Un menestrel pe nume Crypto...

Ați bănuit, desigur: nu mă cheamă Crypto. De altfel, e un nume cam afectat, ușor bizar, ușor ridicol. Așa cum sunt și eu în ochii lor.... Un menestrel, un artist, în rând cu saltimbancii și bufonii care-i distrează pe la petreceri. Ori pe la nunți, așa, ca astăzi.

Nunțile mă fac melancolic, pentru că-mi aduc aminte de un punct de răscruce din propria-mi viață, un loc în sufletul meu care este încă dureros, după atâția ani. O rană, din care curg întruna cântecele mele.           
           Mirii s-au retras în iatac, iar acum, la spartul nunții, un  nuntaș fruntaș, îndrăgostit fără nădejde chiar de mireasă, fără doar și poate,  m-a tras aici, în odaia asta îngustă, și mă silește să-i cânt povestea vieții mele. Îl refuz, fiindcă nu o pot rosti fără patimă. Cântecul mă arde... Vinul cel tare a dezlegat, însă, între noi, o punte invizibilă. Ne recunoaștem parcă, dintr-odată, prinși în tiparele aceleiași povești. Mi-e milă de el. Și mă pornesc să zic, stins, încetinel, preacunoscutul cântec...

Originea mea a fost una obscură, m-am născut într-un sat mărunt, pierdut printre păduri și ape. Acolo, între ai mei, eram, totuși, cel mai răsărit, prin neam și fire. Am primit ceva educație, așa că mi se deschideau destule perspective, după cum spuneau apropiații, când începusem să mă ridic flăcăiandru. Mai târziu, însă, văzând că nu mă dezlipeam de fusta mamei, au început să-mi caute pricină. Pe când alți tineri, mai făloși, se aruncau în hora vieții, înfloreau în idile și rodeau în prunci, eu mă păstram inocent, mereu dus pe gânduri și furat de visuri. Am stârnit invidii, căci întârzierea intrării mele în tiparele vieții și ale vârstelor mă stigmatiza în ochii lor. Au aruncat anatema și peste biata maică-mea, care mă încuraja să las totul deoparte pentru a-mi urmări închipuirile; cleveteau că mi-ar fi făcut vrăji, căci prea mă arătam nărăvaș la învățăturile cele înțelepte.

Am avut un dascăl prost. Un bătrân care m-a dedat la versuri seci și m-a împins să le închin unei domnițe,  prima care-mi va ieși în cale. Iar aceasta s-a nimerit a fi Enigel, o biată păstoriță. Ați bănuit, desigur, că nici pe ea nu o chema Enigel, nume cristalin, de înger. Și nu era un înger, nici nu avea cum să fie. Îngerii nu trăiesc pe pământ, poate că nici nu există. Dar eu am continuat să o  numesc așa, și tot așa am păstrat-o și în cântec: Enigel. Aș fi putut foarte bine să-i spun Dulcineea... Am prins-o într-un moment de grație, ori poate într-un moment de slăbiciune, în care și-a permis să viseze puțin, căci ea nu visa niciodată.  Făcuse un scurt popas în satul meu, oprindu-se o clipă din drumul ei neabătut către viață. Dascălul m-a târât înaintea ei și m-a pus să-i declam versurile mele: stihuri dulcegăroase, false, prăfuite. Nu i-au plăcut. Nici n-aveau cum să-i placă. Erau lipsite de simțire, zaharisite, îmbătrânite. Versuri sterile, învățate de la un dascăl bătrân și sterp, un eunuc în ale poeziei.

Enigel mi-a respins fără preget ofranda.  Am aruncat priviri furișe spre ea. Era frumoasă. Străbătea, prin obrazul ei, icoana frumuseții eterne...  Chiar dacă m-a descumpănit gestul ei, am priceput, într-o străfulgerare, că poeziei îi trebuie viață, zvâcnet, durere... Am știut într-o clipă că trebuie să ies din cochilie, să pornesc la drum, să îndrăznesc să visez și eu la nesfârșitele câmpuri de  fragi pe care ni le promit toate profețiile... strawberry fields, forever....

Am crezut-o și, plin de elan, am rugat-o să mă lase să o însoțesc. Eram gata să mă fac păstor și să  azvârl cât colo poezia. Dar - oh, Enigel! - nu eram pregătit pentru o asemenea cale. Eram slab și neînzestrat pentru lumea cea mare; crescut numai cu visuri, m-aș fi frânt curând. „Așteaptă de te coace!” mi-a zis, făcând pe înțeleapta. Mi-a dat de înțeles că nu pot avea succes, la fel ca ceilalți oameni, fiindcă nu sunt deloc ieșit în lume și nici minte nu par să am prea multă. Mă vor înșela toți, și eu voi ajunge, desigur, slugă, în cel mai scurt timp. Cum s-ar putea mărita cu unul ca mine? Doar ea are alte planuri, trebuie să iasă la un liman nou și, cu multă hotărâre și chibzuință, va reuși, va ajunge la un trai de aur și slavă.

Auzind crudele-i cuvinte, m-a cuprins disperarea. I-am spus, printre lacrimi, că fericirea pe care o visează este iluzorie, e o vânare de vânt. Că nici ei nu-i este sortit aurul rupt din soare. Am implorat-o să-și abandoneze himericele visuri, pentru care s-a prins într-o asemenea cursă fără de sfârșit. Să rămână cu mine, în sătucul meu de pe malul apei, și să trăim fericiți, fără să ne mai agățăm de altceva. Fără dorințe deșarte, vom găsi, dacă nu fericirea, măcar liniștea. Și, ca să nu creadă că îi cer doar ei sacrificiul, i-am jurat că nu voi mai compune niciodată versuri. Aveam să trăim ca și cei mai simpli dintre muritori.

Atât i-a trebuit!  Ochii au început să-i scapere de ură. Mi-a reproșat că i-am înfipt un cuțit în inimă cu vorbele mele blestemate. Îi ceream nimic mai mult decât să trăiască o viață bicisnică, neștiută, necunoscută, să se îngroape cu mine în sălbăticie! S-a lansat într-o tiradă plină de orgoliu, în care mi-a desființat propunerea; s-a lăudat cu rudele sale, cu eforturile de generații întregi ale neamului ei de a ieși din nevoi. Un efort continuu, în care ea, iată, este un vârf de lance. A reușit să plece de-acasă, și-a luat soarta în propriile mâini și nu o va opri un nimeni ca mine din hotărârea ei nestrămutată. Chiar dacă nu va pune mâna direct pe bogăție și slavă, va trăi în cercuri sus-puse și nu se poate să nu se împărtășească și ea, într-un fel sau altul, de culoarea și sunetul aurului. Era rece, dură și neclintită. Aș fi vrut să-i strig: unde crezi că te duci, prea cuminte Enigel? Unde crezi că vei ajunge, cu renii tăi? Drumul tău transhumantic este, de fapt, un cerc, în care te vei învârti mereu, ca într-o capcană!

Dar timpul n-a mai adăstat; s-a întâmplat ceea ce ne era de mult scris în stele: un strălucitor alai princiar s-a zărit apropiindu-se în goană. Enigel i-a ieșit în drum, fluturându-și batista. Alaiul s-a oprit. Dintr-o prea aurită trăsură, un prinț ca un soare a scos capul pe fereastră și i-a zâmbit frumoasei mele. Cu mâna înmănușată, i-a făcut semn, iar ea, radioasă, și-a abandonat renii și s-a suit degrabă în trăsură. Pe când priveam ca trăsnit această scenă, cu lăuta atârnată de gât și cu sulul de poeme strâns în pumn, aceeași mână mi-a aruncat în obraz zece bănuți de alamă. Perdelele s-au tras, trăsura și-a reluat iureșul, și de atunci n-am mai văzut-o niciodată pe Enigel. Ceva s-a rupt în mine, pentru totdeauna. Am rămas ca o stană de piatră pe marginea drumului. În urma caleștii, a trecut, într-un târziu, o căruță cu actori și paiațe. Aveau nevoie de un muzicant, așa că m-au luat cu ei.

Și, de-atunci, am bătut, alături de aceștia, lumea în lung și-n lat, am mers din cetate în cetate și am înțeles că viața aceasta boemă este cea care mi se potrivește cu adevărat. Cei zece bănuți au devenit talanții mei, pe care i-am sporit în cântece rupte din suflet, care aveau puterea de a înmuia inimi și de a stoarce lacrimi din piatră seacă. Nu am uitat-o niciodată pe Enigel, dar nu o mai iubesc. Îi port recunoștință, totuși, căci, datorită întâmplării de demult, mi-am aflat talentul și rostul în lume. Nu sunt bogat, deși sunt răsplătit cu pungi de aur. Sunt risipitor, și cu aurul, și cu cântecele. Și așa sunt și frumoșii crai nebuni cu care hălăduiesc prin lume, ca și draga mea tovarășă de viață, de vin și de cântec; oamenii cuminți ne disprețuiesc, dar ne cheamă mereu, fiindcă au înțeles că aurul din cântecele noastre e singurul care nu se pierde niciodată.

P.S. Iubita mea, Măsălarița, este prezicătoare: deunăzi, scrutând apele globului de cristal, a văzut cum, într-un viitor îndepărtat, când oamenii nu vor mai vibra la povești adânci de viață, cei ce vor descoperi cântecul meu se vor căzni în zadar să-l înțeleagă. Vor folosi o limbă ciudată, mă vor numi increat și mă vor vedea pendulând printre cercuri abstracte - roata Venerei, a lui Mercur, a Soarelui - nehotărât între apolinic și dionisiac. Am mângâiat-o și i-am spus, zâmbind, ce fericit sunt că nu vom apuca asemenea timpuri. Noi avem taina noastră aici, în prezent, și ne bucurăm pe deplin de ea.

Insula pierdută (micropovestire)

Acesta era unul dintre cele mai bine păzite secrete, pe care mamele îl șopteau în taină la urechea fiicelor în ajunul nunții, sau li-l dezvăluiau tocmai pe patul de moarte:

Draga mea, când simți că nu mai poți  îndura asprimile vieții, strânge bine pleoapele și, rostind cuvintele acestea fermecate, ți se va deschide al treilea ochi. Te vei trezi pe malul unui râu foarte mare. În mijlocul valurilor vei zări o insulă, ascunsă printre fâșii de ceață. Vei găsi o barcă legată la mal. Vâslind din răsputeri, ore-n șir, vei ajunge la un țărm aspru și neguros. Acolo, între spini și sălcii despletite, vin, dintotdeauna, femeile, să-și descătușeze șuvoiul lacrimilor, să-și jelească visele pierdute, să-și plângă dezamăgirile, să geamă din cauza umilințelor, să țipe de arsura rănilor, să urle ca lupoaicele rănite din cauza trădărilor și a lipsei de iubire; vei face întocmai ca ele, vei plânge amarnic și-ți vei smulge părul de durere, iar cu mâna îți vei sfâșia veșmântul;  vei lăsa toate acolo, apoi, cu grijă, te vei sui iar în barcă, fără a privi înapoi și fără a mai scoate vreun cuvânt. În zori, vei rosti iarăși vorbele de taină și te vei trezi din nou acasă, cu sufletul ușurat, capabilă să duci la capăt sarcinile noii zile, luminoasă și cu zâmbetul pe buze.

Eu, una, n-am aflat cuvintele fermecate, am auzit numai legenda. Se mai zice, însă, că insula, sub greutatea atâtor dureri, s-ar fi scufundat în adâncul râului, iar secretul s-a pierdut pentru totdeauna. De aceea, de-atunci și până astăzi, femeile poartă cu ele, pe umeri, întreaga  povară a vieții.

Epilog

           După mulţi ani, Bucureştiul i s-a părut frumos în ziua aceea, în lumina de noiembrie. Cafenele, restaurante, case proaspăt vopsite, pe străzile din spatele Ateneului. Era un freamăt de viaţă bună sau filtrul său  se defectase, se iluminase brusc şi fără motiv. O frumoasă pisică neagră i-a trecut alene pe dinainte şi o clipă s-a temut, inconştient, de conscinţe fatidice. Dar era atât de liniştită, de aurie în privire, că a lăsat-o să treacă, cu toate ale ei.

            Pe lângă ea alunecau maşini negre, luxoase, în care se reflectau vitrinele cu blănuri şi bijuterii. Îşi privi pe furiş pantofii de lac, discret eleganţi, şi se certă în gând pentru slăbiciunea sa. Îmbătrânea, împlinise treizeci şi cinci de ani. Intră în magazinul de mobilă de pe Calea Victoriei şi îi ceru fetei să-i aducă obişnuita cafea amară şi ziarele din ziua aceea, apoi se retrase la micul  birou, din colţ. Da, începea uitarea. Între ea, cea de-acum, şi aviatorul cel tânăr din poza îndoliată se încheiase, în sfârşit un armistiţiu. Murise şi ea, cea de-atunci, eliberând-o astfel  din legământ pe fiinţa cea nouă, care-şi cerea dreptul la banalitate şi împăcare.

            Camil mai citi o dată manuscrisul, apoi îl puse gânditor în sertar; nu mai avea voinţa să conceapă sfârşitul poveştii.