Eu sunt Matei - Tudor Arghezi, „Flori de mucigai”

 Le-am scris cu unghia pe tencuială,
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate.
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. (...)

 

 

             Din anii de liceu, făcuți în deceniul opt, mi se imprimase convingerea, transmisă pe toată linia de către manuale și profesori, că Tudor Arghezi a fost nu doar un răzvrătit în ale religiei, ci de-a dreptul un ateu, care se lua de piept cu Dumnezeu cu scopul neclintit de  a-l doborî „din cer grămadă”. O „atentă” selecție a textelor, cu precădere a psalmilor, alături de anumite poezii din „Cântare omului”, o „analiză adecvată”, insinuată în manuale și în puținele cărți de comentarii, făcuse din Arghezi un promotor al ideologiei de partid numai bun de a ilustra trecerea de la omul vechi, habotnic, la omul nou, cu mintea eliberată de rătăcirile credinței. Comuniștii s-au ciocnit de Arghezi ca de o piatră tare: blamat și categorisit la „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” în anii 1947-1949, cu opera retrasă din librării și interzisă publicării, izolat la Mărțișor, a fost apoi „reabilitat” în 1952 de Gheorghiu-Dej, revalorificat și redirecționat spre servirea intereselor noii puteri, cu acceptarea de către poetul septuagenar, fără-ndoială. Arghezi este aniversat, premiat, devine membru al Academiei Române, primește premiul Herder în 1965.

            Țin minte că am studiat pe atunci poezia „Flori de mucigai” și nu am priceput mai nimic din ea. Mai ales, mă gândeam, cât de original, dar cam fără noimă, cam random, a evocat Arghezi niște jivine - un leu, un vultur și un taur - care veneau pe lângă niște evangheliști (ce or fi fost aceia?) spre a-i ajuta. Sunt foarte sinceră în ceea ce spun!...

            Bineînțeles că, în anii următori, pe la fine de secol XX, am decodificat semnificația imaginilor: fiecare dintre vietățile menționate devine, în creștinism, simbolul consacrat al câte unuia dintre evangheliști: leul - Sf. Evanghelist Marcu, vițelul/taurul - Sf. Evanghelist Luca, vulturul - Sf. Evanghelist Ioan. Sursa acestor simboluri se află în viziunile din Cartea Apocalipsei și are legătură cu aspecte specifice evangheliei fiecăruia. (Detalii: https://doxologia.ro/viata-bisericii/iconografie/care-sunt-simbolurile-sfintilor-evanghelisti-iconografie) Lucrul curios este, însă, că, potrivit parcă celebrei butade: Cei patru evangheliști erau trei: Luca și Matei, nu am mers mai departe cu întrebările, și anume de ce evocă Arghezi doar trei, și nu pe toți cei patru evangheliști. Cu cât întrebarea este mai simplă, cu atât pare mai lunecos răspunsul ei!

            Respectiva întrebare, o dată formulată, mi-a răsturnat perspectiva asupra  interpretării poeziei. Este cunoscut faptul că, la baza volumului „Flori de mucigai”, stă experiența întemnițării poetului la închisoarea Văcărești, de aceea a încerca identificarea unei alte ipostaze lirice nu pare necesară. Totuși: de ce Arghezi menționează atât de precis, cu nume și simboluri, pe cei trei evangheliști? De ce nu este menționat și Matei? Răspunsul mi-a apărut dintr-o dată de o evidență de necontestat: pentru că vocea lirică își asumă identitatea celui de-al patrulea evanghelist, a lui Matei, într-un mod asemănător cu cel din lirica măștilor.  Astfel, omul întemnițat din poezie nu este doar o ființă încarcerată, ajunsă într-o situație fără ieșire, ci el își asumă ipostaza simbolică a lui Matei, vameșul, păcătosul, al cărui simbol este chiar chipul omenesc (omul sau îngerul). Matei este cel care, auzind chemarea: Vino după mine! a lui Iisus, s-a ridicat de la vamă și, lăsând toate ale sale, l-a urmat pe Hristos. El l-a invitat pe Iisus la un ospăț în casa lui, unde acesta a stat la masă cu vameșii și păcătoșii, iar, la reproșurile fariseilor, le-a răspuns: n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Matei este un păcătos convertit și, ca în cazul celor mai mulți dintre convertiți,  credința lui este excesivă și frământată de îndoieli. Simbolul lui Matei, omul/îngerul, trimite cel mai bine la condiția de ființă telurică însetată de harul divin, așa cum este omul arghezian - om fragil, părăsit în credință, sau înger ce percepe sublimul divin în cele mai mărunte făpturi.  Întemnițat aici, pe pământ, omul din „Flori de mucigai” riscă să decadă în subuman, dacă nu va fi luminat de har. Conștient de neajutorarea sa, pierzând „unghia îngerească”, cu atât mai mult luptă spre a nu deveni fiară: „m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Asemenea evangheliștilor, cărora se spune că le-a fost insuflat textul scrierilor sfinte, omul arghezian din această poezie continuă să scrie, așteptând, în speranță și în deznădejde,  coborârea harului ce va produce opera. Aparținând modernismului, ipostaza eu = Matei nu trebuie luată în absolut, ci doar ca un mijloc de realizare a ambiguității, lărgindu-se astfel sfera semnificațiilor lirice.

Patrick Modiano - „Micuța Bijou”

               În ciuda titlului cu rezonanțe superficiale, „Micuța Bijou” este o carte subtilă, profundă, vibrantă, despre consecințele unei identități fragile, inconsistent alcătuite, proiectate pe fundalul unui Paris necruțător în strălucirea sa.

                Thérèse Carderes, o tânără de nouăsprezece ani, își recunoaște, întâmplător, într-o stație a metroului parizian, mama, despre care credea că murise demult. Ea o urmărește pe femeia cu mantou galben, ponosit, cândva elegant, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu aceasta în lungul interval, de 12 ani, de când dispăruse din viața ei. După cinci săptămâni și mai multe drumuri nocturne către cartierul și locuința sordidă a acesteia, constată că, dintr-o tânără dansatoare cu o viață dezordonată, boemă, ajunsese o bătrână ciudată, singură, închisă în sine și agresivă cu vecinii. Thérèse îi lasă portăresei bani pentru chiria neplătită, dar renunță să o întâlnească efectiv pe mama sa.

                Substanța romanului o constituie rememorarea, nu lipsită de durere, a copilăriei „micuței Bijou”, numele  „de scenă” dat fetiței de către mama sa, pentru a-și împodobi falsa strălucire de artistă. Soma Carderes pe actul de identitate, cunoscută în diferite etape și sub nume ca Suzanne, Sonia, Nemțoaica, sau chiar Contesa Soma O'Dauye,  mama  Thérèsei, venită de mică la Paris pentru a studia dansul clasic, eșuează, în urma unui accident la glezne, într-o carieră de starletă de cabaret, cu tentative de a deveni actriță de cinema, într-o viață în care se găsește nevoită să trăiască din expediente, ori sub „protecția” unor figuri masculine pasagere, relații pe care fiica sa nu le poate înțelege. Confecționându-și o identitate mereu schimbătoare, în care minciunile se înlănțuie la nesfârșit, viața celor două, mamă și fiică, are numeroase urcușuri și coborâșuri. Legătura lor ia un sfârșit brutal, când Thérèse se trezește expediată singură, cu trenul, doar cu o etichetă cu numele ei atârnată de gât, de la Gara Austerlitz, la Fossombronne-la-Foret, la țară. I se spune că mama sa trebuise să plece de urgență în Maroc. Fiica trăiește cu convingerea că mama ei era bolnavă și că a murit acolo.

                În planul prezentului, Thérèse reușește să închirieze apartamentul în care se născuse, pe când clădirea era hotel, și în care locuise, o vreme, cu mama sa. Îi rămăsese de la aceasta numai o agendă cu telefoane care nu mai erau valabile și un tablou din anii „de glorie”: „rochia largă de tul a mamei mele, strânsă pe talie, corsajul de catifea foarte ajustat şi voalul care, în lumina aceea albă, îi dădea aerul unei zâne false. Şi eu, în rochia mea, nu eram nimic altceva decât un fals copil minune, un biet animal de circ”. Amintirile se succed, trecutul reînvie tot mai dureros, în alternanță cu prezentul. Fata nu știe cine îi este tatăl, mama nu îi spune. Bănuiește că ar putea fi un bărbat care o scoate din când în când la masă sau la plimbare, căruia îi spune „unchiul”. Alte imagini sunt cele de la școala cu internat Saint André, cu zilele, nu puține, când mama nu răspunde la sonerie, iar fetița trebuie să telefoneze din barul de peste drum, ori acelea cu câinele, acceptat cu greu, care dispare, „pierdut”, pe când mama avea un bucătar chinez.

                Thérèse nu-și poate găsi un punct fix, viața ei nu se împlinește. Fără studii superioare, lucrează ca simplă vânzătoare sau în alte slujbe modeste. În căutările ei, o ajută Moreau-Badmaev, un traducător din limbi orientale al unor emisiuni de radio nocturne.

                Trauma  Thérèsei se adâncește atunci când își găsește o slujbă temporară, aceea de a avea grijă, trei ore pe zi, de fetița unor oameni bogați, dar dubioși, familia Valladier. Locuința lor lasă impresia de provizorat, au doar un  divan și un fotoliu în salon, nu există nici tablouri, nici alte obiecte personale. D-l Valladier vorbește mereu la telefon într-o limbă ciudată. Camera fetiței nu pare de copil, este prea mare. Totul - și numele, și purtările lor - lasă impresia de fals. Locuiseră la un hotel și urma să se mute în scurt timp. Adulții nu îi spun niciodată pe nume fetiței și nu par a ști să aibă grijă de ea. O trimit să se plimbe noaptea, iar când Thérèse o aduce pe micuță, se întâmplă să nu fie nimeni acasă. Nici acesteia nu îi este îngăduit să aibă un câine. Destinul Thérèsei se oglindește în al acestei alte „Micuțe Bijou”. Într-o zi, pe neanunțate, ea  găsește casa Valladier abandonată, sigilată.

                Tânăra simte că toate aceste lacune i-au marcat existența și i-au blocat evoluția: „rămăsesem aceeaşi, ca şi cum Micuţa Bijou ar fi fost conservată, intactă, într-un gheţar.”  După o tentativă de sinucidere, Thérèse Carderes înțelege că trebuie să o uite pe Micuța Bijou, pentru a lua viața de la zero.

                Ceea ce rămâne în urma lecturii este tristețea pentru destinele măcinate în malaxorul Parisului, în special cele ale copiilor, victime ale goanei după o viață strălucitoare, de fațadă, în spatele căreia se ascund abandonul, neglijența, minciuna, înstrăinarea; dar, în ultimă instanță, și optimismul, care face ca toate aceste victime, adulți și copii, să aibă puterea de a se metamorfoza întruna pentru a supraviețui și pentru a o lua mereu de la capăt.

                Patrick Modiano este un răscolitor al trecutului, comparat, uneori, cu Marcel Proust, dar scopul său estetic nu este imortalizarea unor momente ideale, ci acela de pătundere asumată în labirintul memoriei, pentru înlăturarea zonelor obscure și aflarea drumului către lumină.

Condiția umană în timpuri de răscruce: „Arcul de triumf” de Erich Maria Remarque

            În această apăsătoare perioadă de izolare, când am simțit din plin că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”, m-am amăgit degeaba că aș putea citi ceva vesel, ușurel. Am avut nevoie, dimpotrivă, de o carte adevărată și lipsită de iluzii, despre timpuri ostile, spaime, trăiri la limită, iubire autentică, chiar dacă imperfectă, și am găsit-o în „Arcul de triumf”, romanul scriitorului german Erich Maria Remarque. Volumul stătea în bibliotecă dintotdeauna, dar l-am evitat până acum, din cauza subiectului, în vremuri mai senine temându-mă că o proză de război m-ar putea răni cu ororile ei.

            De fapt, ultima pagină a cărții corespunde cu izbucnirea celui De-al Doilea Război, e o carte despre Parisul interbelic - ah, de câte ori să spun că, vrând-nevrând, când cineva scrie despre Paris, are un personaj în plus, că Parisul evocat este el însuși un glas, un topos atât de bine fixat în imaginarul colectiv, încât amplifică, automat, efectul oricărei cărți! - Parisul refugiaților, al bistrourilor și al bordelurilor, al midinetelor și al prostituatelor, al tragediilor și al melodramelor, al vieților pierdute și al celor care izbutesc în cele din urmă să-și găsească sensul.

            Acțiunea este plasată în 1939, în zonele învecinate Pieței Etoile, dominate de Arcul de Triumf, pe fondul tensiunilor crescânde din Europa nazistă; Ravic, medic, fost șef de clinică în Germania, fuge din fața ascensiunii terorii și trăiește ilegal la Paris, într-o cameră modestă de hotel, cu valiza gata oricând de plecare; el se află acolo de cinci ani, un timp nesperat de lung, după ce fusese torturat, închis, deportat în repetate rânduri, iar soția i se sinucisese la vestea trimiterii în lagăr. Ravic nu este numele său real, este una dintre multele identități pe care și le ia de-a lungul anilor. Pentru a putea supraviețui, colaborează cu doi medici, operând cazurile grave în locul lor, bineînțeles incognito, fiind plătit cu sume derizorii; de asemenea, examinează periodic starea de sănătate a prostituatelor de la Osiris.

            În primele pagini ale romanului, Ravic o cunoaște pe Joan Madou, o femeie tânără ce rătăcește desperată pe străzi, într-o stare psihică critică, după ce îi moare iubitul în camera de hotel unde locuiesc. Între cei doi se stabilește o legătură sufletească aparte, după ce Ravic o ajută să și găsească de lucru (cântăreață) la localul Șeherezade. Niciunul nu se poate lega cu adevărat de celălalt, deși se iubesc cu pasiune, pentru că Ravic nu îi poate oferi stabilitate, iar ea nu poate face sacrificii și se lasă întreținută de alți bărbați, dintre cei ce roiesc în jurul ei.

            O serie de alte figuri dau substanță romanului: Boris Morosow, prietenul înțelept al lui Ravic, rus trecut prin viață, portar la restaurantul Șeherezade, Rolande, femeia ușoară care primește o moștenire și pleacă în provincie să se căsătorească și să-și deschidă un magazin, Kate Hegstroem, suedeza fragilă, operată de Ravic, care constată că are cancer uterin și nu o poate vindeca, dar nu îi spune acest lucru, doctorul omenos Veber și doctorul prost și cărpănos Durant, Lucienne, mica croitoreasă care scapă cu greu în urma unui avort prost făcut de o moașă lacomă. Impresionează seria pacienților care, pe lângă cei vindecați,  pleacă de pe masa de operație cu infirmități pe viață, în special femei, și chiar copii. O umanitate măruntă sau mai răsărită, pradă timpurilor, ce caută cu desperare să-și facă un rost, să-și împlinească dorința de fericire, în răstimpul scurt și agitat care îi este dat, între spectrul descinderilor de poliție și al sunetului ambulanței.

            Apariția la Paris a lui Haake, torționarul său, îi oferă lui Ravic șansa răzbunării, acțiune complicată din toate punctele de vedere. Iminența războiului îi face pe colocatarii săi să încerce să plece în America sau spre alte zări. Ravic nu va părăsi Franța, dar este convins că va fi trimis într-un lagăr de concentrare. Peste paginile romanului se înalță silueta întunecată a Arcului de Triumf, ca o promisiune a unei victorii viitoare.

            Roman al condiției umane în luptă cu teroarea, „Arcul de Triumf” este o carte vie, fără excese analitice, al cărei mesaj este unul de încredere în reușita umanității de a afla lumina prin speranță, rezistență, iubire.

           

                 

Wilkie Collins „Piatra Lunii” – un mystery novel de primă clasă

Anul acesta nu am ajuns la Gaudeamus, dar am reușit să descopăr, într-un anticariat, această carte, pe care am avut-o  și am devorat-o în adolescență, care a fost împrumutată sub jurământ de restituire și - vai, de câte ori se întâmplă! – niciodată recuperată. Trebuie să spun că nu țin să fiu considerată elitistă, nu citesc doar ce este la modă sau must-read, ci acele cărți care îmi spun ceva, care sunt bine scrise și rezonează cu gusturile mele, iar zona policier – suspans – mister a fost una care m-a pasionat dintotdeauna.

Pe Wilkie Collins îl așez, fără îndoială, în galeria pionierilor genului, alături de Arthur Conan Doyle, Edgar Allan Poe, Gaston Leroux sau Émile Gaboriau. Prieten și

colaborator al lui Charles Dickens, William Wilkie Collins (1824-1889) s-a bucurat de mare succes în timpul vieții, fiind cel mai cunoscut, mai iubit și mai bine plătit, la un moment dat, scriitor din epoca victoriană. După moartea sa, însă, faima în ascensiune a lui Dickens l-a trecut oarecum în umbră. Dintre cele peste treizeci de romane, șaizeci de povestiri, paisprezece piese de teatru, se disting romanele Femeia în alb (1860) și Piatra Lunii(1862), care au cunoscut și numeroase ecranizări. (cf. wikisource)

Piatra Lunii, povestea unui diamant indian cunoscut sub acest nume, are de toate: intrigă inteligentă, suspans ce nu slăbește de la prima până la ultima pagină, iubire prinsă între devotament și trădare, moșteniri cu bucluc, stăpâni și servitori, sinucidere, poliție, scamatori indieni, societăți de binefacere, copii descurcăreți și, desigur, happy-end.

Ceea ce dă farmecul romanului sunt tipurile umane caracteristice epocii: o lume de ladies și gentlemani, unii onești, alții ipocriți sau ticăloși de-a dreptul; în jurul lor, cei ce îi servesc, cu slăbiciunile și calitățile lor. În centrul romanului se țese idila dintre Rachel, fiica ingenuă a lui lady Verinder și vărul ei, Franklin Blake, un tânăr oarecum excentric prin educație și fire. Acesta din urmă este însărcinat să-i înmâneze tinerei domnișoare, la aniversarea a optsprezece ani, un diamant galben, mare cât un ou de porumbel, furat cu mult timp în urmă de la un templu din India, trecut prin numeroase mâini, până ce a ajuns în posesia  tatălui lui Franklin. Murind, acesta îl lasă  moștenire nepoatei sale, probabil pentru a abate presupusul blestem al nestematei asupra familiei Verinder. Cum era de așteptat, diamantul dispare peste  noapte, stârnind cele mai neașteptate reacții și bănuieli.  Tot acum se schițează și idila dintre Rachel și celălalt pretendent și văr, carismaticul Godfrey Ablewhite.

Primul și cel mai destoinic povestitor este Gabriel Betteredge, vârstnicul valet  al ladiei Verinder. Acesta are acces în lumea servitorilor, al căror șef este, dar și în intimitatea stăpânelor, prin fiica sa, Penelope, cameristă a domnișoarei. El ne spune, printre altele, și  povestea Rosannei Spearman, fostă hoață, servitoare cu cea mai ciudată purtare, care obișnuiește să se plimbe pe malul mării, la Nisipurile Mișcătoare. Doctorul Candy, care se îmbolnăvește subit a doua zi după dispariția diamnatului și asistentul său, Ezra Jennings, pasionat de cercetarea efectelor substanțelor opiacee, avocatul Bruff, cămătarul Luker, bigota miss Clack și mai ales sergentul Cuff, retras după un timp pentru a cultiva trandafiri, sunt personaje-cheie în încâlcirea și, în final, descâlcirea misterului.

Ironia fină, ritmul alert, veridicitatea, diversitatea perspectivelor, siguranța portretelor, exotismul, ingeniozitatea soluțiilor, suspansul concură la construirea uneia dintre cele mai fermecătoare cărți, a cărei prospețime nu s-a atenuat deloc cu trecerea timpului.