La poarta de sus

Sursa: Internet

La poarta de sus am bătut,

Tăcere de bronz s-a cernut.

Deschis-am trudit uşa grea,

În prag m-a primit umbra mea.

Ce vrei - mi-a grăit, preasupusă,

Aici masa-i încă nepusă.

Te-ntoarce şi vezi-ţi de soartă

Şi crucea pe umeri ţi-o poartă

Pân' clopotul mare va bate,

Surpând temeliile toate,

Pân' clopotul mic se va frânge

Şi inima lumii va plânge,

Pân' n-or mai fi lacrimi nescurse,

Nici doruri din suflet nesmulse,

Pân' n-o mai fi drum de-nturnare,

Nici milă şi nici îndurare...

Când toate vei pierde pe lume,

Şi şters când va fi al tău nume,

Atunci să te-ntorci, fără ştire,

Prunc nou, limpezit în iubire.

Autor: cutiaculitere

Am început să umblu prin pub-uri!...

Aşa cum fetele rele pozează uneori în fete cuminţi, se pare că din când în când şi fetele cuminţi se erijează în fete rele. Cam ca tocilarul luat pe sus la chiul, o oră, de către colegi, care se laudă apoi la nepoţi că a fost rebelul şi chiulangiul şcolii. Tot aşa şi cu mine. Nu ştiu cât de cuminte sau tocilară am fost, cert este că am înnebunit la bătrâneţe (cum consideră unii, nu eu, hi,hi!) şi viaţa mă tot duce-n ultima vreme pe unde cu gândul nu gândeşti: prin pub-uri.

            Vineri am fost la petrecerea de Crăciun a instituţiei, unde media de vârstă se învârte pe la 32 de ani, iar locaţia a fost, desigur, un pub. Petrecerea a fost haioasă, cu muzică, băutură (me: o bere draught) şi ceva haleală apoi s-a lăsat cu dans, iar pe la 11.30 m-am cărat - vă daţi seama că îmi adaptez un pic limbajul la împrejurări. Ideea e că pub-ul acesta era deschis recent şi nu prea semăna a pub, pentru că, pentru mine, un pub fără pompele alea strălucitoare de bere nu prea are haz. Ori nu le-am văzut eu? Era ceva underground, într-un subsol cu intrare atât de discretă, că nici n-o observai, lumină chioară ("discretă", măi femeie!), canapele, măsuţe, ţevi la vedere - că doar era subsol, nu? - şi cea mai tare chestie: lumina era chioară şi în anticamera de toaletă, la oglinzi, căci am vrut să mă aranjez puţin, dar am dedus că e atât imposibil, cât şi inutil, date fiind împrejurările.

            Dacă e să mă spovedesc, apoi să o fac de tot: astă vară am mai bătut vreo două pub-uri la Londra, la mama lor. Şi nu erau la subsol. Unul mai mărginaş, unde m-am simţit neaşteptat de bine, unde oamenii îşi beau berea liniştiţi şi discutau de-ale lor, cei mai tineri la bar, ceilalţi prin colţuri, iar alţii în picioare, afară, unde se bea din pahare de plastic. Al doilea, în centru, diferenţa fiind de clasă, dar nu colpeşitoare, unde mai erau şi cupluri de turişti, ca noi, muzica era excelentă, pur englezească - barmanul avea afişată licenţa de difuzare a muzicii în geam - şi atmosfera însufleţită. Şi aici, chestia cu băutul în picioare, afară, era regulă, pentru tineretul ieşit de la serviciu în special. Ar fi făcut asta românii? Sunt convinsă că era şi o diferenţă de preţ.

            În concluzie, după principiul că fiecare se dă specialist în ceea ce nu se pricepe, aşa şi eu, am descoperit că chestia asta cu pub-urile e o formulă plăcută de socializare, dacă e făcută bine, pentru că nu e de fiţe şi te poţi simţi în largul tău, mai ales dacă eşti mai tânăr şi mergi cu o gaşcă adecvată.

            P.S. Ştiu că pub-urile adevărate sunt cele irlandeze, dar n-am avut ocazia să ajung pe-acolo, aşa că mi-ar plăcea să-mi spuneţi care este diferenţa, dacă aţi fost.

Două minute de lectură

William Shakespeare - Sonete

Sir Lawrence Olivier, în Hamlet

LX
Ca valurile ce se sparg de stâncă
Aşa fug clipele către sfârşit;
Schimbându-se pe rând, aleargă, încă,
Tot mai departe-n ritm neostenit.

Tot ce se naşte-n marea de lumină
Ajunge-n floarea vârstei plin de har,
Dar gârbovit de bezne se-nruină
Sub timpul ce-şi distruge propriul dar,

Căci timpul roade-a tinereţii mladă
În frumuseţea frunţilor săpând;
Tot ce-i mai bun pe lumea asta, pradă
Şi toate-i cad sub coasă, rând pe rând.

Doar versu-mi poate timpul să-l înfrunte -
Ferindu-te de mâinile lui crunte!

(în traducerea lui Neculai Chirică)

Concertele lui André Rieu

Nu sunt o persoană prea muzicală, dar ascult cu plăcere, din când în când, un concert cunoscut sau arii celebre. Nu mă aşteptam însă ca un artist şi producţiile sale muzicale să-mi inducă o asemenea stare de bucurie ca André Rieu şi Orchestra Johann Strauss pe care o conduce, aşa cum am simţit descoperind un videoclip postat pe Google. A picat ca un dar perfect de ziua mea, de Sf. Nicolae, căci am petrecut cel puţin o oră urmărindu-i concertele.

            André Rieu este extrem de carismatic, dirijorul prin excelenţă, cu ţinută impecabilă, eleganţă şi nerv, plete romantice, lavalieră (prinsă cu o broşă de invidiat, cel puţin Swarowski!) şi frac, plin de şarm la cei 65 de ani ai săi, cu ceva din Mel Gibson în privire. Ştie să-şi joace publicul şi să-l surprindă cu soluţii artistice spectaculoase şi mai ales ştie să ofere o prestaţie muzicală impecabilă. Cântă, de asemenea, la vioară, ceea ce îi aduce un plus de imagine.

            Orchestra sa este formată din multe femei, cam în număr egal cu bărbaţii. Frumoasele instrumentiste performează îmbrăcate în rochii  de epocă, vaporoase şi strălucitoare, în culori pastelate. Sunt adorabile cele ce cântă la oboi sau un soi de saxofon, în ţinuta aceasta, au şarm (repet cuvântul, n-am ce face, este singurul potrivit) şi umor şi parcă fiecare persoană din orchestră este un actor formidabil, care zâmbeşte la public şi la cameră.

            Fără a face rabat de la calitatea interpretării muzicii clasice, concertele sunt destinte unui public modern, destul de larg, dar cultivat, care doreşte un enterteinment mai elevat. Spectacolul câştigă prin elemente surprinzătoare: Mary Poppins zboară cu umbrela în mână pe deasupra publicului, Boleroul lui Ravel se termină în explozii înflăcărate, la Dunărea albastră, cântată la Schönbrunn, dansează vals atât de balerinii, cât şi de persoane din public, la Veneţia, în balcoane sunt plasaţi instrumentişti în costume de epocă. Filmările sunt excelent realizate, reuşind să inducă privitorului entuziasmul publicului.

            Trebuie să mărturisesc că am avut un moment de îndoială, în care am presupus că filmările din public sunt regizate, adică sunt făcute cu figuranţi. Pentru că n-am crezut că pot exista în realitate oameni atât de frumoşi, de îngrijiţi, de bine îmbrăcaţi, atât de cultivaţi, care să se bucure atât de deschis de viaţă în ceea ce are ea mai bun. Cred că m-am înşelat. Se pare că André Rieu şi Orchestra Johann Strauss vor veni în 2015 în România. Mi-ar plăcea să pot merge. Oare cât va costa biletul?

Desenul de duminică

Pericol iminent

Autor: cutiaculitere

Tablouri de iarnă: Viorel Mărginean

Iarna aceasta cu zăpdă timpurie mi-a adus aminte de picturile lui Viorel Mărginean, pe care le admiram cândva, pe vremea când mergeam frecvent la expoziţiile de la Dalles, Simeza etc. etc.

ISTORII SECRETE: TITANICUL (Microficţiune)

10 aprilie 1912

Agentul H21 călătorea incognito, ocupând cabina nr. 115 a Titanicului. Ducea cu sine documente diplomatice de maximă importanţă, prin care Tripla Alianţă încerca să-şi extindă relaţiile către puternicele cercuri politice nordamericane.

Margaretha Geertruida Zelle, căsătorită MacLeord, şi bodyguardul său bine înarmat se îmbarcaseră la bordul Titanicului sub identitatea unei perechi de evrei proaspăt căsătoriţi. Margaretei, acest rol îi părea deosebit de dificil, căci era foarte diferit de stilul de viaţă care o consacrase: depenentă de lux, de bijuteriile extravagante, de dansurile orientale, era socotită o adevărtă regină a Belle Époque. Acum, total îmbrăcată, cu chipul învăluit şi fără urmă de machiaj, era imposibil să fie recunoscută. Rudy, bodyguardul, nu-i permitea să iasă din cabină neînsoţită, decât cel mult o jumătate de oră, pe înnoptat. Când s-a produs dezastrul, la orele 23.40, Margaretha se afla singură pe punte. Cuprinsă de panică, a rupt-o la fugă spre bărcile de salvare. Rudy şi docmentele s-au scufundat pentru totdeauna în apele întunecate ale oceanului. Misiunea eşuase. Peste doi ani avea să izbucnească războiul. Deşi Margaretha s-a întors la vechile ei ocupaţii, nu a fost niciodată iertată. Acuzată de spionaj, frumoasa agentă dublă H2 (Mata Hari) a fost condamnată la moarte şi împuşcată în 1917.

Desenul de duminică

1 Decembrie La multi ani, Romania!

autorul desenului: cutiaculitere

Un scriitor haute couture: Patrick Modiano - premiul Nobel pentru literatură 2014

          Am citit micul roman recent tradus al acestui autor,  

În cafeneaua tinereţii pierdute ( Ed. Art, traducere de Constantin Abăluţă), în aproximativ două ore. Format mic, litere mari, margini albe cât cuprinde. Bun de citit în metrou. Prima mea reacţie a fost: Helo-ooo?!! Pentru aşa ceva se iau premii??? Pentru o povestioară absolut banală, care în 2007, anul publicării în Franţa, mizează încă pe mitul Eternei reîntoarceri, ceea ce scria Eliade prin '40? Un roman diafan, uşor sentimental, uşor misterios, uşor boem, uşor poliţist, uşor filozofic, uşor pluriperspectivist? Pus în balanţă cu, de pildă,  romanele lui Mo Yan, adevărat caşalot al Nobelului (2012), e cât un fulg!

            Povestea nu merită rezumată, pentru că oricum romanul este mic. Dar are un "ce" al lui. Şi acel quelque chose face diferenţa. Ca-n haute couture. Are ceva de tipul: îmi permit să scriu lejer, pentru că ştiu să scriu chic, pentru că iese bine, am materiale de supercalitate, am supercroieli, am o clientelă internaţională. Am în spate un oraş care îmi scrie fundalul; am în spate o tradiţie literară care îmi furnizează temele.

            Romanul e superfranţuzesc, iar autorul său jonglează atât de postmodernistic frou-frou cu clişeele culturale. Lasă impresia unui roman scris pentru export, pentru turiştii obsedaţi de mirajul Parisului. Vreţi Parisul? Poftiţi Parisul: zeci de nume de pieţe, de străzi şi de bulevarde, poduri, cartiere şi arondismente (Moulin Rouge nu putea lipsi, desigur), ele înseşi generând poezia romanului - şi să nu credeţi că autorul le foloseşte la modul inocent! Cafenele, artişti boemi, studenţi, nelipsita midinetă, soţul cocu, imigranţi, fotografi, droguri, prostituţie, vagabondaj, ocultism, accente de roman noir, de policier, într-un puzzle edulcorat, rafinat şi, trebuie să recunosc, plăcut la lectură. Ar fi absolut imposibil să încerci să transpui romanul în alt cadru (Bucureştiul, de exemplu) fără a-i ştirbi farmecul;  pentru că Parisul este însăşi substanţa romanului, o lume inconfundabilă, de ieri, de azi, de totdeauna. Aş citi oricând un alt roman al lui Modiano, cu plăcerea cu care aş purta o eşarfă de lux sau aş bea o cupă de şampanie undeva, în Place de la Concorde.

Miroase a iarnă...

Noiembrie târziu, dimineaţă, tăcere geroasă, ceaţa poetizează luminile pe autostradă - privite de sus, de pe pod, şirurile de maşini sunt ghirlande timpurii de Crăciun, Ikea o insulă nordică, clădirile de sticlă aisberguri în derivă, pădurea Băneasa un plămân obosit, colegii încă nu s-au dezmeticit, mai sunt zece minute pentru cafea, moment bun şi cald, amorţit, căci fire nevăzute încă nu se destramă, ca-ntr-un stol ce simte încă la unison, în aceeaşi gamă, înainte de zbor.

Azi miroase a iarnă, fermecător, mă surprinde mereu acest avanpost olfactiv al iernii cu nea şi cu rost. Ca Proust, răspund emotiv, imagini năvălesc intempestiv, retrăiesc un fior studenţesc, noiembrie, cu baluri maraton, feţe noi, himerice planuri de revelion, lungi plimbări la şosea. Da, a fost cândva, când lumea era a mea, era a noastră. Noiembrie târziu mi-a redeschis o fereastră...

(Sursa foto: Internet)