Dialog pe aleile unei grădini

EL: Te-ai gândit vreodată, draga mea? Regii construiesc castele; înțelepții - cultivă grădini!

EA: Să știi că au fost și vreo câțiva regi înțelepți, care au construit atât castele, cât și grădini. Dacă mă întrebi, eu, una, prefer grădinile!

EL: Vrei să spui că disprețuiești castelele?

EA: Nu, nu, dar uite, mă gândeam...  Văzut de sus, un castel e ca o mandală! O mandală de piatră.

EL: Exact, un produs al rațiunii. O mandală cam țeapănă și arogantă. Și, totuși, o grădină este și ea o mandală, dar o mandală vie: rațiunea umană ce pune ordine în natura irațională...

EA: Tu ești țeapăn și arogant! Gata cu filozofia! Mai bine îți explic eu, cu literatura: uite, mi-am adus  aminte de legenda regelui Alfonso de Castilla și a frumoasei lui amante, Raquel. Raquel la Fermosa, chiar așa i s-a spus. Era fiica unui evreu bogat, iar regele s-a îndrăgostit nebunește de ea, deși era căsătorit, a luat-o de la tatăl ei și au trăit în ascuns o mare iubire, stârnind mânia poporului. El i-a dăruit un palat și o grădină. O grădină secretă, cu havuze și flori minunate. Nu cred că frumoasei prizoniere i-ar fi plăcut numai castelul! Ar fi murit de tristețe între zidurile lui...

EL: Dar nici nu s-a mulțumit doar cu grădina... ha, ha!...

EA: Hai, te rog, nu-mi strica povestea... Nu, nu i-ar fi plăcut doar grădina, pentru că... pentru că o grădină care nu aparține niciunui castel, niciunei case este... un parc! Este un loc pentru toată lumea!

EL: Și ce-i așa de rău în asta?!

EA: Vezi că mă superi!... Să lăsăm deoparte regii. Să ne-ntoarcem la înțelepți.

EL: OK. Păi înțelepții... sunt înțelepți, de-asta iubesc grădinile!

EA: Nu înțeleg logica, dacă are vreuna! De ce fac asta?

EL: Pentru că astfel devin...  și mai înțelepți!

EA: Și de ce ar avea nevoie tocmai de grădini pentru a deveni și mai înțelepți?

EL: Păi, uite, draga mea, cum văd eu lucrurile: o grădină este asemenea unei insule. Totul în jurul ei curge. Haotic, nebunește, ca un vârtej. Este viața noastră care curge, din zi în zi mai trepidantă. În schimb, în grădină, totul respiră altfel, mai adânc,  mai lent. Parcă timpul ar sta în loc. Înțelegi?

EA: Da... Ai dreptate; aici, totul curge altfel.

EL: Trăiești experiența timpului încetinit, a lentorii, a odihnei...

EA: Nu poți grăbi florile să înflorească. Te pui în armonie cu asta...

EL: Așa e, draga mea. Te pui în armonie cu natura. Cu rosturile ei, cu ritmurile ei interioare...
EA: Am ajuns la rondul de trandafiri. Suntem chiar în centrul grădinii!

EL: Ah, cum ni se oglindesc chipurile în apa micului bazin! Câtă liniște!

EA: Și ce răcoare!

EL: Timpul chiar stă în loc!

EA: Așa e! N-aș mai pleca de-aici niciodată!

EL: Din păcate... Vraja trebuie ruptă. Întinde mâna și tulbură oglinda... Așa...

EA: Da, păcat...

EL: Ca să nu fii tristă, gândește-te că aici vin păsările să bea apă și s-ar speria de noi!

EA: Chiar așa! Uite-le acolo, printre ramuri! Să mergem...

EL: Da, haide, e târziu...

EA: Dar mai-nainte spune-mi, într-un cuvânt: în ce constă miracolul unei grădini?

EL:  Miracolul unei grădini, hmm... Păi, în esență, toate grădinile sunt daruri. Daruri de iubire. Pentru o singură ființă sau pentru mai multe. Grădinile înconjurate de ziduri sunt daruri secrete pentru iubiri secrete. Grădinile publice sunt daruri pentru toți.

EA: Adevărat. Ca să construiești o grădină îți trebuie timp, înțelepciune și iubire. Cum ziceai: „Regii construiesc castele; înțelepții - cultivă grădini!”

EL: Regii dăruiesc castele, iubito. Eu nu-ți pot dărui decât o floare... Și o plimbare prin această grădină.

EA: Asta pentru că tu ești un înțelept, iubitule... 

                                                                      (Text și desen - Nicoleta Ionescu)

Cezar Pârlog - „Ce mult te-am iubit!”

          Cezar Pârlog mi-a trimis o carte. O spun din start că nu-l cunosc pe Cezar Mihai Pârlog. Numele mi se pare cunoscut, ne-om mai fi intersectat pe unele site-uri literare? Să scriu despre un autor contemporan, necunoscut mie, hmmm... adevărată provocare! Hai să vedem despre ce e vorba.

          Cartea arată foarte bine, în titlu străbate unda parodică, ilustrația este incitantă, dar surpriza cea mai plăcută vine când deschid volumul: micropovestiri! Wow! În sfârșit! Iată că acest gen și-a făcut loc și la noi! Umor. Încă un wow! Câtă sete de umor este în această țară tristă! Și cât de puțin umor de calitate se publică!

          Este cartea lui Cezar Pârlog, așa cum spune titlul, o carte de dragoste? Sigur că este! Da, chiar de dragoste la plural, de o sută de ori dragoste, căci agenda telefonului mobil este încăpătoare. Spun asta, pentru că volumul, foarte unitar, este organizat pe principiul celor vreo sută de povești, de aproximativ sută de cuvinte fiecare, anexate numerelor de telefon ale unor vreo sută de doamne /domnișoare ordonate alfabetic, din agenda unui tip... tipic de azi! Aș spune că textul AGENDĂ, cu rol de sumar, constituie în sine o povestire, una dintre cele mai simpatice ale volumului, o nadă aruncată chiar de la început cititorului. Găsim acolo o listă de hipocoristice și abrevieri pline de savoare, dintre care: Alina pisi, Alina 2, Anca SF, Andra Metr*, Dana Steaua, Mami, Sori yoga, multe dubluri: Clau, Clau 2 , multiplicări: Miha 2, Miha 3, Miha 4, Miha 22, Miha 24 și chiar ființe neidentificate (??). Ca formulă a cărții, autorul mi-a indicat, într-un mesaj, scrierile lui Dan Rhodes, dar eu i-aș stabili o altă filiație, desigur, după alte principii decât al dimensiunii textelor, și anume Ingeniosul bine temperat. Dicționar onomastic de Mircea Horia Simionescu.

          În fiecare text există un el, care povestește, și o ea, numită cu pretinsă sinceritate prietena mea, amica mea sau iubita mea, pe care bărbatul mărturisește că o adoră, că e marea mea iubire sau alte variante. Hazul apare, desigur, din această formulă de  halima, din aglomerarea de iubiri care mai de care mai sincere, ce se înfiripă, se derulează, decad sau se desfac din cele mai stranii motive ale cotidianului.

          El este un bucureștean de vârstă medie, cam naiv, dar receptiv la oportunități, un gen de Don Juan, mai prozaic nițel decât originalul, bărbat destul de casnic și însurat, cu serviciu și apartament la bloc, însă și cu cont pe Sentimente și foarte activ pe Facebook. Dacă ar fi să-l asemăn cu vreun alt personaj, acesta ar fi Jerry Seinfeld din serialul omonim: nonșalant, superficial, absorbit de  unicitatea și ciudățenia fiecărei relații. Acest el nu este deloc selectiv la femei, pe care le ia așa cum viața i le oferă: mai tinerele cu unghii vopsite albastru sau mai trecute, categoria doamne bine, libere sau măritate, colege de serviciu sau cunoștințe întâmplătoare, excursioniste sau scriitoare, frumoase sau urâte, la nevoie chiar o femeie gonflabilă, căci ceea ce contează este parcurgerea experienței. Ce nu-i iese în realitate, completează din plin cu imaginația, așa cum precizează în ultima povestire, fapt care ne invită să medităm asupra liniei fragile dintre probabil și posibil.

           Umorul netăgăduit provine din contrastul dintre aceste reminiscențe de donjuan idealist, care iubește femeia cu implicare declarativă și superficialitatea evidentă a relațiilor. Dintre idilismul spre care aspiră îndrăgostiții - se plimbă de mână prin Grădina Botanică, hrănesc rățuștele în Herăstrău, merg la Ateneu, citesc poezii - și prozaismul vieții de zi cu zi, care-i cufundă în chestiuni mercantile, culinare, politice sau birocratice. Locul parcurilor este luat rapid de supermarketuri, birouri, RATB, ghena de gunoi, toaletă, spital (de psihiatrie), camere de bloc; al lecturilor elevate - de  ziarul Clik sau Cancan;  al spațiilor romantice - de  Facebook, Google, OLX etc.

          Limbajul este perfect adaptat conținutului, lunecând de la fraze frumos șlefuite (Pe Cezara o iubesc mult, și divinizez acel corp eminamente perfect), care mustesc de ironie, la expresii fruste, agresive (Nesimțitul dracului! „Bărbații toți sunt niște porci!”), pe fondul limbajului uzual contemporan. Jocul bine dozat al registrelor lingvistice generează efecte comice surprinzătoare.

          Ceea ce face șarmul cărții este această acceptare a fuziunii celor două lumi, fantezist-idealistă și vulgar-practică, acomodarea cum se poate la realitate, așa întortocheată, meschină și pe alocuri bizară cum este ea. Acceptarea de către omul modern a unei doze de alienare, de repetabilitate, de clișeizare a situațiilor de viață, inclusiv a relațiilor interpersonale, de relativizare a valorilor. Acceptarea faptului că iubirea pornește de la cele mai sincere intenții, dar cade rapid în banalitate, în stupiditate, chiar în deviații obsesive. De aici toleranța, umorul ca soluție, luarea lucrurilor așa cum sunt, trăirea vieții ca pe o permanentă aventură a cotidianului.

             Nu aș vrea să închei fără câteva precizări despre micropovestire ca gen. Din întâmplare sau nu, Cezar Mihai Pârlog a trimis cartea „la adresă”. Chiar știu „cu ce se mănâncă” acest gen, apărut în spațiul hispano-american sub numele de microrrelatos, deoarece, la rândul meu, l-am cultivat și l-am susținut. În România, a pătruns de câțiva ani, sub numele de flash-fiction, și are succes. Flash-fiction este totuși ceva diferit de microrrelato sau hiperbreve, dimensiunea textelor fiind mai permisivă, mai mare. Acest tip de scriere este foarte agreat în atelierele literare, deoarece permite o redactare și o evaluare rapidă; de obicei sunt concursuri tematice, care generează adevărate explozii ale creativității. Este un tip de proză foarte adaptat ritmului omului modern, care trăiește alert și are doar intervale scurte de timp pentru lectură - în metrou de exemplu (s-a vehiculat ideea scrierii sub forma de SMS). Cine își închipuie că a scrie micropovestiri este un lucru simplu, se înșală. Dimpotrivă, cu cât numărul de cuvinte este mai redus, cu atât importanța fiecărui cuvințel în economia textului este mai mare. Un text bun este unul foarte coerent, de regulă narativ, anecdotic,  interactiv - cititorul este antrenat în descifrarea sensurilor, simbolic, aluziv, cu titlu semnificativ, cu atmosferă bine susținută și cu final surprinzător. Cezar Pârlog s-a adaptat  perfect la cerințele genului, ceea ce, repet, nu e ușor.

            Impresia pe care o lasă Cezar Mihai Pârlog prin volumul „Ce mult te-am iubit!” (Ed. Libris Editorial, 2018) este aceea a unui surfer pe valurile umorului care se ține foarte bine pe placă. Citind, l-am pândit cu sufletul la gură: va cădea în trivial? în erotism de duzină? în satiră demodată?  în bășcălia atât de practicată la noi? în caricatural? în grotesc? Ei bine, nu. Nu o face. Face slalom printre toate aceste tentații și reușește să scrie o proză de calitate, de un umor subtil în felul său, într-o manieră cu totul nouă în peisajul literaturii noastre de azi.

Punți suspendate

          Zburase pe deasupra a trei continente și a două oceane pentru a-și cunoaște nepotul. După zece ani de tăcere ostilă, fiul său îi trimisese o invitație la botezul  micului Luisito. Avea să-i achite costul călătoriei când va ajunge la Melbourne, preciza în P.S.

          Pe timpul celor 23 de ore la bordul avionului, se luptase cu furtunile trecutului, încercând să reclădească puntea prăbușită printr-un singur cuvânt cu ani în urmă și credea că era pe punctul de a reuși. Îl vedea cu ochii minții pe cel mic alergând spre el pe noul pod, urmat de mama și de tatăl lui. La aterizare, visa deja la marea îmbrățișare de familie. Se simțea optimist, în ciuda oboselii adânci. Fără-ndoială, aceasta avea să fie călătoria vieții lui.

          Aeroportul gigantic zumzăia ca un stup. Își ridică bagajul și se îndreptă spre biroul de informații, pentru a afla  de unde poate lua un taxi. Telefonul  începu să-i vibreze cu putere în buzunar. Era un mesaj de la fiul său: „Luisito a murit subit azi-dimineață. Totul s-a anulat.”

          -Can I help you, sir? - angajata cu voce profesională aruncă o privire absentă către bătrânul fără glas, oprit în fața ghișeului.

Scriere participantă la un concurs de microficțiune din Spania. Tema: Călătorii (versiunea în limba română)