Rumi, un mistic al iubirii (versuri)

 

 

 

 

 

 

 

 

Iubirea a spus

Ştii ce eşti?

Eşti un manuscris al unei scrisori divine,

Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască.

Acest univers nu este în afara ta.

Priveşte în tine;

tot ceea ce vrei să fii

Eşti.

Ascultă secretul din profunzimea

versurilor...

Şi lasă-l să te ducă unde vrea...

Nu uita de sfatul meu

Şi nu abandona această cheie.

Am terminat cu munca şi

Am renunţat la toate.

Acum scriu poezie.

Gândul meu, inima mea, viaţa mea

Îi aparţin Lui.

Toate aceste trei cuvinte

Le-am cuprins într-unul singur:

Iubire.

Îndrăgostiţii au religia lor.

Singurul lor crez este Iubirea.

Prin dragoste

Prin dragoste tot ce-i amar se va îndulci,

Prin dragoste tot ce-i cupru va fi aur.

Prin dragoste toate poşircile se vor transforma în cel mai pur vin,

Prin dragoste toată durerea se va schimba în leac.

Prin dragoste cel mort va fi iar în viaţă.

Prin dragoste regele se va preschimba în sclav.

Un sărut pe care îl dorim

Există un sărut pe care îl dorim

întreaga noastră viaţă, atingerea

spiritului de trup. Apa mării

imploră perla să-şi spargă scoica.

Iar crinul, cu câtă pasiune

are nevoie de o iubită sălbatică! În

noapte, deschid fereastra şi îi cer

lunii să vină şi să-şi apese

faţa de a mea. Respiră în

mine. Închide uşa vorbelor şi

deschide fereastra iubirii. Luna

nu intră pe uşă, ci numai pe fereastră.

 

* * *

Inima este ca o lumânare

Plină de dorinţa de a arde.

Luată de lângă preaiubitul ei

Aspiră să fie una cu El.

Despre Iubire nu poţi să înveţi nimic.

Iubirea vine pe aripile graţiei.

 

* * *

Limpezimea din centrul bobului de rouă

schimbă totul. Acum dragostea mea

nu mai are margini.

Ai auzit, se spune că există

o fereastră care se deschide de la

o minte către cealaltă; dar dacă nu există

perete, nu există nevoia de a construi o fereastră – sau un zăvor.

Constrângerea divină și libera voință

Noi suntem o harpă. Tu faci ca să răsune.

Nu-i tânguirea noastră. Tu gemi pe-ale ei strune.

Un nai suntem. Cântarea din noi - e de la Tine.

Noi munți suntem. Strigarea din noi - e de la Tine.

Un joc de șah noi suntem, cu-nfrângeri și victorii.

De tine-au fost stârnite, la capătul prinsorii.

Noi cine suntem, Suflet al sufletelor, cine

de mai suntem în viață alăturea de tine?

Noi suntem neființe. Suprema Ta ființă

la ce-i menit pieirii s-apară-i dă putință.

Noi suntem lei puternici, dar lei țesuți pe steaguri,

ce vântul îi împinge-nainte, în șiraguri.

Vădită li-e năvala, dar nevăzut e vântul.

O, nevăzutu-acesta să nu-și mai curme-avântul (...)

Elif Shafak - „Cele patruzeci de legi ale iubirii”

Elif Shafak

          Nu aș fi fost, probabil, tentată să mă apuc de citit această carte, dacă nu aș fi alfat, din recenzii (da, iată,  recenziile sunt bune!), că în roman este vorba despre Rumi,  Jalaluddin Rumi (1207 - 1273), unul dintre cei mai mari poeți ai lumii orientale, alături de Hafez, Saadi, Omar Khayyam. Rumi este foarte citit în America, mai ales de simpatizanții New Age, pentru că este unul dintre misticii iubirii universale, iar la noi a fost tradus încă de la începutul secolului trecut, de către George Coșbuc .

          Născut în ținutul Khorassan, ca fiu al unui renumit învățat, refugiat împreună cu familia în orașul Konya (supranumit și Rum) din Anatolia, Rumi urmează inițial drumul tatălui său, ajungând un îndrumător spiritual cu peste zece mii de discipoli. La treizeci și șapte de ani,destinul lui se schimbă radical, ca urmare a întâlnirii cu Shams  din Tabrїz (Soarele din Tabrїz, 1185–1248), un derviș rătăcitor, sufit, de care îl va lega o prietenie spirituală ca urmare a căreia forțele lui creatoare se vor elibera, iar Rumi își va găsi adevărata vocație, aceea de poet mistic. El va compune o operă de peste 80.000 de versuri, formată din catrene (rubayyate), gazeluri, ce culminează cu Masnavi-e Manavi („Poem spiritual”) un magnific poem-fluviu, împărțit în șase părți, reprezentând o „monumentală sinteză a ideilor mistice, pornind de la neoplatonism și până la gândirea chineză, înglobând mitologii indiene, persane și grecești, povestiri din Torah, Evanghelii și Coran spuse (hadit) ale profetului Muhammad, fragmente din gândirea unor mistici musulmani, toate aranjate într-un sistem bine închegat, după o schemă logică impecabilă” (G. Grigore, Jalaluddin Rumi, Editura Kriterion 2002). Prietenia celor două „suflete-oglindă” a ținut câțiva ani, după care Shams ar fi plecat sau, conform romanului, ar fi fost ucis. Rumi i-a atribuit acestuia multe dintre versurile sale. Fascinanta întâlnire spirituală a celor doi a fost comparată cu cea dintre Platon și Socrate sau cu cea dintre Goethe și Schiller. (apud Antologie de poezie islamică, Editura Kriterion, București, 2004)

          Cartea scriitoarei Elif Shafak (Polirom, 2011) are în primul rând meritul de a face cunoscută cititorilor această împletire exemplară a unor destine de excepție, de a evidenția faptul că, dacă într-un secol îndepărtat, bântuit de amenințări externe (cruciați, mongoli etc.) și interne, de extremisme religioase și ideologice a fost posibilă transcenderea acestora prin înălțare spirituală, toleranță, poezie, cu atât mai mult acum, după aproape un mileniu, lucrurile ar trebui să fie din nou posibile.

          Romanul urmărește două planuri: al incursiunii în trecut, prin mijlocirea manuscrisului unui roman despre cei doi învățați, scris de un scoțian trecut la sufism, fotograf, aventurier, globe-trotter, care și-a luat numele de Aziz Z. Zahara, manuscris trimis la o agenție literară din America, și cel al Ellei, gospodină tipică dintr-o familie evreiască din Northampton, mamă a trei copii, care va citi manuscrisul pentru respectiva agenție, cu care colaborează ocazional. 
          Povestea din cartea lui Aziz este minuțios lucrată, prin tehnica împletirii mai multor voci și destine, întrețesute cu dibăcie: alături de Rumi și Shams, primesc cuvântul Hassan cerșetorul, Suleiman bețivul, Trandafirul Deșertului, târfa, Baybars, războinicul, dar și Învățăcelul, Ucigașul, soția, fiii și fiica adoptivă a lui Rumi. Tehnica am mai întâlnit-o la Orhan Pamuk - „Mă numesc Roșu”. Cel de-al doilea plan se axează pe impactul romanului asupra Ellei, care descoperă că nu mai vrea să trăiască o viață fără iubire și alege să-și părăsească familia și să îl urmeze pe Aziz. Această a doua parte este mai puțin convingătoare, din punctul meu de vedere, și nu aduce un plus calitativ poveștii centrale, nefiind suficient de bine articulată cu cea dintâi ca nivel estetic. Cele patruzeci de legi ale iubirii sunt menționate pe parcursul capitolelor, dar, iarăși, inserarea lor în text nu este atât de fericită, ele având un grad mult prea mare de abstractizare și un tâlc prea adânc pentru a putea fi receptate pe deplin de către cititorul obișnuit, la o lectură curentă.

          Elif Shafak (Elif Bilgin) este astăzi cea mai cunoscută scriitoare turcă, autoare a zece romane, multe traduse deja la noi (Bastarda Istanbulului ). Născută la Strasbourg într-o familie de diplomați, și-a petrecut adolescența în Madrid, apoi și-a regăsit rădăcinile în Turcia. Se poate spune că are o identitate cosmopolită, pentru că a locuit în diverse părți ale lumii: Boston, Michigan, Arizona, Istanbul, Londra și vorbește multe limbi. Elif Shafak este, în același timp, o pasionată jurnalistă și public-speaker, ce susține libertatea de expresie, egalitatea femeilor ("In Turkey, men write and women read. I want to see this change."), drepturile minorităților etc.