constantin Brâncuși, Priviri din văzduh de Ion Țuculescu, Fată cu fundă roz de Nicolae Tonitza și Nicolae Vermont Portret de femeie. Dintre lucrările artiștilor din anii '60-'80, puține mi-au atras atenția, ele rămânând parcă ancorate în epoca lor, mai mult mi-au plăcut cele ale unor artiști contemporani (vezi pozele). Galeria forfotea de tineret, copii și părinți, persoane cunoscătoare sau pur și simplu iubitoare de cultură. Ce aș obiecta, totuși: spațiul este prea strâmt în galeria pictorilor impresioniști, nu te poți depărta la mai mult de 1 - 1,5 m de tablouri, distanță improprie unei bune receptări. De aceea, prefer muzeele și zic, iarăși: Mergeți la muzeu!

Matei Lăzărescu, Orizont interior

          Toată discuția pe care o fac aici este din perspectiva prețului biletelor. Un bilet la Art Safari, valabil o singură zi, costă 50 lei, un abonament pentru toată durata evenimentului 90 lei, un tur ghidat de maximum 10 persoane, cu durata de o oră 800 lei. Chiar am citit un comentariu negativ pe site că la ateliere copiii trebuie să fie însoțiți de un părinte/adult, care, însă, este obligat să cumpere bilet. Desigur, piața este liberă și oricine poate cere orice preț, pentru orice produs, artistic sau nu. Nu este ceva nefiresc ca pentru un eveniment unic, cu o durată limitată, să existe prețuri ridicate - la Romexpo, de exemplu, la diverse expoziții și saloane nu sunt deloc prețuri mici la bilete. Însă, la o simplă comparație, 50 de lei (aproape 11 euro!) par prea mult. Pentru comparație: Luvru - 17 euro, Uffizzi - 12/20 euro în funcție de sezon, Albertina Museum (Viena) 12 euro, British Museum este gratuit etc. Și ce vezi acolo! Nu 50-100 de tablouri în patru săli...  În plus, cam peste tot, tinerii din U.E. sub 26 de ani au acces gratuit în muzee. Asta ar însemna, de fapt, să ne aliniem la nivel european.

          Pe de altă parte, muzeele bucureștene de artă au început să se miște, să ofere prețuri mai accesibile și bilete combinate, un fel de semiabonamente, care chiar mi se par profitabile. De exemplu, la Muzeul Național de Artă al României preturile sunt:

·                              Galeria Naţională (Galeria de Artă Veche Românească + Tezaur + Galeria de Artă Românească Modernă): 15 lei

·                                 Galeria de Artă Europeană: 15 lei

·                                  Muzeul Colecțiilor de Artă: 15 lei

Nicolae Vermont, Portret de femeie

·                                  Muzeul K.H. Zambaccian: 10 lei

·                                 Muzeul Theodor Pallady: 10 lei

·                    Bilet combinat Galeria de Artă Europeană + Galeria Naţională: 25 lei

·                            Bilet combinat Muzeul Naţional de Artă al României (Galeria de Artă Europeană și Galeria de Artă Românească) + Muzeul Colecţiilor de Artă: 30 lei

·                            Bilet combinat Muzeul Național de Artă al României (Galeria de Artă Europeană și Galeria de Artă Românească), Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul K. H. Zambaccian și Muzeul Theodor Pallady (biletul este valabil timp de 7 zile): 50 lei 

·                         Spațiile istorice (Sufrageria Regală, Sala Tronului şi Scara Voievozilor): 20 lei

·                    Expoziţii temporare: între 4 şi 10 lei, în funcţie de expoziţie

            Așa că, dacă vreți într-adevăr să vă bucurați de opere artă, în condiții adecvate, la un preț accesibil și corect, mergeți la muzeu! Și nu doar în Noaptea Muzeelor, când înghesuiala și forfota mondenă ne abat de la ce este, într-adevăr, de văzut, ci oricând vreți să petreceți un timp cu adevărat de calitate.  

Henri Matisse - Les poissons rouges (1912) - Cum am explicat modernismul pornind de la un tablou

Henri Matisse, Les poissons rouges

            Se întâmpla deunăzi să mă frământ pentru a găsi o cale mai directă de a explica, în format sintetic (într-o singură oră!), unor adolescenți, cum e cu modernismul în literatură, care sunt cauzele lui, intenționând, dar reușind doar să ating razant subiectul, să le vorbesc despre descoperirea subconștientului, despre Freud, Jung, apoi despre fenomenologia lui Husserl și intuiționismul bergsonian, despre mutațiile pe care le-au produs în toată gândirea și arta secolului al XX-lea. Nebunie curată! Citiseră doar Arghezi și Blaga, vreo câteva poezii.

            Și atunci, printr-o fericită întâmplare, cum se petrece adesea (vezi coincidențele lui Jung), am dat peste tabloul lui Matisse și am știut că acesta va fi calea ce mai simplă de a-i lămuri, și așa a fost. Au privit, au observat, i-am ghidat în discuții. Iată câteva concluzii.

            Acvariul cu pești simbolizează adâncimea subconștientului/inconștientului, iar imaginea reflectată la suprafața apei, plată, deformată, nedefinită - planul conștiinței. Așezarea exact în mijlocul tabloului a vasului (compoziție ce poate părea naivă, simplistă față de, să spunem, plasarea pe secțiunea de aur) trimite la ideea că psihicul, cu adâncimea lui, devine chiar centrul preocupărilor artistului modern; folosindu-se de elementele universului exterior (acvariu, pești, plante), artistul comunică metaforic și simbolic aspecte esențiale ale universului său interior; arta modernă se caracterizează, deci, prin autoreferențialitate, reflexivitate.

            Faptul că „și un copil ar putea desena așa” exprimă opțiunea artistului modern de a recupera începuturile, experiența artei arhaice, naive, întoarcerea spre primitivism, spre arhetipuri, spre ceea ce zace în inconștientul colectiv, tendință proprie, de exemplu, expresionismului.

            Culorile tari, fără multe nuanțe, ce violentează privitorul (Matisse este considerat, după unele opinii, reprezentant al fauvismului), arată intenția artiștilor de a încalcă regulile obișnuite și de a propune alte principii estetice, potrivite noilor conținuturi - arta și literatura modernă șochează adesea privitorul/cititorul, îl solicită să vadă esențele, să iasă din zona de confort; realitatea nu mai este redată mimetic, ci reinterpretată, reconfigurată.

            Decorul este unul citadin, cu elemente de rafinament (mobilierul, balustrada).

            Starea vegetativă din mediul exterior, exprimată de plante, este  în contrast cu tensiunea latentă, cu pulsiunile subconștientului,  sugerate de mișcarea peștilor. Prezența orhideelor și a peștilor aurii exprimă faptul că există o atracție spre exotism în arta modernă, detectabilă în literatura simbolistă, de exemplu.

            Forma de cerc domină tabloul: a mesei, a vasului, a suportului -  și câtă bogăție de semnificații în simbolul cercului!...; există, de fapt, cinci cercuri sau inele, coaxiale pe verticală, în tablou!

            Scara invită la accesarea, din nou pe verticală, a altor planuri decât cel în care ne aflăm - superior/inferior.

            Peștii devin metafora revelatorie ale unei lumi tăcute, misterioase, formă primară a vieții apărute inițial în planul acvatic (să ne amintim meduzele pe care marea le plimbă sub clopotele verzi ale lui Ion Barbu); culoarea roșu-portocaliu și sugestia peștișorului „de aur” trimit la elementul foc, înțeles ca motor al vieții, al creației, la ideea de tezaur, miracol, iar apa, element complementar, apare drept matrice a energiilor creatoare, depozit al potențialităților, mediu al dizolvării formelor vechi și al renașterii la un nou stadiu.

          Ca reflexie în literatură a imaginii din tablou, iată un fragment arhicunoscut din  În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, în care naratorul plonjează  în adâncimile memoriei, făcând eforturi pentru a găsi „peștișorul de aur” al fericirii pierdute, trezite, în străfulgerarea unei clipe, de aroma și gustul madlenei:

            (...) simt cum tresare în mine ceva care se mişcă, ar vrea să se înalţe, ceva desprins parcă de pe fundul unei mări, de la o mare adâncime; nu ştiu ce este, dar urcă încet;  simt rezistenţa şi aud murmurul distanţelor străbătute. Desigur, ceea ce palpită astfel în adâncul meu este probabil imaginea, amintirea vizuală care, legată de acel gust, încearcă să-l urmeze până la mine. Dar ea se zbate prea departe, prea nedesluşit; abia dacă percep răsfrângerea neutră unde se confundă insesizabilul vârtej al culorilor răscolite; dar nu pot să desluşesc forma, să-i cer, ca singurului interpret cu putinţă, să-mi traducă mărturia contemporanului său inseparabil, gustul, să-i cer să-mi spună despre ce împrejurare anume, despre ce epocă din trecut este vorba. Va ajunge oare până la suprafaţa conştiinţei mele clare această amintire, clipa veche pe care atracţia unei clipe identice a venit să o cheme de atât de departe, să o tulbure, să o ridice din adâncurile mele? Nu ştiu. Acum nu mai simt nimic, s-a oprit, a coborât poate din nou; cine ştie dacă va mai urca vreodată din noaptea sa.