Două minute de lectură: Elogiul nebuniei - Erasmus din Rotterdam (Paris, 1511) - fragment

          Soarta îi favorizează pe cei proşti

Gravura: Hans Holbein cel Tânăr, 1516

          Ziceam, deci, că norocul iubeşte pe proşti, pe oamenii îndrăzneţi şi temerari, pe aceia care zic ca şi Cezar trecând Rubiconul: „Zarurile sunt aruncate!", pe când înţelepciunea-i face pe oameni timizi. Astfel se văd de obicei toţi aceşti înţelepţi, fără încetare, în luptă cu sărăcia, cu foamea şi durerea trăind obscur, dispreţuiţi şi detestaţi de toată lumea. Nebunii, dimpotrivă, înoată în bogăţie, conduc imperiile; într-un cuvânt, ei se bucură de soarta cea mai fericită şi cea mai înfloritoare. Într-adevăr, dacă dumneavoastră faceţi să vă constea fericirea în a plăcea suveranilor şi a fi admişi în trupa strălucitoare a prinţilor şi a curtenilor, la ce v-ar servi înţelepciunea? Toţi aceşti zei ai pământului detestă înţelepciunea şi n-o pot suferi deloc printre ei. Vreţi să deveniţi bogaţi? Cum să profitaţi de legături în comerţ, dacă, fiind credincioşi legilor înţelepciunii, nu îndrăzniţi să comiteţi un sperjur sau un jurământ fals, dacă roşiţi fiind surprinşi cu o minciună, dacă mergeţi şi vă încărcaţi capul cu toate scrupulele îngrijorătoare, pe care înţelepţii le-au format din avântul şi uzura lor! Aspiraţi dumneavoastră la demnităţile şi bogăţiile Bisericii? Ei, amicii mei! un măgar sau un bou le-ar deprinde mai repede decât un om de spirit şi de bun simţ. Vreţi să trăiţi în imperiul voluptăţilor şi al plăcerilor? Femeile, care le conduc în mare parte, sunt în întregime devotate nebunilor şi fug de un înţelept ca de un animal oribil şi veninos. În sfârşit, oricine îşi propune să trăiască în distracţii şi veselie începe mai întâi prin a înlătura cu grijă înţelepciunea, şi un înţelept ar fi ultimul om din lume pe care l-ar admite la o partidă de plăcere.

          Într-un cuvânt, duceţi-vă peste tot unde veţi voi, la papi, la prinţi, la judecători, la magistraţi, la prieteni, la duşmani, la cei mari, la cei mici, peste tot veţi vedea că nu obţineţi nimic fără bani gheaţă; şi cum înţelepţii dispreţuiesc banii, nu este de mirare că toată lumea îi evită.

Desenul de duminică: Nelinişte

 4 februarie 2015

Recitiri şi déjà-vu-uri sau cum s-a aplicat teoria imitaţiei în literatură

În urmă cu câţiva ani, citind romanul Climate de André Maurois, am sesizat o asemănare izbitoare cu

unul dintre cele mai bune romane româneşti interbelice: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Am fost atât de surprinsă, încât am refuzat să dau curs acelor suspiciuni, pentru a evita dezamăgirea. Am reluat problema de curând, la rece, şi impresia iniţială nu doar că nu s-a schimbat, ci mi se confirmă din ce în ce mai puternic. Critica literară  vorbeşte la unison despre influenţa lui Marcel Proust în scrierile autorului român, însă nu a observat, cred, similitudinile cu opera sus-menţionată a lui André Maurois.

            Romanul subiectiv şi analitic Climate este o monografie a geloziei şi o ilustrare artistică a nepotrivirii în cuplu, scrisă sub forma unui diptic. Prima parte o constituie confesiunea pe care Philippe Marcenat o face în scris viitoarei soţii, în care îi mărturiseşte drama primei sale căsătorii, cu frumoasa Odile; a doua parte este confesiunea Isabellei Marcenat, cea de-a doua soţie a lui Philippe, scrisă după moartea acestuia.

            Iată despre ce este vorba în confesiunea lui Philippe: acesta se îndrăgosteşte de Odile Malet, o tânără blondă, foarte frumoasă, ce răspândeşte în jurul ei lumină şi bucurie a vieţii, iar în scurt timp cei doi se căsătoresc. La început sunt fericiţi, cu bucuriile simple ale vieţii de cuplu. După un timp, Philippe descoperă că soţia sa este uşor superficială, nu e interesată de subiecte serioase de discuţie, se plictiseşte alături de el. Philippe îşi petrece mult timp la fabrica tatălui său, unde ocupă un post important. Spre deosebire de soţul ei, Odile se simte bine în societate, îi place să meargă la petreceri, iese la distracţii cu diverşi prieteni şi refuză să dea explicaţii despre cum îşi petrece timpul. Philippe, cuprins de gelozie, din ce în ce mai suspicios, oscilează între a crede în nevinovăţia Odilei şi a bănui că este înşelat. Există şi o prietenă, Misa, care este folosită, în opinia bărbatului, pentru a acoperi escapadele Odilei. Totul ia o turnură gravă când, în cercurile pe care cuplul le frecventează, apare François de Crozant, un bărbat seducător, ofiţer de marină, recunoscut pentru purtările sale de donjuan lipsit de scrupule. Atracţia Odilei faţă de acesta este inevitabilă, cei doi afişează o intimitate greu de ignorat în societate, Phillippe trăieşte cu luciditate suferinţe atroce, pe măsură ce minciunile prin care Odile încearcă să camufleze relaţia extraconjugală devin din ce în ce mai stângace. Din orgoliu rănit şi răzbunare, Philippe o înşală pe soţie cu Misa, pe care nu o iubeşte. Odile pleacă singură într-o staţiune pe malul mării, iar Philippe află că în apropiere se încartiruise garnizoana lui François. Cei doi divorţează, cu regretul că nu au putut fi fericiţi. Până aici, dacă schimbăm numele şi decorurile, asemănarea cu romanul lui Camil Petrescu este frapantă.

            Ceea ce deosebeşte cele două opere este moartea Odilei, prin sinucidere, după căsătoria fatalmente nefericită cu François, şi, desigur, partea a doua, manuscrisul Isabellei. La scriitorul francez impresionează nobleţea personajelor, sentimentul onoarei: Philippe se învinovăţeşte pe sine de tot ceea ce s-a întâmplat cu Odile, o înţelege şi o iartă pe aceasta, continuând cumva să o iubească. Odile nu este rapace, nu e materialistă, ci îndrăgostită de viaţă şi de frumos. Ea rămâne o figură luminoasă, în ciuda greşelilor sale. Odile este cea care renunţă la orice pretenţii materiale în momentul despărţirii lor. Philippe meditează asupra fericirii, a timpului, îşi pune problema rupturii între real şi ideal, iar tragicul se sublimează în filozofic, astfel personajul ridicându-se asupra destinului său banal.

            Replica dâmboviţeană este pictată în linii mult îngroşate, personajele devin odioase, sunt egoiste, vulgare, cupide, dispreţuitoare, fără nuanţe, mizând pe totul sau nimic. Ele se potrivesc cu fundalul în care se mişcă, o lume cu bogătaşi de carton, cu politicieni veroşi, grobieni, iubirea sucombă definitiv, iar idealul nu-i poate supravieţui nici măcar în amintire. Nu susţin ideea unui plagiat, căci Ştefan Gheorghidiu nu este, în mod cert, singurul gelos din literatură, ci aceea a imitaţiei tale quale, care a generat, vrând-nevrând, un conţinut autentic românesc.

            Romanul camilpetrescian apare în 1930, la doi ani de la publicarea celui al lui Maurois (1928), pe fondul intenţiei scriitorului român de a debuta literar şi a-şi valorifica jurnalul de front şi experienţa, perfect autentică, a războiului. În 1929, ideea lui Camil Petrescu, exprimată în "Vitrina literară" este de a scrie un volum de nuvele despre război, la fel în 1930, în revista "Omul liber" când susţine dorinţa de a scrie despre viaţa de după război; în "Vremea" deja apare schiţată intenţia de a aborda tema iubirii, căci se propun două titluri Romanul Căpitanului Andreescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apoi aceeaşi publicaţie anunţă reunirea cele două teme într-un singur roman: Proces-verbal de dragoste si de război.

            Este greu de crezut că, realizând un roman doar pe baza experienţei războiului, Camil Petrescu ar fi putut construi o operă literară consistentă şi valoroasă. De aceea, soluţia combinării cu o poveste de dragoste este, până la un punct, una fericită. Prea tânăr pentru a se inspira din propria experienţă amoroasă, Camil Petrescu recurge la ficţiune, dar şi la modelul literaturii occidentale, în speţă al celei franceze, conform direcţiei trasate clar de Eugen Lovinescu. Însă ceea ce Gabriel Tarde susţine în a sa Les lois de l'imitation mi se pare că este aplicat cam prea stricto sensu în cazul lui Camil Petrescu.

            Închei cu un fragment din Climate, ce se doreşte a fi o invitaţie la lectură:

            Gelozia s-a declanşat la mine ca o boală subită şi groaznică. Acuma, după ce m-am liniştit şi caut cauzele ei, mi se pare că au fost multe şi foarte diferite. Mai întâi o mare iubire şi dorinţa firească de a păstra numai pentru mine cele mai mici particule din acele materii preţioase care erau: timpul Odilei, cuvintele, zâmbetele, privirile ei. Dorinţa aceasta însă nu a constituit esenţialul, deoarece, când Odile exista numai pentru mine (de exemplu când rămâneam singuri acasă într-o seară, sau când plecam într-o călătorie de două, trei zile), se plângea că mă preocupă mai mult cărţile sau gândurile mele decât ea. Atunci când putea exista şi pentru alţii, doream să fie numai cu mine; în sentimentul acesta era mai ales orgoliu, orgoliu ascuns, mascat de modestia şi de discreţia proprii familiei tatălui meu. Voiam să fiu stăpân pe sufletul Odilei aşa cum, în Valea Loue, stăpâneam apele, pădurile, acele maşini lungi prin care se strecura pasta albă de hârtie, casele ţărăneşti, casele muncitorilor. (...)  

            Simt, după durerea pe care o trezesc când apăs pe acest punct anume, că de aici pornea răul, din ascuţita mea curiozitate intelectuală. Nu admiteam să scape ceva înţelegerii mele. Or, a o înţelege pe Odile era un lucru imposibil şi cred că niciun bărbat (dacă ar fi iubit-o) n-ar fi putut trăi alături de ea fără să sufere. (...) Îmi luasem obiceiul de a analiza, cu o înspăimântătoare luciditate, tot ce spunea Odile şi-l găseam pe François îndărătul fiecărei propoziţiuni.

Două minute de lectură

De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci ­
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolțile sub frunte lumină ochii mari  
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă ­
În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă!
       De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvineţește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând.
..........................................................................

Și am visat odată să fiu poet... Un vis
Deșert și fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot.
.......................................................................  
Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meșteșuguri din minte-ne ­ un pir ­
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
În capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeași lume strâmbă, urâtă, într-un chip
Cu fraze-mpestrițată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod...
Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?

......................................................................
                                    (Mihai Eminescu, Icoană şi privaz - fragmente)

Max Blecher, Inimi cicatrizate (1937), Ed. Art, Bucureşti, 2014

                                                                        

           Sunt mai mult de două săptămâni de când mi-am propus să scriu despre cartea lui Max Blecher şi n-am reuşit. Simt că nu poate fi nimic de adăugat atunci când te confrunţi cu realitatea morţii. Obsesiv, parafrazez în minte cuvintele lui Erich Segal din deschiderea romanului Love story: "Ce-ar fi de spus despre un tânăr de 29 de ani, care a murit?"

            Trebuie să precizez că nu cunoşteam încă nimic scris de acest autor şi că ideea mea despre opera sa era vagă. Citind volumul menţionat, am descoperit un scriitor profund şi inteligent, cu un verb limpede şi tăios ca un bisturiu, lucid în suferinţă, a cărui realitate cutremurătoare depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului obişnuit. Biografia şi opera sunt atât de puternic întrepătrunse, încât nu este posibil şi nu ar avea sens a vorbi de una fără alta. Cert este că, după ce am închis volumul, am deschis net-ul şi am citit dintr-o suflare şi celelalte două romane ale sale: Întâmplări din irealitatea imediată şi Vizuina luminată.

            Max Blecher s-a născut la Botoşani, în 1909, şi aspira să devină medic. La 19 ani, pe când se afla la Paris ca student la medicină, s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă (morbul lui Pott), boală incurabilă pe vremea aceea, care l-a imobilizat treptat. Următorii ani i-a petrecut în diverse sanatorii din Franţa, Elveţia sau de la malul Mării Negre, dar boala s-a agravat, astfel încât în 1938 s-a stins din viaţă.

            Romanul Inimi cicatrizate narează debutul bolii şi experienţa sanatoriului din Berck-sur-Mer (Franţa) trăite de autor. Depistat cu morbul în cauză, care produce măcinări ale oaselor şi abcese purulente ce trebuie curăţate cu eter, uneori pe viu, protagonistul romanului, numit (simbolic?) Emanuel, devine pensionar al sus-menţionatului sanatoriu, unde întâlneşte numeroşi pacienţi ce suferă de aceeaşi boală. Cu trunchiul fixat în ghips, întins pe o gutieră, un fel de targă cu roţi, tânărul trăieşte un simulacru de viaţă, în care totul trebuie să se ajusteze la condiţia de infirm. Între cei de-o seamă cu el, tineri mutilaţi de boală, ce îşi duc existenţa în carcase de ghips, se stabilesc legături de simpatie sau antipatie şi chiar iubirea îşi găseşte calea: eroul trăieşte o relaţie erotică, în limitele impuse de boală, cu o fostă pacientă însănătoşită şi o prietenie delicată faţă de o tânără ce moare sub ochii lui; se plimbă cu trăsura în mica staţiune sau pe ţărm, "evadează" câteva săptămâni, locuind cu chirie într-o vilă pe malul mării. În final, cu speranţa însănătoşirii, este transportat cu trenul în Elveţia, la un alt sanatoriu.

            S-a spus, pe bună dreptate, că Max Blecher este principalul reprezentant al literaturii autenticităţii din ţara noastră. Ceea ce m-a mişcat îndeosebi a fost paradoxul formulei narative pentru care a optat, aceea de a vorbi despre propria experienţă la persoana a III-a. Efectul este unul de filtru, de ecran, prin care bolnavul se autoprotejează, îşi blurează vulnerabilitatea, jena provocată de aspectele pur organice ale suferinţei, iar cititorul este scos cumva la marginea cazului strict patologic, pentru a nu fi expus direct unor aspecte inutil atroce. Aspectele patologice sunt privite cu luciditate, fără patimă, iar romanul face din boală un cadru, nu o temă centrală. Tema este, desigur,  condiţia umană. Moartea există pretutindeni, întâlnirea cu ea este doar o chestiune de timp şi fiecare om se străduieşte să-şi joace, după puterile sale, cărţile pe care destinul i le-a pus în mână. Ar fi multe de spus, mă gândesc la alte romane, mai cunoscute, ce au drept cadru sanatoriul: Muntele vrăjit, al lui Thomas Mann, Blândeţea nopţii, al lui Scott Fitzgerald, sau, de la noi, operele Hortensiei Papadat-Bengescu. Însă, deocamdată, mă opresc la Max Blecher.

Desenul de duminică: Amintirea verii

Printre sarmale, muzele tac...

Sursa fotografiei: Internet

               E o realitate şi poate că nu e rău să mai fie şi aşa. E un timp pentru toate. Un timp în care raţiunea se mai odihneşte, iar spiritul şi trupul se bucură. Unele îşi au rădăcinile în celelalte. Hrănindu-le pe fiecare, tot ansamblul devine mai puternic. Banchetul lui Platon nu era o iluzie. Chiar Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada o spune pe şleau, cu umorul său neegalat: "Cându-s pântece bine sătule,/Atunci e şi gura vorbitoare.(...)/Dară când e lipsă de bucate/ Nu știu cum și mintea să tâmpește/ Și n-are sfaturi așa curate,/Iară limba tace ca ș-un pește;/ Deci în pântece pline stă toată/ Filosofia cea lămurată." 

               Important e să prilejuieşti asemenea "banchete", să dai voie celor mai înalte să-ţi locuiască fiinţa. Am primit o educaţie mai rigidă, în care erau preţuite excesiv datoria, munca şi pusă la colţ desfătarea. Am înţeles şi părţile bune şi greşelile acestui tip de educaţie. Ca mulţi din generaţia mea, nu am crezut nici măcar în Moş Gerilă, darămite în spiritul Crăciunului şi nu am avut întotdeauna brad împodobit. Tot ce am recuperat la maturitate nu poate acoperi acele goluri. De aceea m-am bucurat de zilele de Crăciun, de pacea lor, am mai lăsat deoparte intelectul, n-am mai scris pe blog, m-am bucurat să fac sarmale, să fiu cu familia, să trăiesc lucruri frumoase. Chiar dacă aceste mici ospeţe nu s-au ridicat neapărat la nivelul de banchete ale spiritului, am simţit că ele m-au întărit şi m-au îmbogăţit, pentru că mi-au adus bucurie, care este, după cum spune Eclesiastul, partea omului pe pământ: "Du-te dar de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum."

Remember Nichita Stănescu (m. decembrie 1983)

Ilustrație pentru Necuvintele   

Basm tăcut

Marc Chagall, Flowers and lovers in the red sky

Am ajuns prea târziu la bal.

Cenuşăreasa îşi pierduse deja pantoful de cristal.

Trăsura se transformase de mult în dovleac.

Prinţul se închisese în turn, fără leac.

Orchestra a mai cântat puţin şi-a plecat.

Orologiul a stat.

Servii au strâns în linişte mesele,

S-au retras prinţii şi prinţesele.

Dintre stelele ce se stingeau în candelabru

una câte una

a rămas numai luna.

Şi, pe tăcute, sub raza ei despletită

S-a pornit altă nuntă, nenuntită:

De cenuşărese

de nimeni alese

şi de prinţi de scrum

cu trupuri de fum,

sosiţi prin ceaţă

cu roua pe faţă;

ei s-au înlănţuit

şi-au tot dănţuit

din miez de noapte

până-n dimineaţă.

În zori de zi, în grădină,

mi-am azvârlit şi eu condurii în tină,

ofrandă pentru clipele deşarte.

Şi-acolo am şezut şi-am plâns,

pe vârful muntelui de visuri sparte.

Design interior: rafturi pentru cărţi

Sursa fotografiilor: Internet