Irlanda și scriitorii săi

William Butler Yeats:

A Vestal Portrait Of Miss Violet Lindsay 

by Sir Edward John Poynter (sursa: Pinterest)

    
          When you are old

When you are old and grey and full of sleep,
And nodding by the fire, take down this book,
And slowly read, and dream of the soft look
Your eyes had once, and of their shadows deep;

How many loved your moments of glad grace,
And loved your beauty with love false or true,
But one man loved the pilgrim soul in you,
And loved the sorrows of your changing face;

And bending down beside the glowing bars,
Murmur, a little sadly, how Love fled
And paced upon the mountains overhead
And hid his face amid a crowd of stars.

           Când ai să fii bătrână
 

Când ai să fii bătrână şi căruntă
Şi picotind la foc, această carte
S-o iei, să-ţi nălucească de departe
Privirea ta cu umbre dulci, profundă.

În ceas de clară graţie lumească,
Fals sau adânc, atâţia te-adorară,
Dar suflet pelerin şi faţă-amară
Doar unul a fost vrednic să-ţi iubească.

Încovoiată peste-aprinsa vatră,
Trist vei şopti cum a trecut Iubirea
Cum printre stele şi-a ascuns privirea
Şi după steiurile mari de piatră.

                                   (traducere de Maria Banuș)

Irlanda este o țară destul de mică, numărând puțin peste  4,5 milioane de locuitori, dar are în palmares patru premii Nobel pentru literatură: William Butler Yeats (1923), George Bernard Shaw (1925), Samuel Beckett (1969), Seamus Heaney (1995-pentru Regatul Unit) - spirite penetrante, ironice, amare, sarcastice, melancolice, copleșitoare, atât de diferite, dar pornite din aceeași rădăcină viguroasă și răzvrătită a unui popor în care moștenirea celtică s-a modelat sub influența vikingilor, a normanzilor și a englezilor. Vizitând Dublinul, nu puteam ocoli Writers Museum, un muzeu destul de mic și tradițional, unde am putut vedea o serie de fotografii, volume și manuscrie ale celor mai importanți scriitori, însă prezența lor în conștiința orașului nu se simte numai aici, ci și în celelalte muzee, în statui și în alte forme de artă. Îmi face plăcere să menționez câțiva dintre acești scriitori și operele lor mai importante:

Jonnathan Swift (1667-1745): reprezentant al iluminismului, a rămas cunoscut prin scrierea satirică intitulată Călătoriile lui Gulliver (1726); a trăit în Dublin, a studiat la Trinity College, a fost gazetar politic, iar mai târziu decan al Catedralei Sf. Patrick, unde este și înmormântat.

Lawrence Sterne (1713-1768): scriitor englez/irlandez iluminist, vicar anglican, autor al romanului Tristram Shandy.

Oliver Goldsmith (1728-1774): romancier irlandez, cunoscut la noi prin scrierea Vicarul din Wakefield.

Abraham „Bram” Stoker (1847- 1912): a absolvit matematica la Trinity College, a fost critic de teatru, dar și președinte al Societății Filozofice Universitare din Dublin; a trăit a doua parte a vieții la Londra. A scris 13 romane și mai multe volume de nuvele. Romanul care l-a făcut celebru, Dracula, a apărut în 1897. Bram Stoker nu a ajuns pe teritoriul Transilvaniei, dar s-a documentat timp de șapte ani pentru scrierea romanului, studiind mitologia și tradițiile din Carpați.

Oscar Wilde

Oscar Wilde (1854-1900): scriitor estetizant, stilist desăvârșit, dramaturg, prozator, poet, jurnalist, cu studii strălucite la Trinity College, dar și la Oxford, s-a remarcat printr-o viață de adevărat dandy în saloanele londoneze. A inițiat mișcarea „Artă pentru Artă” prin care și-a dezvoltat teoria asupra estetismului. Povestirea Prințul fericit, romanul Portretul lui Dorian Grey, piesele Ce înseamnă să fii onest (The Importance of Being Earnest), Evantaiul doamnei Windermere, Soțul ideal satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți” a timpului. Declinul său începe în 1891,când, acuzat de homosexualitate (ilegală în Anglia acelor timpuri), este trimis la închisoare și părăsit de soție și de cei doi copii. Moare în Franța, la 46 de ani.

William Butler Yeats (1865-1939): poet și dramaturg, una dintre cele mai importante figuri ale redeșteptării literaturii irlandeze în secolul al XX-lea, și-a dedicat întreaga viață literaturii, fiind atras de legendele irlandeze și celtice. Poezia sa se poate încadra la simbolism, dar păstrează mult din spiritul romantic, prin patriotismul înflăcărat și valorificarea tradițiilor. În ultimii ani ai vieții, a fost Senator al Irlandei și unul dintre fondatorii  Teatrului  Abbey.

James Joyce

James Joyce (1882-1941): este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea, reprezentant al modernismului anglo-saxon. Crescut în mediul rigid al colegiilor iezuite, devine un apostat, îndepărtându-se de religia catolică. Studiază literatura engleză și limbi străine la University College din Dublin. A trăit cea mai mare parte a vieții departe de Irlanda (la Trieste, Zürich, Paris), lucrând ca profesor de engleză și publicist. De la Oameni din Dublin (1914), la Portret al artistului în tinerețe (1916), de la Ulise (Ulysses) (1922) și până la Veghea lui Finnegan (1939), James Joyce reprezintă o punte a evoluției literare între simbolism, naturalism pe de o parte și modernism, postmodernism pe de altă parte. Pluriperspectivismul, monologul interior, fluxul conștiinței, intertextualitatea, reinterpretarea miturilor, deconstrucția limbajului fac din romanul Ulise o operă unică, o adevărată enciclopedie a tehnicilor literare. Acțiunea vastului roman (între 600 și 1000 de pagini, în funcție de ediție și traducere) se desfășoară pe parcursul unei singure zile din din viața lui Leopold Bloom, a soției sale Molly și a lui Stephen Dedalus (corespunzând lui Ulise, Penelopei și lui Telemah din Odiseea homerică), personajele mișcându-se într-un Dublin modern, labirintic.

Clive Staples Lewis (1898-1963): nume său apare scris mai ales sub forma C. S. Lewis; este autorul Cronicilor din Narnia.

Samuel Beckett (1906-1989): dramaturg, nuvelist și poet irlandez de expresie engleză și franceză. Beckett s-a născut la Dublin , însă a studiat și a predat la Paris, unde s-a stabilit în 1937. Majoritatea operelor lui sunt scrise în limba franceză, autorul traducându-le ulterior în engleză. Este un reprezentant al teatrului absurd, axat pe experiența așteptării, a chinului și a lipsei de sens a existenței, cea mai cunoscută piesă a sa fiind Așteptându-l pe Godot (1952).

Seamus Heaney (1939 - 2013): poet și prozator, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1995, autor a 13 volume de poezii și două piese de teatru, încă destul de puțin tradus și cunoscut la noi.

                                                                                          (sursă pentru sintetizarea datelor: wikipedia)

"Vechituri? La gunoi cu ele!" sau Săraci şi risipitori

Am zărit deunăzi, printre blocuri, o clădire, pe jumătate demolată, care mă fascina în copilărie: Moara lui Assan, unul dintre monumentele arhitecturale ale capitalei, distrus cu bună ştiinţă în deceniile postrevoluţionare, în loc de a fi restaurat şi repus în circuit. Exemple ca acesta sunt nenumărate şi nu doar în arhitectură şi urbanistică. Demolările continuă şi în alte domenii, pe principiul să facem odată curăţenie.

            Din fericire, literatura nu e din cărămizi şi e mai greu de demolat. Puţin mai târzii - cu vreo trei decenii - decât Moara lui Assan sunt scrierile clasicilor români. Aud deseori, cu convingere, de la persoane cu studii, că nu ne mai trebuie Creangă, fiindcă e "vechi", că are un limbaj "imposibil", că ar trebui scos din manuale etc. etc. De paşoptişti ce să mai vorbim... Chiar şi Moromeţii al lui Marin Preda e renegat, căci "prea e cu ţărani", Mioriţa e "fatalistă", Eminescu e "prea ridicat în slăvi", Slavici "cine mai e şi ăsta?", Camil Petrescu e "aiurea", doar pe Caragiale îl mai acceptăm, "fiindcă râdem". (M-am surprins adeseori că regret  identificarea noastră  atât de convinsă cu lumea lui Caragiale). Iar mai presus de toate, tronează întrebarea "La ce ne trebuie? La ce ne foloseşte în viaţă? Să facem loc altora mai tineri, mai moderni, că de ăia vechi ne-am săturat."

            Un popor relativ sărac şi fără cultură confundă actul cultural cu locuinţa strâmtă în care trăieşte, în care măcar din an în paşte se cere curăţenie generală, azvârlirea vechiturilor, fiindcă nu e loc de ele când achiziţionezi ceva nou. Din punct de vedere al gospodăriei, e o soluţie practică şi igienică, poate corectă, însă din punct de vedere cultural este un dezastru. Ţin minte că pe vremea lui Ceauşescu era un termen de mare laudă "gospodar" - folosit pentru "edil". M-am cam săturat de "gospodarii" puşi pe făcut curăţenie.

            Cultura este altceva. Pentru cultură e bine să fii econom, zgârcit, să faci din rahat bici (scuzaţi expresia) şi din coadă de câine sită de mătase. Pentru că lucrezi cu unicate. Şi cu valori. Şi atunci termenii se schimbă: nu trebuie să faci curăţenie, ci să VALORIFICI. Dacă ai o cărămidă, trebuie să o valorifici. Dacă ai o poezie stângace, de la începutul culturii (îmi vine în minte Ienăchiţă Văcărescu), trebuie să o valorifici. Pentru că e unicat, pentru că, vrei, nu vrei, e trecutul tău, cu valorile lui. Cultura nu se cumpără de la supermarket. Dacă arunci ce ai, nu găseşti cu ce să-ţi umpli casa bătând din palme. Poate cu kitsch-uri şi cu produse în serie.

            Englezii nu s-au debarasat de Shakespeare, spaniolii de Cervantes sau italienii de Dante, cu toate că limbajul scrierilor acestora nu mai este actual şi nu sunt "uşor de înţeles". Nu i-au scos din manuale. Nu le-au găsit nod în papură. Nu au spus că nu le mai trebuie, ca să facă loc contemporanilor. La ei au loc, de mai multe secole, chiar milenii, mereu alţi şi alţi scriitori. Ei au înţeles că pentru valori sunt locuri nelimitate în cultura unui popor şi că valorile nasc valori.

            A valorifica înseamnă "a pune în valoare, a face să primească o anumită valoare; a scoate în evidență valoarea unui lucru". Există prin dicţionare şi o definiţie inadecvată  din punct de vedere cultural a verbului a valoriza: "a selecta din valorile anterioare ale culturii pe acelea care răspund noilor cerințe ale epocii". Nu este vorba de a selecta pe unele şi de a arunca la coş pe altele (asta au făcut, după criteriul ideologic, comuniştii), ci de a reintegra, într-un cadru actual, valorile trecutului, a le refolosi, a le crea legături cu prezentul, a le repune în funcţiunea estetică pentru care au fost create, a le re-crea şi re-inventa funcţia estetică pentru contemporani.         

            Inteligenţa unui popor este de a găsi soluţiile viabile pentru a nu prăpădi bunurile culturale, ci a le reintegra în beneficiul său. A le aprecia, pentru ca apreciindu-le întâi ei, să le poată face apreciate eventual şi de alţii. Noi credem că bunurile noastre culturale trebuie apreciate în primul rând de alţii. Este cum ai spune: mă port aşa ca să mă iubească ceilalţi. Dacă nu începi să te iubeşti şi să te îngrijeşti (= valorifici) întâi tu însuţi, nu te va iubi şi aprecia nimeni. Termenul cheie: stima de sine. Dar asta ar fi altă problemă, pe care am putea discuta la nesfârşit...