O carte minunată a copilăriei mele

Împlineam șase ani când tatăl meu mi-a adus în dar această carte absolut fermecătoare în ochii mei, o carte nemaivăzut de frumoasă! Nu știam bine să citesc, dar ilustrațiile mi se părea că prind viață, o dată cu silabisirea celor câteva rânduri scrise pe fiecare pagină. Cartea s-a pierdut cu timpul (cred că s-a ferfenițit de atâta citit și privit cu ochi hipnotizați de magia culorilor și a cuvintelor!) și am regretat nespus că n-o mai aveam... Am descoperit-o anul acesta, căutând-o pe net. Când am descoperit-o, am fost impresionată până la lacrimi, căci regăsisem o bucată esențială din inima mea de copil. Nu știu cum li s-ar părea copiilor de azi, dar pentru acele timpuri era o adevărată minune! mai ales că originalul făcea parte dintr-o serie apărută în Franța între anii 1953-1994 sub numele Collection Farandole. Povestea din carte, a lui Ștrengărel, nu am mai putut-o regăsi, doar o parte dintre  ilustrații.

„Ștrengărel, pisoiașul mititel”

Autor: LUCIENNE ERVILLE

Acuarele: MARCEL MARLIER

Titlu original: Follet le petit chat (1958)

Traducere: TUDOR MĂINESCU

Editura: Tineretului

Și încă o (micro)povestire: „Viteazu”

A fost odată o familie de săteni ce își ducea traiul la marginea unui codru adânc, străbătut de un râu cu ape reci și învolburate.

sursa foto: Internet

Într-o zi, când toamna își suna ultimele acorduri, copiii au observat în scorbura unui copac două lumini fosforescente. O pisică! strigară. Un motan sălbatic! Acesta, dintr-un salt, ateriză la picioarele lor. Era imens, dar se arăta blând. Îl adoptară îndată. Viteazu ducea un trai fericit pe lângă casa lor, prinzând șoareci, ba uneori și șerpi.

Când veniră zăpezile, copiii îl băgară în casă. Dar Viteazu nu prea avea bune maniere: câteodată își făcea nevoile sub pat și scrijelea mobila cu ghearele.  Tatăl se hotărî să scape de el și îl duse pe celălalt mal al râului. Copiii plânseră tare mult dar, cu timpul, începură să-l uite.

În iarna următoare, chiar în ajunul Crăciunului, copilul cel mic auzi un mieunat și deschise ușa. În prag stătea Viteazu, slab și înfometat. Traversase râul pe gheață și se întorsese acasă.

Din ochii tuturor izbucniră lacrimi de bucurie, în special din cei ai tatălui,  care niciodată de atunci nu l-a mai alungat.

Iar aceasta este o poveste adevărată, pe care mama mi-o spunea adesea, în serile de iarnă.