Observ cu
stupoare că în mintea mea se configurează nişte reţele de imagini, a căror
legătură o percep a posteriori; de
exemplu, acum, cu papagalii ăştia, care parcă se cheamă unii pe alţii, ca în Păsările.
Una dintre
cărţile pe care le-am cumpărat în weekend a fost Papagalul verde, de
Martha Bibescu. Pe această rafinată şi inteligentă scriitoare am descoperit-o
acum nişte ani, când m-a fermecat cu romanul Izvor, ţara sălciilor. Biografia sa este, de asemenea, demnă de un
roman.
În Papagalul verde, o fetiţă dintr-o
familie de imigranţi ruşi din Franţa, în care părinţii sunt etern îndoliaţi
după fiul mort şi absolut nepreocupaţi de fiicele lor în viaţă, duce o existenţă
austeră, lipsită de orice trăire emoţională. Acest lucru se schimbă brusc
într-o zi, când, aflându-se la plimbare cu bona ei, dintr-o casă scapă un
superb papagal verde strălucitor, care vine în zbor direct spre ea şi i se
aşază pe umăr. Copila este convinsă că papagalul a ales-o înadins, creează o
adevărată simbolistică în jurul păsării, pentru că este singura fiinţă care i
s-a părut predestinată, iar apariţia acesteia declanşează o avalanşă de
sentimente, nebănuite şi reprimate până atunci. Neputând avea pasărea, după
nenumărate speranţe, promisiuni şi amânări brutale, cea mică se retrage în
indiferenţă şi resemnare, experienţe ce îi marchează viaţa sentimentală de mai
târziu.
Ideea alegerii
este, desigur, tulburătoare. Suntem obişnuiţi să fim noi cei care alegem şi, de
fiecare dată când întrezărim, accidental, că, de fapt, noi suntem cei aleşi (de
lucruri, de animale, de copiii noştri, de "ursit" etc.), ca nişte
piese inerte dintr-un joc pe care nu-l putem controla, ceva se clatină în noi
şi fugim înapoi spre orizontul comod al raţiunii. Cei care ar
pătrunde însă dincolo de suprafaţă, în planul interpretărilor simbolice, ar
avea oare unele revelaţii asupra destinului lor? Cât de pregătit trebuie să fii
pentru astfel de experienţe?
Îmi aduc aminte
că, la rândul meu, am avut o astfel de întâlnire cu un mic papagal, un peruş albastru, acum vreo zece ani.
L-am găsit, mi-a ieşit în drum, scăpat din vreo colivie. L-am dus acasă, unde
l-am îngrijit vreo doi ani, până a murit. Era, probabil, destul de bătrân. Era
uimitor că vorbea, dar nu reuşeam să înţeleg ce spune, aveam impresia că vorbea
o limbă străină. Cât a stat la mine, cu toate străduinţele mele, nu a învăţat
nimic nou. Cert este că, dacă aş fi avut capacitatea de a mă întreba asupra a
ceea ce semnifică această întâlnire, această alegere, ce exerciţiu de gândire
simbolică aş fi putut face!... Aş fi pătruns puţin "dincolo" şi aş fi
perceput semnale care poate mi-ar fi iluminat viaţa.
Dacă mă gândesc
bine, de-a lungul timpului mi-au ieşit în cale o mulţime de vietăţi
predestinate: pisici pe care le-am adoptat, spre exasperarea părinţilor, un pui
de vrabie, câinele meu de acum etc. etc., ca să nu mai vorbesc de oamenii care,
lăsându-mi-se iluzia că îi aleg, mi-au fost aleşi, printr-un nepătruns joc al
sorţii.
