„Voiajorii” lui Bruno Catalano

          Când am întâlnit, prin labirintul de stradele din centrul  Parisului, una dintre statuile lui Bruno Catalano, am avut sentimentul că ne cunoaștem de mult, că ne unește un soi de familiaritate: eram, desigur, ființe în tranzit prin marele oraș (și nu numai!), chiar dacă eu încă în formă integrală și în mișcare, iar el - o siluetă imobilizată într-o fracțiune de timp, intrată într-un proces progresiv de dezintegrare :))

          Bruno Catalano (n. 1960), sculptor francez, cu rădăcini marocane și siciliene, s-a făcut remarcat prin statuile sale numite Les voyageurs, iar expoziția de la Marsilia din 2013, unde a expus zece dintre operele sale, i-a adus pe deplin consacrarea. 

Poza mea!

Când marmura prinde viață - Gian Lorenzo Bernini

Răpirea Proserpinei - detaliu

Întâlnirea mea cu Bernini stă sub semnul unei experiențe aproape mistice. Mă aflam  la Roma, în 2011,  într-o minunată primăvară, într-un aprilie - la București friguros și ploios, iar pe tărâmurile italice desprins parcă dintr-o carte poștală ilustrată - înainte de Paști, care coincidea în acel an pentru lumea ortodoxă și cea catolică.  Bisericile erau împodobite,  în interior, cu  tot felul de panglici și flori, se lucra la sonorizare,  iar în piața San Pietro se montau șiruri de scaune. Papa Ioan Paul al II-lea murise în 2005 și am avut noroc să îi mai pot vedea mormântul, la Basilica Sf. Petru, căci, în scurt timp, a fost mutat în capela Sf. Sebastian din aceeași basilică, dar cu acces mai dificil pentru muritorii de rând, iar peste mai puțin de o lună avea să fie beatificat.

Isus Hristos

Trebuie să precizez că fiecare pas făcut pe pavajul sau pietrele Romei, fiecare gură de aer respirată au avut pentru mine o vibranță profundă, căci - ființă oarecum naivă, crescută în altă epocă - am trăit pe viu întâlnirea cu vestigiile orașului ca și când mi-aș fi întâlnit antecesorii față în față.  Da, nu mă rușinez să spun că, ajungând chiar în prima seară lângă Columna lui Traian, m-am simțit ca o nouă Badea Cârțan (ah, cred că figura lui nu mai are niciun ecou pentru cei tineri, căci pentru ei nu mai există...) și aș fi fost gata să mă culc la picioarele imensului monument, dacă nu m-ar fi așteptat locuința închiriată cu mult timp înainte.  

Răpirea Proserpinei

Undeva, pe Via Appia, am ajuns la Biserica și Catacombele Sfântului Mucenic Sebastian. Acolo, în secolul al III-lea, în chilii rudimentare, săpate în pământ și piatră, pe mai multe niveluri, s-au adăpostit creștinii persecutați de romani. Semnul peștelui stă încă neclintit, scrijelit pe ziduri. Tot acolo se pare că s-au aflat și mormintele apostolilor Petru și Pavel, timp de vreo jumătate de secol.  Sus, în biserica destul de sobră, simplă și luminoasă, am văzut prima dată o statuie a lui Bernini, care mi s-a imprimat pentru totdeauna pe retină și dincolo de ea: bustul lui Isus Hristos. Marmura albă este atât de sigur și de fin lucrată, încât parcă ar avea viață. Alături, într-o raclă de sticlă, statuia sfântului Sebastian, străpuns de săgeți. Totuși, chipul lui Isus mi-a rămas neșters în memorie.

De curând am descoperit, navigând pe net, o statuie uluitoare, de data aceasta deloc creștină, ci mitologică, a extraordinarului sculptor, lucrare aflată la Palatul Borghese, unde, din păcate, nu am ajuns: Răpirea Proserpinei. Nu poți decât să exclami „marmura este vie!” privind degetele lui Pluton apăsate pe pulpa de carne împietrită a zeiței.  Nu numai carnea își găsește materializarea sub dalta lui, ci și spiritul, în momentul desprinderii de tot ceea ce este materie perisabilă: Extazul Sfintei Tereza, aflat la Biserica Santa Maria della Vittoria.

Extazul Sfintei Tererza

Citind mai mult despre viața și opera lui Gian Lorenzo Bernini, am aflat, cu o uimire crescândă, că  este chiar arhitectul care a proiectat Piața  San Pietro, cu magnifica ei colonadă, autor, de asemenea,  al monumentalului baldachin de la mormântul Sf. Petru, dar și al Fântânii celor Patru Fluvii și al Fântânii Tritonului din Piața Navona, precum  și al elefantului cu obelisc din Piața Minervei.

Sculptor și arhitect de geniu, Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680) ar trebui să fie la fel de mult cunoscut și apreciat ca și Michelangelo, deoarece este unul dintre cei mai înzestrați artiști ai Italiei și al lumii.

Mormântul Sf. Petru

Piața San Pietro

Igor Mitoraj reînvie efigiile antichității

M-am întâlnit o singură dată , din păcate, „pe viu” cu sculpturile lui Igor Mitoraj, atunci când nu auzisem sau nu văzusem operele lui caracteristice. Și anume la Vatican, în curtea interioară, unde se află intrarea la Capela Sixtină. Era o „bilă” de metal auriu, foarte mare, care, în secțiune, arăta un fel de stratificare geologică; aveam impresia că priveam în interiorul pământului, prin ere succesive. Nu mi-a plăcut foarte mult, pentru că nu se integra bine în decor, dar n-am putut s-o uit. Mai târziu, căutând o ilustrație pe net, l-am descoperit, în toată melancolia și grandoarea statuilor sale „sparte”, asemenea unor  vestigii ale artei greco-romane. Însă la dimensiuni gigantice, așa cum sunt pentru noi modelele antichității: uriașe. N-am să spun nimic despre sculptor, căci ar însemna să dau copy-paste de pe wikipedia sau alt site. Voi lăsa imaginile să vorbească. Igor Mitoraj este, fără-ndoială, sculptorul meu preferat.

Sculptorul catalan Jaume Plensa și binecunoscutele sale creații